SINCERĂ PÂNĂ LA A FI DIVULGATOARE

(...) Era o singură fereastră care lumina camera, cu geamurile sparte şi razele care sângerau. Pereţii erau acoperiţi cu tapet, acelaşi motiv floral, deşi erau scrijeliţi, murdari. Uşile erau înalte, din lemn negru, mat, zăbrelite. Degete subţiri, albe, apăsau pe coastele unui pian vechi, plin de amintiri. Muzica şovăia în faţa ferestrei. Ochii ei căpătară o expresie lucie. El – o formă perfect simetrică, albă şi castă ca un porumbel cu aripile crescute cu două rădăcini, în inimă, dezmierda suferinţele clavirului. Muzica trecea ca un fior prin peretele casei.

S-a oprit deodată, cu privirea pierdută în neant. S-a apropiat de ea, atingându-i obrazul cald cu vârful degetelor sale reci. Ea schiţă un zâmbet, ca o mică artistă, discret şi plin de înţeles. Îi sărută fruntea şi-i spuse:

- Mi-a fost dor... (...)       

 (Sabina Penciu – Postludiu)

„Sabina Penciu, de fiecare dată, dă dovadă de mare sensibilitate; scrisul său se conturează prin notaţii de jurnal şi este de admirat curajul sincerităţii sale.” (Simona Toma)

„Per ansamblu, mi s-a părut inegală în ceea ce priveşte diluarea tensiunilor interioare, care sunt desemantizate datorită influenţelor unor curente literare – romantismul, de exemplu; forţa de expresie o găsim în poemele metaforizate – unde dă dovadă de sensibilitate şi de o mică maturitate artistică; are voce, palpit sufletesc şi sinceritate; am vibrat pozitiv în faţa unor astfel de începuturi.” (Stela Iorga)

„Apare vocea pură a unei adolescente care a trecut prin nişte experienţe marcante; impresionante sunt naivitatea şi sinceritatea trăirilor; se vede că are talent, textele sunt bine structurate, cred că ar mai trebui îmbogăţite cu figuri de stil; are calitatea de a descrie, de a crea atmosferă.” (Violeta Bobe)

„Nu-şi poate stăvili sinceritatea şi nu reuşeşte să o aşeze într-o formă adecvată prozei; cred că-i reuşeşte mai mult poezia – în proză este prea divulgatoare şi prea directă.” (Nicoleta Onofrei)

„Poeziile sunt reuşite, bine realizate; în proză, este directă până la şocare şi prea personală.” (Diana Balmuş)

„Romantism, multe figuri de stil; prea multe detalii – cotidianul ocupă scriitura.” (Erika Diaconu)

„Proza – pagini de jurnal – cam subţire şi cam fadă; poezia – acceptabilă.” (Florin Buzdugan)

„Cred că are talent, ştie să-şi aleagă cuvintele; îi lipsesc detaliile; să scrie mai mult şi mai cu intrigă.” (Ionuţ Vasiliu)

„Deşi tributară unor clasici, m-a convins că are potenţa de a scrie.” (Laurenţiu Pascal)     

              

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Tatiana Nona Ciofu.    

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

POEME ZĂPĂCITOARE

ploaia sfâşie tavanul podelele/ se scurge prin toate încheieturile/ sfâşie grumazul iubitei/ rupe norii sihaştri/ gâtul limpede al florilor// ochii întorc draperiile vântului// ploaia atinge/ vârful urechii/ trece/ prin pasajul de sticlă/ prin geamul pe care ţi-ai sprijinit obrazul// câte păsări prăbuşesc cerul/ îndepărtându-şi umbrele de caşmirul cimitirului// ploaia se repede în canalele de evacuare/ adună obiectele micuţe strălucitoare ale copilului bolnav/ pălăriuţele vesele ale surorii GRETE/ înghite adună nesocoteşte/ punţile înălbite/ puţinul rămas/ din satul de pescari// ploaia/ se prelinge/ în colţul ascuţit al gurii     

 (Anca Şerban Gaiu – Pastel I)

„Cu mici retuşuri, textele prezentate sunt dintre cele mai bune din palmaresul poetei Anca Şerban. Există stare, atmosferă şi, cu precădere, imagine.” (Tatiana Nona Ciofu)

„Imagini frumos construite – dar, în semantica lor, nu ating profunzimea aşteptării. Poeme ale unor stări pasagere - pe alocuri – şi mai profunde – alteori.” (Stela Iorga)

„În toate poemele foloseşte cuvinte şi stări din acelaşi registru.” (Nicoleta Onofrei)

„Poemele Ancăi Şerban au o prospeţime de parc de distracţii ambulant amplasat lângă un cimitir de unde apar nişte fantome tragi-comice care sar gardul cimitirului în parc.” (a.g. secară)

„Observ un alt ton; are mai multă dinamică şi creează mai multe imagini; are şi nişte construcţii care şchiopătează.” (Simona Toma)

„Creează nişte elemente oarecum ciudate şi o stare de zăpăceală în care te introduce şi... cam atât.” (Violeta Bobe)

„Texte într-o măsură deloc evolutivă; îşi păstrează vocea anterioară pe care i-o cunoaştem; să se ferească de cuvintele/ expresiile banale de genul ploaia se prelinge.” (Ion Zimbru)     

„Poeziile Ancăi Şerban respiră fără să fie ajutate de metafore în plus.” (Radu Dragomir)

„Poeme bine scrise; să insiste mai mult asupra stării.” (Paul Berenştain)

„Poemele din seara aceasta transmit o stare apăsătoare, cu mici oaze de optimism.” (Ana Maria Panagatos)

              

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Sabina Penciu.    

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)                                  

Violeta Bobe

Alexandru Maria

Nona Tatiana

Paul Berenştain

Despre trăiri-jalon şi texte de plăcut, dar nu de înţeles (cronică Simona Toma)

“la fiecare inspirare-expirare tălpile palmele mele/ îţi lăsau urme pe trahee/ sau cum se mai numeşte hăul acesta din care/ cobor şi ies/ incoloră aproape fluidă/ dintr-o prea mare poftă” (Simona Toma)

E o inteligenţă a scrisului, a jocului de cuvinte, a construcţiei textului – spune Anca Şerban Gaiu despre textele citite de Simona Toma: poezii de stare care sunt ca nişte suprimări ale unei dureri, ale unei prăpăstii. Tot în această zonă, a adâncimilor periculoase, crede şi Florin Buzdugan că se mişcă autoarea. Pentru el, textele sunt nişte fărâme menite să îl arunce într-un vertij. Totul e un fel de stare de delir cromatic.

Nicoleta Onofrei este de părere, totuşi, că e prea multă metaforă în aceste texte (părere la care subscrie şi subsemnatul). Poemele le completează, le continuă pe cele citite în şedinţele anterioare, cu toate că trăirile nu sunt la fel de bine transmise peste tot – se vede că autoarea se ghidează după trăiri jalon. Prozele sunt mai puţin reuşite.

Pe Radu Dragomir îl binedispun textele, datorită modului în care sunt prezentate banalul şi ludicul, dar şi absurdul (Anei Maria Panagatos îi plac aceste texte tocmai datorită banalului care se transformă în absurd).

Subsemnatul ar spune că lectura de vinerea trecută a fost de fapt o metaforă, oarecum OK, cu siguranţă de neînţeles. Sunt locuri în care jocul transmite ceva, orice ar fi acest ceva (cum este şi textul citat), dar sunt locuri în care acelaşi joc te face să renunţi la el (?) – cum este cazul celei de-a doua proze (în care, vorba lui Buzdugan, te apucă vertijul).

În această săptămână citeşte Anca Şerban Gaiu.

DE LA CUNOAŞTERE LA SIMŢIRE E CALE GREA

(...) Acum văd cun întregul desert a dispărut şi în locul lui a apărut dintr-o dată un hol uriaş. Singura uşă de pe acest hol este exact în faţa mea şi pe deasupra ei scrie «Laborator». Intru şi observ că totul este alb: parchetul, mobila, perdelele, draperiile, jaluzelele, faianţa şi varul de pe pereţi. Laboratorul e atât de alb şi luminos, încât orice persoană fotofobă ar leşina de panică. Lumina aceea sfidătoare a neoanelor e rece şi artificială, precum cel care a creat-o. Nimeni şi nimic ce s-ar putea afla în acest loc groaznic nu ar rezista, dar eu o fac. Toată răceala din încăpere îmi amorţeşte corpul şi, dintr-o dată, nu mă mai simt invincibilă. Laboratorul se învârte şi mă aruncă dintr-un colţ în altul. Neoanele strălucesc cu acreală şi cruzime, sfidând cu ţârâitul lor asurzitor coardele sensibile ale timpanului. Camera parcă se măreşte ca gura unui balaur ce vrea să înghită un oraş. Într-un dulap de metal, care mirosea a spirt medicinal, zăngănea ceva. Cu mâna tremurândă şi gura deschisă de emoţie, îl deschid. Imediat cade şi obiectul cu pricina. Este o carte şi nu orice carte, ci un compendiu mare şi gros ca o cărămidă.(...)     

 (Violeta-Andreea Bobe – Teză scrisă la Materia Cunoaşterii)

„Informaţii stocate în pagină; lipseşte magia aceea a simţirii care cheamă la citit. Numai buna intenţie nu este suficientă.” (Stela Iorga)

„Apreciez entuziasmul, ambiţia, buna intenţie şi voinţa de a scrie a autoarei; atmosfera – cât este ea de reuşită – m-a dus cu gândul la Mircea Eliade; a ales o cale prea sofisticată în a vorbi despre cunoaştere sau despre imposibilitatea cunoaşterii; să mai revină de patru-cinci ori asupra textului.” (a.g. secară)  

„O etalare a propriilor cunoştinţe; un text prea lung şi arid.” (Simona Toma)

„Nu este nici filozofie, nu este nici literatură; să nu mai folosească meditaţia explicită, să evite sintagmele de manual referitoare la noţiuni, definiţii, idei etc.; scrierea prezentată pare ceva între eseu şi «O mie şi una de nopţi»; să fie mai scurtă şi mai concisă.” (Andrei Velea)

„Fiind la prima lectură, este greu de spus dacă are sau nu are har; nu are încă stabilite jaloanele; filozofarea este caracteristică vârstei; nu cred că este nefiresc să te umfli în pene cu ştiinţa/ cunoştinţele tale, mai ales la vârsta adolescenţei; are şi imagini valabile, dar şi locuri unde plusează; să-şi caute vocea interioară şi să nu mai fie aşa scolastică.” (Nicoleta Onofrei)

„Prea multe comparaţii fără rost, prea multe descrieri care nu trimit nicăieri şi prea multe truisme.” (Radu Dragomir)

„Să renunţe la elementele cunoaşterii de tip manual; prea monotonă.” (Paul Berenştain)

„Un text scris mecanic, numai cu mintea; se descurcă bine la descrieri.” (Ionuţ Vasile)

„Remarcabilă setea de cunoaştere; între a crea şi a cunoaşte este greu de ales.” (Cătălin Popa)

„Textul pare o definiţie elaborată a materiei cunoaşterii – dar cam încărcat de descrieri; un text bun, dar prea lung.” (Victor Puşcaşu) 

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Simona Toma.     

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

Teză scrisă la Materia Cunoaşterii

Vreau să aflu adevărul, dar minciuna mă atrage-n mrejele ei frumoase precum palatele din deşertul Deşertăciunii. Zidurile îmbibate de nisip stau încremenite în faţa timpului aspru care macină totul şi astfel, privind zidurile palatului, îmi amintesc de minciună, acest analgezic anticrizare ce-mi tulbură liniştea, iar parfumul ei de acid clorhidric mă scârbeşte mai rău decât o mlaştină puturoasă şi maţele mele vomită minciuni, minciuni pline de suc gastric. Paracetamolul e mort de-a binelea, pentru că nucleul benzenic s-a spart, iar dubla legătură acum e simplă. Legile chimiei sunt stricte şi cât se poate de logice, iar reacţiile se desfăşoară după ordinea impusă de Marele Adevăr Universal. Eu, ca orice om, încerc să gândesc logic pentru a descoperi Absolutul, dar capcanele ştiinţei îmi întunecă gândirea. Abstractizarea şi generalizarea nu sunt punctele mele forte, căci emisfera predominantă e cea dreaptă, nu cea stângă, ca la realişti. Cu toate astea, prin muncă şi ambiţie, încerc să desluşesc tainele întortocheate ale materiei, studiind din cărţi şi manuale legile chimiei. Vechile mele caiete pline cu picturi şi desene au fost înlocuite de teancuri de maculatoare, în care singurele desene sunt nucleele benzenice de la arene şi graficele funcţiilor f şi g studiate la algebră. De multă vreme mâna mea nu s-a mai atins de pensulă şi n-a mai împrăştiat dulcile culori tomnatice peste schiţe. A trecut atâta timp în care n-am mai amestecat pe o paletă nuanţa de mandarin electric lângă un roz bombon. S-au dus anii frumoşi în care stăteam la măsuţa cea veche şi mucegăită din bucătărie şi pierdeam ore până perfecţionam un pom cu fructe suculente sau un desen abstract. Acum am descoperit ştiinţa, pură prin rigiditatea ei, pentru că ea reflectă ca o apă limpede Adevărul din natură şi prin caracterul său realist îi arată omului cine este EL de fapt. Arta nu face decât să evidenţieze iluzia creată de imaginaţia omului. Ea e o reflexie a frustrării lui, o reprezentare materială inexplicabilă a subconştientului său, o răscoală, o defulare a rănilor sale sufleteşti. Artistul nu e niciodată mulţumit de sine şi de ceilalţi. El mereu suferă şi plânge în sufletul său blând, dar sălbatic ca un câine legat de lanţurile sfâşietoare ale dorinţei. Prin creaţia sa el speră la o mântuire aducătoare de fericire şi pace sufletească. Ţelul său este de a crea totul din nimic, asemenea fiinţelor divine, de a fi un Dumnezeu al formelor şi al culorilor, dar nu vine neapărat să obţină cunoaşterea absolută, deşi el îşi poate dori şi acest lucru, dar nu în mod obsedant aşa cum şi-l doresc oamenii de ştiinţă. Stau şi mă întreb: "Ce e mai corect oare: să devii un cunoscător al universului, sau un creator al acestuia?". Dacă eşti cunoscător nu trebuie să ştii să dirijezi lucrurile, adică să le aranjezi, să distrugi pe cele nefolositoare şi să dai viaţă altora noi mult mai eficiente? Iar un creator nu trebuie să cunoască ceea ce e bun sau rău, folositor sau nefolositor? Oare nu ar trebui ca omul să-şi echilibreze ambele sale părţi, cea artistică şi cea ştiinţifică? Oare cei înclinaţi spre o anume latură nu ar trebui să înveţe să o folosească şi pe cealaltă? Mai exact omul de ştiinţă, ţâfnos şi rigid, n-ar merita să renunţe la caracterul său ursuz privind cu drag un peisaj de toamnă în colori calde sau fredonând versuri la lumina lunii pline? Oare bezmeticul pictor mereu beat şi visător n-ar trebui să înceapă să fie serios şi să gândească logic asupra lucrurilor ce-l înconjoară, asupra sorţii lui şi a celorlalţi? Exact! Asta e soluţia: să ne dezvoltăm puctele forte şi să le întărim pe cele slabe. Ce soluţie simplă! Era chiar în faţa mea şi n-o vedeam, aşa cum un miop are ochelarii pe nas, dar îi caută în toate sertarele şi dulapurile posibile. Acum gândurile mele s-au limpezit precum apa pusă într-o eprubetă de cristal. Ea, apa, stă calmă şi emană o stare de linişte şi pace, iar lumina soarelui străbate eprubeta, împrăştiindu-se într-un ROGVAIV al purităţii divine. Imediat întreaga mea minte se luminează şi emite căldura unui suflet împăcat. Totul, absolut totul, dansează în horă de cercuri concentrice, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, schimbând sensul în intervale egale de timp. Lumina roşie acaparează întregul Sistem Nervos Central, iar funcţiile vitale organismului intră în stare de moleşeală. Singurele ecouri care mai răsună se pierd în cele mai întunecate colţuri ale spiritului adormit. PACE, CALM, LINIŞTE. şi apoi totul tace.

Mă trezesc şi văd cum Soarele jubilează pe cerul albastru spălăcit ca o mămăligă dodoloaţă peste o muşama murdară de lapte uscat. Norii sunt ca nişte bebeluşi durdulii pe un câmp de flori, iar vulturii ameninţători zboară nervoşi cu hălci de carne în cioc. Cobor privirea şi văd un imens monument, apoi zâmbesc. Starea meditativă din faţa palatului din deşertul Deşertăciunii mi-a deschis mintea către noi gânduri. Nisipul sterp şi hain al ergurilor nu a putut să mă lovească cu suflul său fierbinte, plin de otrava strivită de vânturile Saharei. Imediat Soarele a răsărit din spatele vastului monument şi l-a ars cu focul său purificator. În locul palatului un curcubeu s-a ivit din ruine, iar din spate s-a arătat un înger. Fiinţa cea deosebită seamănă mult cu un om, dar nu-i pot determina sexul. O fi femeie sau bărbat? Mi-a dat o floare, apoi a dispărut. În urma sa a rămas o dâră de argint şi cerul s-a întunecat dintr-odată.

            Acum văd cum întregul deşert a dispărut şi în locul lui a apărut dintr-o data un hol uriaş. Singura uşă de pe acest hol este exact în faţa mea şi pe deasupra ei scrie «Laborator». Intru şi observ că totul este alb: parchetul, mobila, perdelele, draperiile, jaluzelele, faianţa şi varul de pe pereţi. Laboratorul e atât de alb şi luminos, încât orice persoană fotofobă ar leşina de panică. Lumina aceea sfidătoare a neoanelor e rece şi artificială, precum cel care a creat-o. Nimeni şi nimic ce s-ar putea afla în acest loc groaznic nu ar rezista, dar eu o fac. Toată răceala din încăpere îmi amorţeşte corpul şi, dintr-o dată, nu mă mai simt invincibilă. Laboratorul se învârte şi mă aruncă dintr-un colţ în altul. Neoanele strălucesc cu acreală şi cruzime, sfidând cu ţârâitul lor asurzitor coardele sensibile ale timpanului. Camera parcă se măreşte ca gura unui balaur ce vrea să înghită un oraş. Într-un dulap de metal, care mirosea a spirt medicinal, zăngănea ceva. Cu mâna tremurândă şi gura deschisă de emoţie, îl deschid. Imediat cade şi obiectul cu pricina. Este o carte şi nu orice carte, ci un compendiu mare şi gros ca o cărămidă. Îl ridic şi-l şterg de praf. Pe coperta neagră şi masivă scrie cu diacritice aurite BIOCHIMIE. Imediat mă pun pe învăţat. Mă aşez în colţul cel mai umbros al încăperii, între dulap şi perete şi încep să citesc din scoarţă în scoarţă. Ceasuri întregi, lungi cât zilele de post, se scurg în compania compendiului de Biochimie, iar neoanele obosite de la atâta iluminat se ard. Întunericul a dominat imediat încăperea. Ah, dulcele meu întuneric! De când te aştept, muşcându-mi buzele de nervi! Cei mai buni "prieteni", compendiul şi întunericul, se amestecă omogen, formând o pastă dulce, tare şi zemoasă, care bucură spiritul oricărui fotofob iubitor de cărţi. Noţiunile greoaie din chimie şi biologie par a fi doar nişte poveşti pentru copii, iar memorarea lor e doar un simplu efort de citire a cuvintelor scrise cu litere negre pe foile gălbejite şi prăfuite. Trec vreo cinci-şase ceasuri şi lectura-i gata. Am pus stăpânire pe toate cunoştinţele şi de abia aştept să le aplic. Mă simt atotputernică în ştiinţă şi artă, iar realul şi umanul se îmbrăţişează ca doi fraţi gemeni. Nimeni şi nimic nu-mi poate fura Cunoaşterea!

A venit timpul să aplic cele învăţate. În tot laboratorul caut ustensilele, halatul, mănuşile. Le găsesc mai repede decât mă aşteptam. Pare cam ciudat! De obicei găsesc foarte greu exact ceea ce caut şi dau peste lucrurile de care nu am nevoie. În sfârşit am aranjat «şmecheriile» şi acum voi face MAGIA! Adun legăturile rupte, iau atomul de oxigen cu cel de hidrogen şi le unesc. Am făcut gruparea hidroxil, iar acum împrăştii amoniacul ca să alung mirosul minciunii. Ludicul substanţelor chimice mă face să uit de legile stricte după care funcţionează reacţiile, iar mintea mea dezordonată a omis faptul că între amoniac şi clor nu există o compatibilitate prea frumoasă atunci când vine vorba de plăcerea resimţită de organele olfactive. Întreg borcanul cu substanţe a explodat, iar minciuna se împrăştie nebună şi sfidătoare prin întreaga cameră a minţii mele nervoase de la prea multă dorinţă de cunoaştere. Aerul îmbâcsit face ca în cămăruţa gândurilor să circule o frază uimitoare. Nu ştiu de unde a apărut această ipoteză, dar pare reală şi sună frumos. Uneori îmi vin în minte astfel de idei şi nu am habar de unde apar. Îmi amintesc perfect când aveam reverii şi, din senin, îmi apăreau fel de fel de ipoteze şi idei care se răstălmăceau în minte, hrănindu-se din imaginaţia mea, şi niciodată nu le-am putut înţelege. De exemplu, odată lucram exerciţii cu asimptote şi brusc mi-a venit următorul gând: «Asta suntem noi pentru Marile Puteri Ascunse alte Terrei.. nişte gunoaie...». Niciodată, dar absolut niciodată, nu-mi apăruseră astfel de gânduri într-un laborator. Cred că o fi din cauza orelor prelungite de lectură, amestecate cu experimentele. Acum m-am lămurit şi eu de faptul că toate sulfurile și clorurile din sticluţele acestea sunt periculoase. Poate ar trebui să iau o mică pauză şi să mă plimb puţin. Oare unde să mă duc? Deschid uşa laboratorului şi mă trezesc într-o pădure frumoasă. Pomii sunt de mărimi şi specii diferite. Frunzele lor au culori foarte ciudate: mov, vişiniu, oranj, roşu, fucsia, iar formă lor e diferită de cea a arborilor europeni. Par a fi mai degrabă aduşi din Asia de Est, căci numai acolo se găsesc aşa minunăţii. Deasupra, cerul nu e albastru, ci violet, şi – în loc de soare – un curcubeu ciudat luminează întreaga zonă. Peste tot domneşte o atmosferă orientală, plină de calm, de echilibru şi înţelepciune. Nu se aude niciun zgomot, nu se observă urmă de vietate, iar în loc de iarbă – tufe de liliac şi trandafiri se întrepătrund printre arbori şi arbuşti. Între un pin şi un cais plin de poame apetisante, se vede un spaţiu gol, prea gol pentru un codru înghesuit. Mă apropii prudent şi dau de o cărare, o cărare care duce undeva departe de tot, în profunzimea acelei biosfere ciudate. Timp de câteva ceasuri străbat labirintul cel ciudat şi, în sfârşit, dau peste un fel de cetate. În mod straniu, seamănă cu o construcţie în stil oriental. Zidurile sunt formate din cărămizi mari, iar mai multe case se leagă între ele. Cea mai mare se află în centru. Toate  arată ca pagodele chinezilor. Înăuntru, grădini mari şi frumoase concurează în frumuseţe arhitectura perfectă a palatului. Orhideele şi bonsaii strălucesc ca nişte bijuterii, iar statuile cu Buddha oferă acel aer sfânt al înţelepţilor eremiţi. Toate astea le văd cu uşurinţă, căci porţile cetăţii sunt deschise. Fără sfială, păşesc în acest spaţiu al perfecţiunii şi mă plimb printre sălciile unde o fată îmbrăcată în costum tradiţional chinez cântă la un Qin, iar o coreeancă undeva mai departe se delectează cu sunetele ciupite ale Gayageum-ului. Ambele tinere cântă cu atâta pricepere, încât timpul parcă se opreşte în loc, iar tinereţea veşnică a Paradisului s-a pogorât peste acel colţ ascuns al lumii. Plimbându-mă, observ că-n el îngerii sunt înlocuiţi de indieni, tibetani, nepalezi. Toţi aceşti oameni minunaţi îmi încântă privirea cu veşmintele lor frumos lucrate, iar limbile vorbite de ei răspândesc acele învăţături înţelepte ale strămoşilor adormiţi. Undeva în această cetate e un loc gol, o curte cu o casă de mărime medie destinată unui locatar ce nu a venit încă. În ea trei slujitoare fac curat şi îngrijesc bonsaii. Centrul acelei curţi are o fântână arteziană, în care câţiva lotuşi plutesc, şi undeva în spate un Buddha de piatră stă ascuns printre tufele de trandafiri. O salcie şi doi cireşi cu flori rozalii surâd odată cu bătaia vântului, iar melancolia lor prevesteşte un lucru posibil să se împlinească. Mă opresc din admirat şi remarc faptul că cele trei slujnice şi-au terminat munca. Ele mă salută, aplecându-se în semn de respect. Eu le răspund cu un zâmbet, iar una din ele mă ia din mână şi mă duce înăuntrul acelei case. Totul este elegant şi simplu. Cu mult calm mă plimbă prin coridoarele, camerele şi odăiţele casei. În fund se opreşte, deschide o uşă laterală şi se aşează în genunchi, bolborosind ceva în limba ei. Îmi face semn cu mână să intru şi – după ce păşesc în acea sală –  închide uşa după mine. Din câte îmi dau seama, nu pare a fi o cameră obişnuită. Este mult mai încăpătoare decât celelalte şi are mai multe decoraţiuni. Pereţii sunt vopsiţi în nuanţe de lila ţi violet, iar tavanul e un indigo cu motive florale aurii. Sursele de lumină sunt lumânările parfumate în formă de ceară sculptată. Pe jos covoare stacojii sunt poziţionate către centrul de interes al încăperii, un scaun mare ca un tron sculptat din lemn. Lângă el stau două măsuţe cu ceainice şi orez. Pe tavan e prinsă o corniză lungă de care sunt agăţate draperii roşii care maschează parţial imaginea tronului. De pe scaun pare a se ridica un individ. El dă cu mâna perdeaua roşie la o parte şi se apropie de mine. Nu-i prea văd bine chipul, dar nu pare a fi asiatic. El mă priveşte am şiret şi cu o voce mieroasă mi se adresează: 

 - Bun venit, românco! Văd că nu-s singurul latin din adunătură asta de păgâni! Eu sunt îngrijitorul tău pe acest tărâm şi rolul meu este să mă asigur că tu vei respecta toate îndatoririle de locuitor în Palatul-de-Vis. Nu ai voie să mi te împotriveşti, căci toate legile sunt guvernate de mine. Eu conduc cetatea, căci reprezint spiritul ei. Singura regulă este să faci tot ceea ce zic eu, iar dacă refuzi vei îndeplini cu forţa tot ce poruncesc.

 - Explică-mi ce caut aici şi cât timp voi sta.

 - E greu de explicat. Vei afla pe parcurs şi vei înţelege sensul tuturor lucrurilor. 

 - Am treburi grele de făcut?

 - Nu. Trebuie să înveţi tot ceea ce-ţi spun şi să dai ascultare fiecărei vorbe.

 - În caz contrar..?

 - Nu vrei să afli, crede-mă! 

 - Sunt cumva musafir?

 La întrebarea aceasta, faţa străinului se încreţeşte sfidător şi el începe a râde în hohote.

 - Da, desigur! zice jubilând. Se poate spune şi aţa. 

 - Acum ce trebuie să fac?

 - Du-te cu cele trei coreence şi stai în grădină! Ele te vor învăţa multe lucruri folositoare. Să nu uiţi că eu văd, aud, simt  şi ştiu absolut tot ce faci, aşa că ai grijă!

Imediat asiaticele mă iau de mână şi mă plimbă prin toată cetatea. Ele îmi arată zonele cele mai frumoase ale Palatului-de-Vis: biblioteci, temple, muzee-grădini, parcuri, apoi mă duc la un fel de carnaval unde oamenii vopsiţi în culori strălucitoare fac o paradă cu elefanţi şi flori. Toţi acei oameni coloraţi cu prafuri şi vopsele dansează fericiţi în jurul statuii unui idol. Un grup de ţărani îmbrăcaţi sărăcăcios strigă în cor vorbe numai de ei înţelese. Atmosfera aceasta vioaie se aseamănă foarte mult cu un carnaval al spiritelor coborâte peste un tărâm al artei. Toate dansurile, cântecele şi zâmbetele de pe feţele asiaticilor sunt un adevăr izvor de bucurie pentru occidentalul care pătrunde în continentul sacru al răsăritului. Cum orice lucru frumos se sfârşeşte rapid, carnavalul se termină exact atunci când este mai frumos, iar acum cele trei fete mă trag de mânecă în semn de plecare. Ele mă conduc pe o scurtătură către "casă", unde văd chipul românului acela autoritar, exact în uşa de la intrare. Cu o faţă crispată de nervi începe să strige:       

- Ai întârziat! Trebuia să fii de acum trei ore acasă ! Nu ai habar cât de importante sunt acele ceasuri pierdute, copilule, căci te-ai bucurat degeaba când ai urmărit acei maimuţoi coloraţi! Grăbeşte-te şi vin-o în camera de studiu! 

 - Care cameră de studiu?

 - Sala aceea cu tron.

 - Vin acum.

 - Urmează-mă! 

 - Ce e aşa greşit că am stat la festivalul acela? Slujnicele tale m-au dus.

 - Ele te-au încercat să vadă dacă te laşi păcălită de orice lucru ispititor.

 - Şi am picat testul ?

 - Din păcate da.

- Îmi pare rău.

- Nu te cred, dar de acum înainte fii prudentă! Du-te în camera de studiu şi vei găsi multe cărţi. Până mâine dimineaţă vreau să citeşti pe aceea cu copertă verde închis şi am să te întreb ce ai înţeles din ea. Mult noroc!

Cartea cea verde îmi pare foarte familiară şi pot jura că am văzut-o undeva într-un loc, dar nu-mi amintesc care. Încep să citesc şi parcă nimic din ceea ce scrie acolo nu-mi este cunoscut. Nu văd menţionat titlul şi autorul nicăieri, iar asta mă face să cred că ceva se întâmplă. Citesc şi reţin destul de repede ceea ce vrea să spună volumul din mână mea. Din câte observ, e un amestec de literatură cu psihologie şi istorie, iar asta mă încântă. Trec ore peste ore şi, în sfârşit, răsare soarele. Cartea e demult lecturată şi încă mai absorb câteva pasaje, când aud un zgomot: uşa s-a deschis.

 - Bună dimineaţa, ucenic!

 -‘Neeeaaţaa! 

 - Am venit să te testez. Spune-mi care-i autorul şi cum se cheamă cartea!

 - Nu sunt menţionate aceste informaţii în carte.

 - De ce?

 - Pentru că farmecul ei constă în conţinut, nu în titlul pompos sau numele celebru al autorului.

 - De ce afirmi asta?

 - Deoarece mulţi tineri sunt interesaţi să citească ceva doar că să se dea mari şi nu sunt interesaţi deloc de substratul cărţilor.

 - Cam da... 

 - Ce am greşit?

 - Nu ai greşit, doar că nu ai zis chiar tot.

 - Aaaaa! Păi mai sunt şi autori anonimi, care nu au reuşit să se afirme, chiar dacă au scrieri de calitate. Unii au obiceiul să ocolească volumele autorilor necunoscuţi, deoarece li se pare că-s banali.

- Văd că te-ai descurcat destul de bine. Ai mult de lucru, dar dacă continui astfel o să fie bine. 

 - Ce trebuie sa fac?

 - O perioadă nedefinită de timp vei citi tot ceea ce-ţi dau şi te voi asculta, apoi o să vezi ce se va întâmpla.

 - Ce?

 - O să afli.

  Au trecut luni de la acea discuţie, iar în prezent încă mai sunt în camera de studiu cu alte şi alte cărţulii în braţe. Nimic nu s-a schimbat şi totul este monoton. Nu ştiu cum am rezistat până acum fără mâncare, apă, lumină şi aer. Nu îmi vine să cred că de cinci luni de zile am citit în continuu. Ceva e în neregulă şi va trebui să aflu ce. De la ultimul dialog cu individul acela, n-am mai deschis gura şi am uitat să vorbesc. Întunericul, covoarele roşii, scaunul ca un tron, draperiile roşii sunt martore gândurilor mele. Cinci luni de zile totul s-a întâmplat înăuntrul meu, în gând, în suflet, în corp, iar carapacea de carne nu mai simte niciun factor exterior, nici lumină, nici sunet, nici obiect. Parcă tot ceea ce este în afară a pierit într-un vid şi Universul s-a recompus în mine. Toată istoria lumii a avut loc în oasele mele, marile bătălii au vărsat sânge în atriul meu drept şi potopul biblic s-a desfăşurat de-a lungul intestinelor. Ochii sunt singura fereastră către exterior. Ei văd cum încăperea se învârte în jurul meu şi parcă toate obiectele dansează în hora cea mare. Aerul nu mai există şi simt cum mă asfixiez. Totul se întunecă şi cad lipită de podeaua rece ca un gheţar. Corpul întreg e mort, dar creierul e singurul factor biotic care mai funcţionează. În lipsa tuturor funcţiilor organismului, Encefalul îşi asumă rolul de a guverna bucăţica de viaţă rămasă. Creierul luptă în stare de latenţă că să obţină ceea ce vrea sufletul demult zburat din corp, şi anume cunoaşterea absolută. Ca să ajungi un geniu este oare necesar doar să ai acea sclipire, acea înzestrare genetică, sau trebuie să munceşti pe brânci douăzeci de ore pe zi, să te zbaţi într-o parte şi în alta şi să-ţi storci creierul ca pe un burete de vase? Oare calităţile slab remarcate pot fi compensate prin ambiţie nebună şi curaj ucigător? Dacă da, atunci genialitatea este îndeajuns pentru a obţine Cunoaşterea? În cazul în care răspunsul la ultima întrebare este afirmativ, oare  obţinerea Cunoaşterii duce la Mântuire? şi dacă răspunsurile la toate întrebările sunt negative, ce argument se poate aduce asupra lor? Aici s-a rupt firul logicii şi dintr-o dată creierul a explodat. Acum toate farâmiţele rămase se descompun la rândul lor în idei, ideile în cuvinte, cuvintele în litere, iar în mod paradoxal acestea din urmă redevin la starea lor iniţială, cea a unui spirit dornic de mântuire. şi dacă tot ce am spus e minciună?

            Minciuna e diavolul care pune piedici când omul porneşte pe Calea lui Dumnezeu. Dumnezeu, ca un mare sistem biologic, vede, aude şi simte tot ce face micuţa fiinţă umană, dar stă nepăsător, pe când Lucifer, cu ochii mari cât nişte cepe şi gură unsă cu mâzgă cleioasă, şopteşte dulce în urechea afonă a naivului om. Cu zâmbetul pe buze, el soarbe încrederea prostului, din vena carotidă, iar în schimb îi implantează prostie în craniul sec. Şoaptele dezmierdătoare spuse în timp ce buzele muşcau lobul urechii se răspândeau ca vibraţiile apei în sufletul sterp şi lipsit de vegetaţie. Am fost martoră la vorbele Diavolului. Acestea au rămas înmagazinate în memoria de lungă durată, undeva în străfundul subconştientului meu. Ele mai vibrează ca nişte ţipete de pisică, iar falsitatea lor îmi tulbură starea biopsihologică. "Ce-ţi trebuie cunoaştere, când tu doreşti plăcere? De ce alergi către adevăr, care e urât şi snob, când dulcea minciună e ca un leagăn pentru bebeluşi?" Văd cum Necuratul ia omul de mână, îl duce-n Cetatea Haosului, de unde nu se poate ieşi. Haosul e minciună, haosul e dezordine, haosul e moarte şi durere, iar satisfacţia resimţită în urma falselor plăceri e ca un cub de gheaţă peste un vulcan ce stă să erupă. În haos e mizerie, ger năprasnic şi caniculă, lumina lui Samael e cufundată în întunericul lui Lilith, iar plăcerea cărnii are prioritate în faţa imortalităţii spiritului. Mintea intră în stare de latenţă la văzul tuturor calamităţilor Abisului şi fuge din locul acela dureros de stupid ajungând din nou în cămăruţa gândurilor dezordonate. Reveria produsă de substanţele chimice a avut un efect de drog amestecat cu somnifer, iar greaţa transmisă de el e ca o fiere stoarsă într-un pahar otrăvit cu săruri de aluminiu. O minte bolnavă, o minte otrăvită, vrea şi crede că poate face imposibilul, adică să obţină adevărul şi cunoaşterea absolută, ceea ce e lipsit de sens dacă ne-am orienta după legile logicii. Între dorinţă şi realitate e o mare distanţă, iar încrederea oarbă în idealuri poate duce la o adevărată iluzie, iluzie care prosteşte de-a binelea omul. Odată ce el îşi dă seama că e o mare diferenţă în ce îşi doreşte şi ce e posibil face un adevărat şoc emoţional, care-l imobilizează sau dimpotrivă explodează ca o substanţă ciudată dintr-un pahar Berzelius... Imediat simt cum cineva trage de mine, mă pălmuieşte şi aruncă apă peste faţa mea. Am deschis ochii si văd faţa disperată a românului, apoi apare bezna.

- Trezeşte-te! Ai intrat în stare de transă, iar daca mai stai mult poţi muri. Trezeşte-te imediat! Daca mori, ajungi în Infern şi nu vreau asta.

La scurt timp nu-mi mai simţeam pulsul şi nu ştiu ce s-a întâmplat apoi...

Şi Infernul mi se arăta sfidător în faţa ochilor; un spaţiu imens, cu hotare nedefinite, o întindere de stânci şi dealuri abrupte presărate peste tot cu iarbă roşie. Culoarea solului era oranj-roşcovan, iar strălucirea lui intră în contrast cu întunecimea pomilor negri şi scorţoşi. O vale îndepărtată, dincolo de stâncile abrupte, adăposteşte faleza fluviului Styx, ce străbate un drum de două ori mă lung decât Dunărea. Fără efort pot observa aburii stacojii, care ies din apa râului de culoarea vişinei putrede, unde cete de sirene şi sireni cu forme voluptoase şi apetisante se desfată din carnea stricată a proştilor care au încercat să traverseze Styxul. Peisajul macabru al acestui loc mă face să mă uit spre cer, dar nici acolo nu găsesc nimic bun. Nori mari şi vijelioşi mov-roşiatici se vântură ameninţători peste pământul sterp, peşti cu gheare şi aripi scuipă cu acid peste târâtoarele solului. Simt neminunea, dar nu mă mir deloc. Acesta e Infernul, locul tuturor necazurilor şi supărărilor umane, locul pieirii şi deşertăciunii. Bucăţica văzută mai devreme nu-i decât o picătură de apă într-un ocean. Când mă gândesc că mă mai aşteaptă şi alte chestii scârboase pe drumul meu spre Cunoaştere, mi se îndoaie coloana vertebrală, dar n-am de ales. Va trebui să continui...

 Merg pe un drum pavat cu oase, iar mirosul lor de cadavru mă ameţeşte. Pe lângă drum sunt fel de fel de gropi cu oameni legaţi de mâini şi picioare care mă roagă să îi salvez din Chinurile Veşnice. La o depărtare mai mare, doi dintre cei mai puternici demoni s-au ivit – Asmodeus şi Furfur. Spre surprinderea mea, niciunul nu a reacţionat văzându-mă şi şi-au văzut de drum. Norocul meu că regele şi contesa (căci astea sunt rangurile lor) au treburi mai rele de făcut pe ziua de azi. Umblu ce mai umblu printre oase şi gropi, iar în cale-mi răsare un moşneag pitic, pletos şi bărbos, călare pe o gloabă bătrână şi puturoasă. Acel bătrân antipatic este însuşi Furcas, vestit ca mare înţelept şi totodată unul din cei mai cruzi monştri.

 - Auzi, fetiţă? spune el, uitându-se saşiu şi răutăcios la mine. Vrei să te ajut să găseşti drumul spre ieşire?

 - Nu.

 - Mare greşeală faci. Dacă mă refuzi îşi tai capul cu sabia. 

 Imediat scot floarea data de îngerul acela misterios din Deşertul Deşertăciunii şi totul a dispărut. Nu mă mai aflu în Infern, ci sunt într-un fel de clinică sau spital. Schimbarea bruscă mă face să mă simt ameţită, iar în faţa mea holurile parcă dansează şi se învârt în horă. Întregul etaj al spitalului pare lung și întortocheat ca un labirint. Alerg ce alerg pe holuri, prin saloane, urc vreo şapte-opt etaje pe scări, încă vreo două cu liftul, şi observ că nu am ajuns nici la jumătatea clădirii. Cred că sunt într-un zgârâie-nori sau ceva asemănător. După încă un sfert de oră de "bântuit" printre asistentele medicale, care se prefac că nu mă aud când le vorbesc, ajung într-un loc ceva mai călduros decât restul spitalului. Singurul calorifer văzut era într-un lift cu uşile deschise unde stătea un nene oacheş, cu şapca pe faţă, care citea dintr-o revistă. Mă aşez pe calorifer şi casc, dar vocea omului mă întrerupe:

- Unde vrei să ajungi? întreba el tăios. 

- Habar n-am, nenea, răspunsei eu. Vreau să ajung... la.... la.. nu ştiu unde....

- Păi hotărăşte-te! Eu sunt liftier, nu ghicitor.

- Ce faceţi cu pachetul din braţe? îl întreb eu suspectă. 

 Cu un zâmbet ştrengăresc, îmi răspunde:

- Îl dau domnului de la etajul 80. Mai sunt 70 de etaje până acolo. E drum luuung. 

- Şi ce e în el?

 Ducând mâna la gură, zice şoptind:

- Nu ştiu, dar dacă tot cotrobăi aiurea prin spital, du pachetul şi fă ceva! Dacă îţi arde de plimbat, dă-i cutiile astea doctorului de la cabinetul de FILOLOGIE de la etajul 80, şi mă scapi de o treabă. Am multe de rezolvat astăzi şi-mi trebuie şi mie ajutor. Sunt singurul om de serviciu în clădirea asta.

- Vă ajut eu. Spuneţi-mi tot ceea ce trebuie să fac! 

- Bravo! Dacă faci ceea ce ţi-am cerut, îmi eşti de mare folos. Nu am nevoie decât să duci acest pachet la etajul 80, la cabinetul de FILOLOGIE. Acolo va fi un domn care îl vrea urgent.   

 Bucuros că m-a convins să îl ajut, îmi azvârle cutia în braţe şi porneşte liftul, apăsând pe tastele 8 şi 0. Aşezată pe caloriferul cald, mă întreb ce o fi aşa de greu în cubul acesta de carton. Liftierul îmi observă nedumerirea şi zâmbi din nou ştrengăreşte. La scurt timp îi cade şapca pe podea. Deşi becurile oarbe luminează foarte greu eu i-am putut distinge chipul.  

- Domnu’ Mircea, mi se părea mie că e cineva cunoscut! exclam cu ochii mijind. 

 - M-ai descoperit, norocoaso!

 - Ce vă veni să vă ascundeţi, îmbrăcat ca un liftier?

 - Trebuia să te testez cumva şi totodată să mă asigur că vei putea ajunge unde trebuie. Ştiam că singură nu eşti în stare să faci ceva, aşa că te-am ajutat. 

 - Nu dau dovadă de încredere? Încă sunteţi supărat pe mine?

 -  Încă mai sunt şi ştii de ce.

 - Îmi pare rău. Încerc să fac ceva bun, dar mereu iese eronat. Vă rog să înţelegeţi că mă străduiesc să fie totul bine, vorbisem eu cu un glas plângăcios.

 - Dacă te consolează, să ştii că e normal să greşeşti. Îţi cunoşti defectele foarte bine, deci încearcă sa le corectezi! Dacă laşi totul în baza altora, nu vei putea să faci nimic de una singură. şi fii mai ordonată! a  încheiat el discuţia, privindu-mă hotărâtor. 

 Timpul trece greu şi liftul parcă merge în gol. Acum am ajuns la etajul 20 şi a trecut jumătate de oră de când am urcat. Becurile oarbe parcă sunt obosite şi ele, oglinzile murdare de praf şi urme de cariocă neagră reflectă cât mai realist atmosfera sumbră a modernităţii. Caloriferul arde ca un jar încins, dar nici vorbă să-mi mut dosul de pe el. Un micuţ neon se aprinde, parcă de-abia trezit din somn, şi luminează încăperea metalică cu lumina lui rece. Acum se poate observa că liftul e fabricat dintr-un aliaj de aluminiu cu fier şi oţel industrial. Zgârâieturile făcute cu nu ştiu ce fel de unelte cam îmi dau de bănuit că nu e ceva în regulă. Într-un colţ umbros se observă o pagodă desenată cu pixul, lângă un Buddha cu ţigară-n gură şi un Shiva cu un casetofon în braţe. Acest desen amuzant îmi stârneşte râsul,dar liftierul nu pare deloc încântat de reacţia mea. Se încruntă şi-mi face semn să stau cuminte, apoi  şi-a reluat lectura. Mă întreb de ce oare domnu' Mircea citește reviste fără să bea cafea? Ceva se întâmplă şi voi afla.     

 Cele mai urâte lucruri din viaţa tinerilor sunt monotonia, lentoarea, aşteptarea şi restrângerea. Acestea "oferite" în mod singular sau în amestec îi disperă pe cei care au un suflet zburdalnic şi îi fac să se simtă ca nişte păsări în colivii. Liftul e locul "ideal", în care toate cele patru elemente se împletesc oferind o stare de sufocare, asfixiere, disperare, dar şi extaz. De unde atâta extaz? Din câte ştiu eu, extazul se naşte atunci când persoana se bucură cu toate simţurile, inclusiv cu propriul suflet, de un anumit lucru, cu o intensitate atât de mare încât interiorul său explodează ca o bombă şi se împrăştie în întreaga sa fiinţă. Când ajunge să-i placă, să iubească şi să se bucure de ceea ce el de fapt detestă, se produce o schimbare radicală, o adevărată reacţie reversibilă în care reactantul (factorul detestat) se transformă în produsul de reacţie (factorul iubit), apoi totul revine la normal. Cam aşa se descrie şi starea din cutia aceea de metal care urcă spre o destinaţie necunoscută, dar râvnită. Cam aşa mă simt acum. Începe să-mi placă ritmul lent şi monoton în care cutia aceasta metalică urcă către cer. Nu ştiu ce m-aşteaptă, nu ştiu de ce spitalele au cabinete de FILOLOGIE sau de ce liftierul este domnu' Mircea, tipul ăla sâcâitor care le ştie pe toate, şi nici dacă toate astea sunt vis sau realitate. Totul pare un vis, un drum de iniţiere în care totul este la prezent. Până acum tot drumul a fost din suişuri, coborâşuri, leşinuri, treziri, dar nu înţeleg nimic. De unde a început? Asta nu-mi amintesc şi nici nu-mi dau seama care sunt primele "amintiri" ale drumului. O fi laboratorul sau deşertul? Ba nu... ba da... Nu-mi aduc aminte! Simt cum liftul se roteşte ca un carusel Şi totul se întunecă. Mircea dispare, liftul nu mai e lift şi, în loc de pereţi de metal, un beton rozaliu se iveşte. Sunt într-un fel de cameră de copil, dar ceva mai mare decât mă aşteptam. Mobila este construită pentru dimensiunile unui micuţ de vreo 6-7 anişori. În mod ciudat, observ că nu sunt uşi, nici ferestre Încăperea aceasta ciudată nu are ieşire. E ca un labirint în care, odată blocată într-un colţ, persoana sesizează că în spatele său apare un zid. Ceea ce mă deranjează nu e spaţiul claustrofob, ci modul în care este aranjat. Tavanul e un fucsia ţipător, iar pereţii sunt vopsiţi în pete de roz, lila, violet. Scaune de plastic ieftin stau aşezate în colţurile dormitorului, iar un glob de discotecă ţine loc de lustră. Globul se roteşte în sensul acelor de ceasornic şi împrăştie luminile sclipicioase pe pereţi. Din senin, globul îşi schimbă traiectoria, iar o melodie lentă face să vibreze podeaua. Sub undele sonore ale piesei, pereţii se topesc, podeaua plină de sclipici se afundă într-o mocirlă de ciolofan şi voci umane încep să chicotească. Peste tot se lasă o ceaţă colorată, iar din pereţi se scurge vin roşu. Parchetul se inundă, camera se umple de vin şi de culori, aerul începe să miroasă a alcool.

Aromele narcotice se împletesc într-un haos al disperării în care tot ceea ce e pur şi virginal se spurcă într-o mâzga a minciunii, sedus fiind de dulcele gust al morţii. Îmi invoc plăcerea în durere şi ascult cum buzele poeţilor îmi muşca lobul urechii parfumate. De fiecare dată aud cum rujul buzelor cremoase se răsfiră pe coapsa catifelată cu gust de piersică. Carnea urechii miroase a fructe de munte, iar culoarea rozalie aminteşte de bebeluşii din pătuţurile pufoase ale minciunii. Poeţii mint, mint în durere, iar plăcerea minciunii adoarme raţiunea ca un somnifer otrăvitor. Starea de agregare a durerii este solidă, ceea ce e grav, dacă era lichidă mai exista o cale de scăpare. Astfel mă îmbăt din lichidul roşu, mirosindu-i iluzia inefabilă a frumuseţii lui.

Din starea de amorţeală de sub inundaţia bahică, o mână m-a tras şi m-a izbit de-un fier. În surdină aud un glas cunoscut strigându-mă :

- Trezeşte-te ! Am ajuns la etajul 80!

- Ce s-a întâmplat? Unde mă aflu şi cât e ceasul? întrebai eu 

 - Este 17:45. Mai ai cincisprezece minute până când va trebui să fii la cabinetul de FILOLOGIE. Grăbeşte-te, căci domnu' te aşteaptă! mi-a zis liftierul grăbindu-mă.

- La revedere, Mircea! Trec pe la tine după ce duc pachetul.

Etajul 80 e cu totul şi cu totul diferit de restul spitalului. Seamănă mai degrabă cu un muzeu de artă decât cu un centru sanitar. Peste tot domnesc nuanţele toamnei, arhitectura este în stil baroc cu influenţe rococo, iar pe sală răsună o muzică de pian şi viori. Toate holurile conduc spre un punct central, statuia unui arhanghel cu sabia ridicată spre cer. În spatele statuii, o uşă micuţă, uşor insesizabilă, reflectă lumina candelabrelor de cristal. Deasupra ei scrie cu litere de cărbuni FILOLOGIE. Dinspre ea se aud venind paşi şi surprind cum un majordom deschide uşa. "Poftim, te rog!", zice el, apoi îmi face semn să intru. Cabinetul nu este unul simplu, ci o adevărată sală de lectură pentru oameni învăţaţi. Ca şi restul etajului, arhitectura şi mobila sunt în stilul demult apus al barocului francez, iar singurele piese de mobilier prezente sunt, bineînţeles, biblioteci grandioase, înalte de trei metri şi lungi de cinci, mesele cu foiţă de aur impregnată pe sculptura lemnului lor preţios şi scaune regeşti. În fundul sălii, undeva într-un loc ferit de luminile candelabrelor, un individ stă aşezat pe un scaun şi citeşte dintr-un volum vechi de secole. Acesta este anunţat de servitor că a venit un musafir şi-mi face semn să mă îndrept spre el. Se ridică de pe scaun şi începe să mi se adreseze: 

 - Bine ai venit, ucenicule! Văd că ai adus pachetul de care aveam nevoie, şi-ţi mulţumesc pentru răbdarea avută. Deşi ai făcut multe erori, eşti aptă.

 - Aptă pentru ce? Nu înţeleg ce se întâmplă şi n-am habar unde sunt, de unde am plecat şi care e destinaţia finală. Lămureşte-mă! îi zâmbisem eu distrată.

 - Încă mai eşti confuză. Se vede că te-a zdruncinat călătoria. Aşează-te pe scaun şi o să te servesc cu ceai. De care vrei să bei?

- Dacă se poate, de piersici.

 - Încă-ţi mai plac piersicile. Nu vrei să încerci ceva nou?

 - De struguri.

 - Îi bun. Faci progrese şi asta mă bucură. Ia zi-mi, ce crezi că ai învăţat în tot drumul ăsta?

 - Hmm... totuşi ar merge şi ceai de cireşe.

 - Lasă ceaiul! Răspunde-mi la întrebarea adresată, mai întâi.

- Să înţeleg că eşti vreun examen de bac, de tot insişti la mine. Mai bine zi-mi tu de ce nu vei să-ţi dai costumul asta de vrăjitor. Arăţi ca Magul cu lemiscata aia pe frunte.

 - Vrei să-mi dau jos costumul? mă întrebă cu un glas jos, domol şi apăsat, de parcă urma ceva imprevizibil. 

 - Şi normal, îi râsesem în faţă cu naivitate. Vreau să-ţi văd chipul, neapărat.

- Dacă asta-ţi doreşti, atunci să fie, dar uite, vine majordomul cu ceaiul! 

 - Nu am cerut de zmeură! ţipasem eu cu voce de copil. 

 - O să bei de care-ţi dau, ucenic. Eu sunt Marele Preot şi vei face ce-ţi poruncesc! Spunând asta cu o voce de imperator coleric, îşi ridică mantia arătându-şi adevărată faţă.

 - Dumneavoastră sunteţi? Cum de nu v-am recunoscut?... Cccuumm de nnnuu mii-am dat seama?!... Îmi pare rău, dar ştiu că am picat!... N-am vrut să fie aşa... îmi... N-am vrut să fie aşa... îmi... îmi... îmi pare rău...

- Hai, gata! Nu mai plânge, copilu'! O să ai şi alte şanse, la oferte mai bune decât asta. Să ştii că totuşi ai învins pierzând. Dacă ai fi câştigat, sigur deveneai arogantă şi făceai nazuri, cum faci când eşti ţâfnoasă. Prin eşec ai învăţat lecţii mult mai importante, şi ai început să-ţi conştientizezi punctele tari şi pe cele slabe. Mai ai vreo zece mii de şanse în viaţa asta şi un milion în viitoarele.

 - Dar, n-am reuuuşiiit! Am pierdut.

 - Nu mai pune sare pe rană, mămica! Sunt mulţumit de tine şi de munca ta, iar eforturile depuse au fost mult mai mari decât mă aşteptam. Acum întoarce-te acasă şi gândeşte-te la viaţă ca şi cum ar fi o teză la materia cunoaşterii. 

 - Materia cunoaşterii?

 - Exact. Teză la materia cunoaşterii.

Andreea - Violeta Bobe 

GLUMIŢE NEGRE ŞI ABSURDE

(...)Norocul omenirii l-a reprezentat fiul lui Vincent, Harry Epstein. Acesta avea o minte sclipitoare. Avea talent şi în arte, moştenit de la mama lui, soţia lui Vincent, Maria. Ea era o actriţă importantă în lumea teatrului, după ce a jucat în două reclame de laxative şi o piesă de teatru obscură într-un gang de prin străzile New Yorkului. Harry a continuat căutarea predecesorilor săi, pentru ca în final să ajungă la cea mai importantă concluzie dintre toţi. Într-o conferinţă de presă din toamna anului 2008, el a ţinut un discurs la televiziunea publică care a înregistrat cele mai mari ratinguri din istoria discursurilor ţinute de bărbaţi de treizeci de ani paraleli cu ştiinţa şi cercetarea.(...)

(Paul Berenştain – Povestea familiei Epstein)

„Un text cu o tentă ironică şi parodică la adresa facerii lumii, dar într-un registru ironic nesusţinut peste tot; acolo unde nu forţează, este chiar amuzant; se văd posibilităţi/ zăcăminte de ironie de bună calitate care pot fi exploatate; are lejeritate în a scrie şi în a aborda teme importante fără inhibiţie; să structureze textele pe o idee care să reziste la bombardamentul literaţilor.” (Stela Iorga)

„Greu de încadrat; un soi de tabletă ironică, dar cu o ironie forţată; dacă n-ar fi, pe alocuri, sincopat şi obositor, ar fi mai bine; îi mai trebuie exerciţiu de lectură.” (Tudor Neacşu)

„Faţă de textul precedent, remarc o evoluţie şi un comic absurd al lucrurilor, situaţiilor şi întâmplărilor; observ şi o puternică dorinţă de cunoaştere a adevărului, o încercare de a răspunde la întrebările omului, la misterele vieţii; amestecul de contemporan cu antic, chiar ancestral, îi este caracteristic – ceea ce mă face să cred că acesta ar putea fi stilul lui Paul Berenştain.” (Violeta Bobe)

„Se vede tendinţa de satirizare a părerilor despre facerea lumii; textul curge bine şi prinde la cititor.” (Florin Buzdugan)

„Are fluenţă şi conduce bine textul; încearcă un umor paradoxal; să fie mai atent la fundalul epic; umorul negru şi absurd este oarecum reuşit; să-l prelucreze – ca să nu pară doar un şir de glumiţe; să nu se aventureze în idei/ concepte prea mari; e bine că are mesaj.” (Andrei Velea)                  

Ion Avram

Astăzi, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Violeta Bobe.