vine o vreme când vrei să faci mai mult decât
să dai cu soarele de pământ şi să-l rupi în bucăţi…
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
azi noapte m-am trezit. mi-era somn, mi-era sete. mobila dormea liniştită la capul meu.
pernele îmi vegheau picioarele, tu ai ţâşnit din capul meu,
din ochii mei, din gura mea.
ai plecat deodat’ la bucureşti, ai luat cu tine peruşii, foile, scrisorile,
zilele cu soare, cu nori, cu stele, fără stele şi
ai zis că acolo îţi vei planta noua grădină, cu noile flori pe care nu le va mai călca nimeni în picioare.
freziile vor înmiresma papucii de casă, iar casa va înmiresma scrisoarea mea care nu
va mai ajunge la bucureşti,
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
domniţa mea dragă, te rog, fii atentă.
aceasta nu-i o pipă.
aceasta nu-i o floare.
aceasta nu-i.
hai, domniţă.
aceasta nu-i o viaţă, aceasta-i o pipă.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
intenţionam să-ţi scriu o scrisoare despre oameniicaresesuiepescenă şi care uitădesinedetoţi.
despre cum inteţionau să se mişte cu toţii deodată, precum valurile aruncate la nervi de soacra natură, despre cum au început să danseze, şi să devină ceva ce nu puteam vedea.
în fine, voiam să-ţi scriu despre copila care a intrat într-o cruce şi despre cum a rămas acolo, liniştită, în bătaia palidă. oamenii treceau pe lângă acea crucecopil şi-i lăsau câte-o scrisoare legată de dorinţele lor.
am uitat să-ţi scriu despre toate astea căci azi, când veneam acasă de la bibliotecă, unde nu am găsit mare lucru, o maşină gonea de nebună pe străzile aglomerate de oameni, iar una dintre ele furase singurul bec pentru care nu trebuie să plătim.
am fugit acum să mă tund, ai grijă de scrisoarea asta, te rog!
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
ieri peruşul meu era să ne scape printre degete, s-a ascuns şmecherul după colivie, şi-a tăcut. a stat el ce-a stat, şi-a ţinut inima, şi-a închis urechile, şi-a astupat ochii şi a-nceput să păşească tiptil, tiptil, pe sub nările noastre.
aproape-a reuşit, când câinele meu şi frezia prietenei mele l-au încolţit şi au început să-l ameţească, frezia cu lătratul, câinele cu mirosul.
„al naibii mitică, dom’le!”
și poate n-ai să mă crezi, dar am versurile astea în cap de atâtea eoane și secole. au jucat în capul meu ca în capul păpușii umplut cu tărâțe. mergeam. pur și simplu îmi întindeam picioarele de-aici și până dincolo,
și cuv. astea apăreau așa, deodată, și țopăiau:
și poate n-ai să mă crezi, și poate n-ai să mă crezi,
și poate n-ai să te crezi…
atunci începea o luptă titanică între mine și ele, între mine și tine, între mine și mine,
între mine și Dumnezeu, care poate nu mă crede când îi spun că-l iubesc ca pe un tată, dar nu ca pe un Dumnezeu.
de aia nu mă-ntorc acasă, nu vreau să-l trezesc. cine știe prin ce bancă prin ce parc
doarme…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu