joi, 21 iulie 2011

Moartea nu bate la uşă

În majoritatea textelor prezentate de Stela Iorga, moartea calcă apăsat şi definitiv, nu există remediu, nu există alternativă şi nici posibilitatea de a o tăgădui. Poetei îi rămâne să-şi afirme “doliul” ca pe ultima evidenţă care ar trebui să înduplece cerurile. Vom cita unul dintre poemele reuşite, în care mărturisirea este reţinută, ferită de lamentaţii : “ atât a fost/ atâta s-a putut/ o fâşie neagră la orizont/ despărţindu-l în două/ şi noi doi/ pe malul aceleiaşi ape/ privind peştii morţi/ cu ochi sticloşi/ şi fiecare înţelegând/ prin aceasta/ viaţa.” (marea moartă)

Ion Avram : “ Dacă în grupajul Deauville atmosfera era suportabilă, de data aceasta avem de-a face cu o poezie neagră, cu trimiteri obsedante, înverşunate la moarte, dezolarea luând proporţii cosmice.”

Anca Şerban : “ Autoarei îi lipseşte puţină detaşare, încât să nu se lase la îndemâna unor accentuări nedorite precum : “ palatul de iluzii”, “topită şi eu de nefericire”, “genuni de groază”. În schimb poemul sat de pescari, prin simplitate, se alătură acelor texte de vârf ale poetei.

Andrei Velea: “ Poezia Stelei Iorga este problematică, dar la nivelul expresiei nu aduce nimic nou. Repetându-se prea des cuvântul moarte, ajunge să-şi piardă din sens.”

Elenea Donea: ” Moartea apare ca un soi de întâmplare zilnică, o moarte totuşi strălucitoare care descoperă toate defectele”.

Radu Dragomir: ” Poemele sunt de fapt nişte psalmi întorşi, o continuă punere în chestiune a lui Dumnezeu.”

Gelu Ghemiş: “ Tumultul mărturisirii este copleşitor, dar cumva şi agresiv.”

Vineri, ora 18, la sediul ziarului Viaţa Liberă, va citi Roland Florin Voinescu.

Cristina Dobreanu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu