Ceasul meu, poezia

Scurtul fragment prezentat de prozatorul Ion Avram se impune ca un interludiu nostalgic în economia noului său roman al cărui titlu provizoriu este Manase.
Textul nu dezvăluie nimic din trama romanului, dar îşi află împlinirea în rostirea poetică care surprinde, într-o tonalitate elegiacă, singurătatea bătrânului Ştefan Ţugui: ” [..] Că şi el , salcâmul, m-o fi privind cu ochii lui de salcâm şi-o fi gândind cu gândurile lui de salcâm: Iată omul meu cel singur !, o fi gândind.Cum umblă de colo-colo prin ogradă cu gândurile lui de om, privind stânga, dreapta cu ochii lui de om. Privindu-mă. Că-l ştiu de când se căţăra după cuiburi îmbrăţişându-mă, îmbrăţişându-l cu ramurile. De se zgâria şi-i sângerau picioarele, braţele, faţa, de parcă nu simţea, de parcă nu-l durea, se căţăra şi iar se căţăra zi de zi, vară de vară, se căţăra, până când, într-o zi, nu s-a mai căţărat…Aşa o fi gândind, privindu-mă cu ochii lui de salcâm, clătinându-şi ramurile, frunzele, cu nedumerirea lui de salcâm: cum, adică, să nu-şi dea el, salcâmul, seama, cum să nu observe că, de atâta vreme, copilul nu s-a mai căţărat, că alţi copii s-au căţărat de atunci, după cuiburi, zgârâindu-se, sângerându-le braţele, faţa. De parcă nu ar fi simţit, de parcă nu i-ar fi durut, s-au căţărat şi iar s-au căţărat , zi de zi, vară de vară, s-au căţărat până când, într-o zi , au plecat şi l-au lăsat singur. Iată! Omul meu cel singur!...Ceasul meu, omul!..Bietul meu ceas! - aşa, poate, gândeşte salcâmul, privindu-mă cum umblu de colo-colo prin ogradă, prin grădină, cu gândurile mele, cu ochii mei de om, privindu-l.[…] “(Manase)

Sterian Vicol : “Fragmentul este un poem dedicat salcâmului - simbol şi reper care reînvie amintirile bătrânului.“
Victor Cilincă : “ Şi de această dată scriitura lui Ion Avram se remarcă prin sinceritate şi simplitate, prin ritmul aparte; economia în explicaţii şi tonalitatea parcă mioritică creează cadrul pentru poezie.“
Stela Iorga : “Deosebită răsturnarea de viziune- personajul văzându-se şi din perspectiva salcâmului accentuează şi mai mult comuniunea dintre bătrân şi salcâmul de după care răsărea întotdeauna soarele; curajos demersul scriitorului de a concepe un roman în care, aşa cum ştim din alte prezentări la cenaclu, alternează limbajul liric cu registre epice, ba chiar de tramă poliţistă.”
Nicoleta Onofrei : “Autorul a surprins foarte bine singurătatea părintelui şi neliniştea care se precipită tot mai mult prin ritmul sacadat din finalul textului.”
Claudia Samoilă : “Atât de puternică pare să fie legătura bătrânului cu salcâmul, încât s-ar putea vorbi despre omul din salcâm şi salcâmul din om, de parcă s-ar fi trăit unul pe celălalt.”
Elena Donea : “Repetiţiile poetice captează atenţia şi imprimă scriiturii chiar o tentă ludică.“

Vineri, la ora 18:00, la sediul cotidianului “Viaţa Liberă” va citi poezie Elena Donea.


Cristina Dobreanu

texte de Tiberiu Iacomi

Cand a doua persoana devine persoana a doua

Alo, da, domnule, aici Unitatea de Primire Urgente. Nu, domnule, nu sunt doctor. Nu, nu sunt rezident. Nu, nu sunt nici pacient. Nu, domnule, n-ati gresit. Ati sunat la Spitalul Judetean, da. Nu, nu sunt asistent. Nici sofer de ambulanta in pauza de masa. Nu, domnule, trebuie sa va marturisesc. Da, sunt Dumnezeu. Acum... vreti sa va fac legatura cu ingerul personal sau va taiem chitanta direct pentru o stare de Nirvana la jumatate de pat?

Ma gandeam sa scriu un text, editorial, pagina de jurnal, reportaj de televiziune, ancheta de ziar, fie ce-o fi, despre viata in spital. In spitalul de aici sau cel de acolo.

Se gandea de cateva randuri sa scrie un text, nu conteaza in ce stil, nu conteaza cum, cu ce cuvinte, niste vieti transcrise in traiul linistit de spital – cel din seriale, cel din cotidianul ireal, cel descoperit ca sala uriasa de operatii a omului, un uomo universale pe care toti amaratii de Pigmalioni il tot gresesc de la Noe incoace. Aaa, si am uitat sa va spun, bineinteles: se gandea sa-l scrie la persoana a III-a iar inceputul sa sune cam asa:

Alo, da, Doamne, aici Unitatea de Primire Urgente. Nu, Doamne, nu sunt serafim. Nu, nu sunt heruvim. Nu, nu sunt nici urmatorul la rand pentru Judecata. Nu, Doamne, n-ai gresit. Ai sunat la noi, oamenii, da. Nu, nu sunt presedintele Americii. Nici harpist fara nor si icoana. Nu, Doamne, trebuie sa-ti marturisesc. Da, sunt Dumnezeu. Acum... ce alegi, Doamne: legatura cu Sectia Suflete Pierdute & Regasite sau o chitanta pentru unu, doi, sa zicem, Incurabili Renascuti?

Cand scria despre experienta de a scrie scrieri despre scrisul scriitorilor ce scriu despre actul de a scrie nu simtea chatarsisul ca pe o pastila ce cade din flaconul de Xanax, linistindu-l cu o senzatie curativa. Nici macar halucinatii cu Purgatorii nu avea. Dar pentru ca dar-ul este un dar mult prea pretios in viata oamenilor, stia ca este o diferenta majora intre lumea bolnava si lumea imbolnavita si ca, oriunde si orice ar scrie, editorial, pagina de jurnal, reportaj de televiziune, ancheta de ziar, fie ce-o fi, avea datoria sa povesteasca oamenilor despre bolile celor din jurul lor, abtinandu-se de la a prescrie tratamente asa cum orice scrib ar fi facut-o pe peretii piramidei in lucru.

Va sun dintr-o cabina telefonica, doamna. Da, doamna, stiu, exista mobile dar sunt cancerigene si, pe deasupra, umbla prin atatea paturi incat m-as incarca cu prea multa energie latenta aparent sexuala daca mi-as cumpara unul de la second hand. Da, doamna, sotul dumneavoastra a fost primit bine la urgente, i s-au descoperit o serie de virusi la analize, dar nu-i nimic grav, nu sunt in sange sau in limfa sau unde-ar mai putea fi. Nu, sotul dumneavoastra nu este robot si nu are Kaspersky instalat. Are doar virusi in ganduri. Da, sunt contagiosi. Vin de la toti ceilalti oameni. Nu, doamna, calugaria nu e profilactica. Cu ce-l hranim? Pai, perfuzii cu calmante. Stiu ca nu exista, dar suna bine, nu? Cu hrana pentru suflet, doamna. Hrana pentru suflet, da, exact. Aaa, nu, imi cer scuze, am gresit termenul medical. Cu suflet ca hrana, doamna. Cum, doamna, nu sunteti la curent cu ultimele descoperiri stiintifice? Da, doamna, sufletele se pot lichefia, se pot chiar si sublima. Nu, doamna, sa nu facem jocuri de cuvinte acum. Sufletul sotului dumneavoastra nu este nici sublim nici limpede ca apa vie. Revin, mi se termina fise...le.

Intotdeauna a crezut ca viata lui are potential de lectie. Uniunea Europeana ar fi trebuit sa-l aprecieze atunci cand s-a oferit cobai pentru programul-pilot al Long-Life-Learning/Life-Long-Learning. Au spus, insa, ca este tipul prea apostolicesc, propovaduitor intr-un stil solipsist.

Asa sunt si eu, uneori, sa stiti – de aceea nici nu stiu daca ce scriu apartine curentului realist, postmodernist, avangardist sau este un jurnal pe fast forward sau o spovedanie pentru care sigur va trebui sa mai pun 50.000 lei la cutia milei, pardon, in buzunarul preotului ce ma asculta.

Se gandea ca poate uneori este prea vehement cu bolnavii. Pana la urma, uite-te la ei, saracii: stau cate doi, cate trei in pat pana cand ajung sa imparta un singur suflet si ala amarat si lalai de uneori, in fractiile sale materiale, franturile de suflet atarnand si taraindu-se pe holuri se lovesc de usi inchise de curent sau de paturi metalice ce trec in graba calcandu-l pe degete. Foarte putina lume bolnava. Foarte multa lume imbolnavita. Extraordinar de multa lume care cere sa se imbolnaveasca.

Nu, domnule, nu sunt scenarist la Holywood. Nu, nu sunt noul regizor de la Apocaliptica. Nu, nu sunt nici webmaster la site-uri cu poze adunate de pe hi5. Nu, domnule, nu vand publicitate pe niciun spatiu neconventional. Nu, si chiar daca as vinde, nu as face reclama la SQNY, Anporio Armani si Rolecsuri. Nu, domnule, trebuie sa va marturisesc. Eu sunt un Dumnezeu ce nu s-a hotarat inca daca sa se angajeze la ziar sau daca sa publice o carte. Nu, domnule, nu ar fi niciun articol, capitol sau scenariu despre rai si iad cu Tom Hanks sau Cruise in rolurile secundare. Da, domnule, stiu ca sunteti Dumnezeu, stiu ce spuneti, ca era tare frumos cand eram cu totii mici si scriam despre peisaje, covoare de frunze aurii si acum scriem texte acide, ce-or mai fi si astea ca asta, despre un cotidian ce ne provoaca la o cameleonizare nu integranta ci pierduta in decor. Stiu, Doamne, intre epitete si judecati, trebuie sa renuntam la comparatii si hiperbole. Mergem la practica in continuare, in fiecare zi, incercand sa vindecam imbolnavindu-ne. Va fac legatura acum cu Sectia Oglinzi?

M-am gandit sa scriu un text care sa abunde de originalitate. Originalitate, asa, in stilul grotesc a lui Dali, cu ceva parfum de femeie pictata patratos de Picasso. Stiti ce m-am gandit? Imi fug asa de repede gandurile cand incerc sa va vorbesc incat am sa incerc doar sa te tutuiesc. Stii ce n-am facut demult? De fapt, cred ca sunt doua lucruri sau poate trei. N-am scris o scrisoare, n-am mai privit cerul cand mergeam incruntat pe strada, n-am mai scris un text semi-literar, semi-jurnalistic ca si cum as vorbi pe messenger si nu m-am mai tratat de cei din jur. Scuze, cred ca au fost patru. Ma prinde logoreea in momentele mele demiurgice. In fine, ma gandeam sa scriu un text, asa, aiurea, despre multitudinea de moduri in care se poate descrie cerul. Doar ca sa demonstrez ca debordez de originalitate in cutia asta foarte stramta cu margini groase. Dar dupa aceea m-am razgandit si mi-am lasat persoana a treia sa incheie, facand din cer o camera, mai degraba un harem de suflete nepereche, cu un birou polisat cu idei pierdute si cu un telefon care suna, invingand mesageria, ceasurile zgomotoase de pe rafturi si alarmele telefoanelor mobile:

Alo, da, domnule, aici Biblioteca si Spitalul pentru Arsi din Alexandria. Da, domnule, va confirmam descoperirea. Fiecare creier uman incepe sa devina o copie in miniatura a bibliotecii noastre. Nu, domnule, nu am cum sa stiu. Nu, nu sunt doctor. Nu, nu sunt rezident. Nu, nu sunt nici pacient. Nu, domnule, lumea nu este nici viroza nici fervex-ul pentru momentele cand Dumnezeu raceste. Nu, Doamne, tu esti infailibil. Lumea este acum doar prospectul pe care ingerii trebuie sa-l citeasca pentru ca la Judecata de Apoi sa nu se stranute si sa nu se tuseasca.

Si pentru ca am decis sa te tutuiesc, ma gandeam ca, daca ti-as face intr-o buna zi o declaratie de dragoste specifica, nu te-as ruga siropos sa ma lasi sa fiu eu doctorul sufletului tau ci m-as oferi din prima sa fiu propriul tau spital, o cladire in care foarte multi bolnavi inghesuiti in paturi s-ar putea vindeca cu portii mici din spiritul tau (obligatoriu regenerant).

Marturisesc: daca as fi fost Dumnezeu, as fi scris de la inceput un text, editorial, pagina de jurnal, reportaj de televiziune, ancheta de ziar, fie ce-o fi, despre felurile nenumarate in care poti descrie cerul. Sunt doar un om: am scris un text despre viata de spital. Cel de aici sau cel de acolo.



filosofia umerilor goi

de aceea îți mângâi umărul drept. spre piept, clavicula ascunde între coaste, o oaste-ntreagă de inimi dezgolite și nerostite îmi sunt, în mod nătâng, cuvintele cu care îți ating umărul stâng. și plâng și râd în acest umăr, un număr neștiut de dumnezei, căci doar cu ei nu plămădești filosofie, ție îți bat în umeri goi, noi crezuri și o singură iubire, dezgolire ce a îmbrăcat și dragostea într-o cădere de bretea.

de aceea îți mângâi umărul stâng. în naufragiu toți se frâng, exploratorii printre vise, cuprinse aripi, crescute de dorinți și în îmbrăcăminți ascuns, cearșaful răvășit de pe-acel pat în care s-a pierdut în zbor latența unui omoplat. nu ai purtat în piele marea, căutarea însă-ai strâns necontenit în umeri, să numeri valuri, valuri cum se duce nemurirea, descoperirea unui umăr gol cum face rostogol tot timpul, dragostea într-o simplă cădere de bretea.

un umăr gol, un altul dezgolit. pe asfințit, pe umeri se adună cruci, aripi și-un singur aforism, mimetism al unui om ce reînvață filosofia în genunchi de-o întreagă viață. pe umeri largi, ca de giganți, giganți purtând pe umeri mici, nimic nu vreau să-mi zici, tu doar acoperă cu adevăr și depărtare, o mare de speranțe, de scoici, nisip și foc, ce-n joc te-nvăluie cu-n braț și altul, cu nesaț redefinind înaltul, înălțându-și ochii în căderea unei rochii.

un umăr dezgolit, un altul gol. filosofând, la răsărit, un dor nebun de asfințit se-așterne printre ape, să scape naufragiul unor umeri goi, un umăr vâslă și o dragoste vâslind, rotind cuvântul noi spre țărmuri de început, doar cu-n sărut sfârșind pe gât, cât dorul de-a ploua îmbrățișări, uitări vor așeza pe piept. de aceea îți mângâi umărul drept. e drept, de aceea îți mângâi și umărul stâng. ca pentru o filosofie îndeajuns să strâng, o dezgolire esențială, un sentiment prea crud, roșind la văzul unui umăr nud.


GÂNDURI MURDARE

Îți mărturisesc neîntinat. Recunosc că aș vrea, din cuvânt în cuvânt, să te dezbrac
Dar știu că de fapt, din cuvinte toate, rămân doar silabe nud cu care n-am ce să fac.
Cuvinte murdare mă însoțesc, mă hăituiesc, mă atacă și mă-mbracă și-n drac
Se deghizează îngerul ce din sunete de harpă murdărită își dorește, deopotrivă, aripile să-ți desfac.

Îți mărturisesc neprihănit. Recunosc că aș vrea, din frază în frază, să te ating
Dar știu că de fapt, din fraze toate, rămân doar propoziții goale de flăcări ce nu se mai sting.
Fraze murdare mă definesc, mă încolțesc, mă prind și mă aprind și-mping
Tot viitorul într-o groapă cu inimi murdare în care nimeni nu a vrut nici penița s-o înfing.

Îți mărturisesc curat. Recunosc că aș vrea, din vers în vers, să te trăiesc
Dar știu că de fapt, din versuri toate, rămân doar rime dezgolite ce nu mai spun că mai iubesc.
Versuri murdare mă urmează, mă luminează, mă întunecă și mă înfulecă și-ncetinesc
De tot roata cu fantezii murdare în care toți au vrut, în învârtiri de timp, tot timpul să copilăresc.

Îți mărturisesc cu puritate. Recunosc că aș vrea, din noapte în noapte, lumină să ne fie
Dar știu că de fapt, din căile toate, rămân doar galaxii ce se înghit pe sine, în sine pântec să reînvie.
Nopți murdare mă încearcă, mă încarcă, în paturi mă lasă și mă apasă o psihologie
A căutării nesfârșite de locuri în care gândurile mele murdare să găsească o spălătorie.


toate câte se termină marți

amară mi-e hârtia, pe tastatură am vărsat chinină
și contrazis mă completez cu tot ce poți să-mparți.
nefericesc un calendar, destăinuindu-l din lumină
și-n fiecare zi de miercuri, mă îmbăiez în întunericul de marți.

otrăvită îmi e pielea, iar în sărut am strâns sânge de Capulet,
nu știu să mai transcriu lumini și am uitat prea mult adrese.
doar îmi ucid crescătoria de priviri și îmi deschid un ochi imens, încet...
ajuns un mâncător de gânduri, de ce cuvinte să-mi mai pese?

exploziv mi-e gustul de-a cunoaște, devorând mi-ești tu deopotrivă
și în zile prelungite, tot adaug lacrimi cepei și doar colți la usturoi.
mă preschimb, mă-nalț, mă parcurg și mă înscriu în a tuturor arhivă,
rămânând un fericit icar, fără zborul ars, adnotând doar labirintul dintre noi.

și-nvechit mi-e gândul ce îmi șlefuiește o silabă,
marțea nu mai am cuvinte, miercuri mi-este soare și cu vers,
peste mine, mă descopăr ziua în cafeaua ce mă bea în grabă,
poate, poate, noaptea dinspre joi să-mi deschid-un univers.

MANASE (fragment)

Nici nu s-a ridicat soarele peste coroana salcâmului cel mare şi Ştefan Ţugui se aşază pe prispa casei privind uşurat şi mulţumit prin grădină, prin ogradă. Uşurat că şi-a terminat treburile dimineţii şi mulţumit că le-a terminat înainte de a se ivi soarele de după coroana salcâmului cel mare. Priveşte mângâind, parcă, grădina, ograda, coroana salcâmului, cerul. Cu privirea aceea verde albăstruie subţiată de la lumină şi, oarecum, mirată căci îşi dă, deodată, seama că, de când se ştie, coroana salcâmului este ca un ceas pentru el. Ceasul meu, zâmbeşte hâtru, ceasul meu – salcâmul. Se uită lung la salcâm şi perplex când realizează că salcâmul cel mare - pe care totdeauna l-a ştiut cel mai mare din ogradă – nu mai este cel mai mare, că alţi salcâmi sunt mai mari – ba, unii, cu mult mai mari. Priveşte şi îşi clatină capul uşor, nedumerit de această întâmplare. Cum, adică, să nu vadă, el, Ştefan Ţugui, cum să nu-şi dea seama că salcâmul cel mare nu mai este cel mai mare?! Că alţi salcâmi au crescut mai mari, chiar cu mult mai mari?! Când s-a întâmplat asta? Cum s-a întâmplat aşa, fără să observe? Şi cum de nu a observat? – că, doar, în fiecare zi a aşteptat soarele de după coroana lui, ca pe o confirmare, ca pe o certitudine că el, Ştefan Ţugui, încă trăieşte dacă soarele nici nu s-a ridicat deasupra coroanei şi treburile dimineţii sunt gata. Poate, chiar de la soare, gândeşte. Da, sigur din cauza soarelui, că – dacă salcâmul nu s-ar fi aflat chiar în dreptul soarelui – dimineaţa, la răsărit, coroana lui n-ar mai fi acoperit soarele, şi eu n-aş mai fi aşteptat ca acesta să răsară de după coroană ca de după culmea unui deal, ca de după marginea pământului, parcă – şi-atunci n-ar mai fi fost ceasul meu salcâmul. Şi nici măreţia lui n-ar mai fi fost aceeaşi, pentru că alţi salcâmi au crescut mai mari, cu mult mai mari, chiar.
De la soare... Şi de la sufletul lui care l-a văzut cel mare de când l-a văzut prima oară. Şi-acum, deodată, să nu-l mai vadă cel mare ca pe cel mai mare dintre toţi, ci să-l vadă cel mare ca pe cel mai bătrân dintre toţi... Clatină capul, uşor, stânga, dreapta, cu domoală tristeţe. Ceasul meu salcâmul... Bietul meu ceas!
Că şi el, salcâmul, m-o fi privind cu ochii lui de salcâm şi-o fi gândind cu gândurile lui de salcâm: Iată omul meu cel singur!, o fi gândind. Cum umblă de colo-colo prin ogradă cu gândurile lui de om, privind stânga, dreapta cu ochii lui de om. Privindu-mă. Că-l ştiu de când se căţăra după cuiburi îmbrăţişându-mă, îmbrăţişându-l cu ramurile. De se zgâria şi-i sângerau picioarele, braţele, faţa, de parcă nu simţea, de parcă nu-l durea, se căţăra şi iar se căţăra zi de zi, vară de vară, se căţăra, până când, într-o zi, nu s-a mai căţărat... Aşa o fi gândind, privindu-mă cu ochii lui de salcâm, clătinându-şi ramurile, frunzele, cu nedumerirea lui de salcâm: cum, adică, să nu-şi dea el, salcâmul, seama, cum să nu observe că, de atâta vreme, copilul nu s-a mai caţărat, că alţi copii s-au căţărat de-atunci, după cuiburi, zgârâindu-se, sângerându-le braţele, faţa. De parcă nu ar fi simţit, de parcă nu i-ar fi durut, s-au căţărat şi iar s-au căţărat, zi de zi, vară de vară, s-au căţărat până când, într-o zi, au plecat şi l-au lăsat singur. Iată! Omul meu cel singur!... Ceasul meu, omul!... Bietul meu ceas! - aşa, poate, gândeşte salcâmul, privindu-mă cum umblu de colo-colo prin ogradă, prin grădină, cu gândurile mele, cu ochii mei de om, privindu-l. Şi, cum să nu fii singur, când plodul de Alisandru nu mai dă şi el un semn... Un telefon, o scrisoare, ceva... Sau să se suie într-o maşină şi să vină să mai deschidă poarta, uşa casei – că, doar, este şi casa lui, nu? Nu-şi dă, oare, seama, că este şi casa lui? Că, de când s-a dus maică-sa, vine din ce în ce mai rar, de parcă nu l-ar mai trage inima... Da’ ce fel de inimă să ai, să nu te tragă să vii la casa tatălui tău, la casa tatălui nostru?! Care-i şi casa ta?! Ştiu că-i greu... Că mama-i mamă şi tata-i tată... Că, nici mie nu mi-e uşor, toată ziua singur prin bătătură, prin grădină, prin casă... Şi noaptea... Mai cu seamă, noaptea... – că-ţi ţiuie sufletul de singurătate şi de dor... Că şi eu am avut tată şi mamă... Toţi avem, toţi am avut tată şi mamă...
Şi m-aş duce, cum m-aş mai duce să-i văd, să-i aud!... Da’, aşa-s plodurile, nu ştiu ce au când au. Să-l văd eu când n-o mai avea pe nimeni şi când i-o ţiui şi lui sufletul de singurătate şi de dor. Că, să ai o putere şi să te scoli, atunci, din mormânt şi să-i spui: Vezi, ce-nseamnă să dai cu piciorul la ce avem? Că, aşa facem, dăm cu piciorul la ce ne-a dat Dumnezeu. Şi, dacă dăm cu piciorul la ce ne-a dat Dumnezeu, este ca şi cum ai da cu piciorul lui Dumnezeu Însuşi. Nesăbuiţi de oameni ce suntem!
Privirea i se înverzeşte şi se subţiază tăind văzduhul până undeva dincolo de coroana salcâmului cel mare. Ce-o fi cu el? Să-i dau, tot eu, un telefon. Ar trebui lăsaţi, să vedem până unde-i duce atârnarea. Că, parcă, s-a împietrit inima-n ei.
Se ridică de pe prispă. Încet. Greu. Încovoiat. Braţul stâng – toiag pe marginea prispei. Paşii – târâş-grăpiş spre poartă. Singuri – la poartă! Târâş-grăpiş. De oboseală. De slăbiciune. Prin salcâmi – turturelele. Două câte două. Pe ramuri, printre ramuri - frunze gri, uscate; vrăbiile – ciripind. Paşii – spre poartă. Zi de zi, ceas de ceas. Singuri – spre poartă. La poartă. Urechea – ciulită. Până departe. Undeva, pe drum, undeva, pe vale – ca un bondar – un motor. Printre scârţâiturile unui scrânciob, dincolo de gard şi printre uţa, uţa, pân’ la baba Măriuţa şi-napoi cu săniuţa cu care nepotul lui Toader Zumbălai se leagănă – motorul unei maşini. Deschide poarta. Scârţâitul porţii se amestecă cu scârţâitul scrânciobului şi cu uţa-uţa al copilului. Verde-albăstruie, privirea caută, subţiată, de-a lungul drumului. Urechea – ciulită. Să vadă. Să prindă bondarul. Uţa-uţa pân’ la baba Măriuţa îi zgârâie urechea, creierul. Privirea se răsuceşte, tăioasă, spre gardul lui Zumbălai, peste gardul lui Zumbălai.
'Tu-ţi vangheaua mătii cu uţa-uţa şi cu baba Măriuţa mătii cu tot! Privirea – stânga, dreapta. Drumul – pustiu. Nu l-a auzit nimeni. Doar turturelele şi vrăbiuţele prin salcâmi şi, în mare viteză – rândunelele. De la cuib la râu. De la râu la cuib. În mare viteză. Prin lumina prăfuită a drumului.

CU MUZA LA CENACLU

(...) un umăr dezgolit, un altul gol, filosofând, la răsărit, un dor nebun de asfinţit se-aşterne printre ape, să scape naufragiul unor umeri goi, un umăr vâslă şi o dragoste vâslind, rotind cuvântul noi spre ţărmuri de început, doar cu-n sărut sfârşind pe gât, cât dorul de-a ploua îmbrăţişări, uitări vor aşeza pe piept, de aceea îţi mângâi umărul drept, e drept, de aceea îşi mângâi şi umărul stâng, ca pentru o folosofie îndeajuns să strâng, o dezgolire esenţială, un sentiment prea crud, roşind la văzul unui umăr nud. (...)
(Tiberiu Iacomi – filosofia umerilor goi)
În 1999, la Editura GENEZE – condusă, la acea vreme, de regretatul Radu Dorin Mihăescu – apare cartea de poezie Iubire fără chip a unuia dintre cei mai talentaţi şi mai tineri membri ai Cenaclului Noduri şi Semne, Tiberiu Iacomi (avea, pe atunci, doar 12 ani, era elev la Gimnaziul DUNĂREA şi venea la cenaclu însoţit de tatăl său – n.a.). Desigur că a fost un prilej de mândrie pentru tânărul poet, pentru părinţii şi profesorii lui, dar şi pentru noi, colegii lui de cenaclu.
Iată, au trecut 11 ani. Copilul de atunci este proaspăt absolvent şi masterand al Facultăţii de Ştiinţe Politice din Bucureşti şi scriitor, desigur, pentru că a revenit în cenaclu şi a prezentat un grupaj de texte de poezie dar, de data aceasta, şi de proză, ca să vadă cum mai stă cu scrisul – după cum ne-a mărturisit.
După prezentare, foştii şi actualii colegi întru ale literaturii au decretat că stă bine cu scrisul, deşi – având în vedere startul de acum 11 ani – unii dintre noi am recunoscut că ne-am aşteptat la o evoluţie în trombă, ca poet. Dar, ca orice scriitor, Tiberiu Iacomi a încercat şi proza – unde, se pare că, după textele prezentate, stă mai bine decât în poezie.
Şi, ca să glumim puţin – dacă, acum 11 ani, Tiberiu venea la cenaclu însoţit de tatăl său - de data aceasta a venit însoţit de o tânără şi frumoasă muză/prietenă – Mariana Tătară – care a afirmat că îi place la Tiberiu Iacomi, în primul rând, conţinutul (al textelor, desigur), dar şi forma – care o duce cu gândul la Minulescu, un poet drag sufletului ei. Şi nota lirică deosebită, gingăşia – într-un cuvânt – poezia.
„Cuvinte potrivite scrise cu mare grijă şi frumos; textele nu sunt provocatoare, dar se pot citi. Îmi plac, mai ales, ca parabole; să ajungă la esenţializare.” (Ion Zimbru)
„Poezia suferă de o diluare teribilă; nu m-a prins liric decât parţial; are şi redundanţe ideatice; scrise caleidoscopic, fără a concluziona; imaginile sunt penetrante, incisive, telegrafice – ceea ce-l duce undeva, în jurnalism; ideile nu sunt unitare; are condei dar, încă, nu-l slujeşte foarte bine; limbajul este de actualitate – aş spune că e pe trend; vehiculează termeni şi un argou specific scriitoricesc; fandează verbios – adică, foloseşte bine verbul; texte inteligente şi foarte sincere – dar nu este pe genul literar care i se potriveşte.” (Stela Iorga)
„Un conglomerat de cuvinte care mi se par pompoase şi reci; în proză, mi se pare mai reuşit; dialogul este bun şi ideile interesante.” (Anca Şerban Gaiu)
„Cred că este poezie – deşi cam aglomerată, pe alocuri; ar mai putea fi şlefuită, limpezită; să nu se mai lase dus de jocurile facile de cuvinte.” (Cristina Dobreanu)
„Reuşite finalizările şi interesante ideile; remarcabilă nota de comic, de ironie; poeziile mi se par conturate şi originale.” (Claudia Samoilă)
„Punerea în pagină a poeziilor mi se pare dificilă. În proză – mi se pare mai reuşit.” (Monica Harhas)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte prozatorul Ion Avram.

AVE, POETE!

Prin textele prezentate (cunoscute de cititorii cotidianului Viaţa Liberă) în săptămâna naşterii Maicii Domnului, poetul Ion Zimbru – născut în zodia Fecioarei - a arătat, încă o dată, că universul său liric este viu şi reliefat categoric. Poemele sale poartă amprenta lirică zimbriană (cunoscută şi recunoscută), dar şi pe cea ideatică, ceea ce presupune, în primul rând, talent dar şi o hărnicie încăpăţânată – în cazul lui – care i-a consolidat experienţa. Dar, încăpăţânarea şi experienţa ne pot împinge, uneori, în capcana rutinei şi a şabloanelor, mai cu seamă atunci când nu renunţăm la unele tertipuri care ţin de formă sau de idee şi care ne urmăresc cu drăgălăşenie, de altfel, dar şi cu pericolul de a cădea într-un manierism supărător. Ion Zimbru, însă, este destul de înţelept şi de vigilent să nu intre într-o astfel de capcană. Ave, poete!
„Ion Zimbru lucrează mult cu sentimentul de incertitudine – ceea ce... este bine; ideile cu trimitere biblică sunt interesante şi dau greutate poemelor; aş mai menţiona că titlurile mi se par îndrăzneţe.” (Elena Donea)
„Un soi de râsu’-plânsu’ liric redat cu detaşare de sine şi cu un sarcasm de sub care răsare, totuşi, puritatea Mariei Magdalena; acolo unde se îndepărtează de linia gravă – eşuează; temele, deşi băşcălios redate, sunt de-a dreptul metafizice; versificaţia se organizează la nivelul profunzimii; titlurile mi se par cam guralive; are o retorică bună, o gândire care se vrea laică şi una care se vrea religioasă; poemele nu se dezic de starea generală a ritmului interior al lui Ion Zimbru – cu observaţia că l-aş fi dorit mai esenţializat.” (Stela Iorga)
„Nu înţeleg clişeul de a folosi titluri aşa de alambicate şi de mari/lungi. Se recunoaşte stilul zimbrian.” (Cristina Dobreanu)
„Poemele mi se par marcate de subiectivism; versificaţia este reuşită, fără a dilua textul/poezia de dragul versificării; îmi place cum scrie.” (Diana Toma)
„Mi-am amintit de alte texte ale lui Ion zimbru; au o idee comună – absenţa iubirii; texte rotunde, cu finaluri reuşite şi îndrăzneţe.” (Claudia Samoilă)
„O paletă de texte care ne arată că Ion Zimbru se tot caută - ceea ce este bine; uneori, cuvintele vin singure şi-l cam încurcă; pe ici, pe colo, îşi păstrează accentul parodic şi postura aceea de vesel pe fond nervos; interesant la aceste texte mi se pare, în primul rând, mesajul.” (Victor Cilincă)
„Ion Zimbru este acelaşi de fiecare dată şi, parcă, de fiecare dată – altfel; are un bun control al ritmului – atât cel interior, cât şi cel exterior – ceea ce-l face să fie inegal ca profunzime.” (Anca Şerban Gaiu)

Ion Avram



Vineri,17.09, la ora 18.00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Tiberiu Iacomi.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)

"Ce mai vrei?!" - Ion Zimbru la cenaclu( 10.09.2010)

Ion Zimbru, despre Victor Cilinca

COMUNIUNEA CU DUMNEZEU – O MIŞCARE PERPETUĂ

(...) Ceea ce se întâmplă în straturile adânci ale sufletului şi care ţine de posibilitatea unei vieţi spirituale, poate fi adus la lumină printr-o lectură revelatoare, printr-o întâlnire, prin semnele acestei lumi în care Dumnezeu se arată. Având loc spărtura în ceaţa existenţei, omul va alerga continuu pe urma firului de lumină, fiind ca un pierdut în deşert care a dat de apă şi nu de orice apă ci de singura care poate astâmpăra setea cu adevărat. Legătura dintre suflet şi prezenţa lui Dumnezeu fiind una de iubire, stă sub semnul unei bucurii supra-fireşti, faţă de care nu mai contează nimic altceva, de aceea, sentimentul iubirii se împleteşte cu cel al morţii, cu dorinţa de a muri tu ca individ pentru a trăi continuu o astfel de iubire. Prezenţa lui Dumnezeu copleşeşte într-atât sufletul încât moartea, măcar în acele clipe, e dorită.
Viaţa laicului credincios deşi este una discretă, nevăzută după cum îi este şi natura, lucrează şi în ceilalţi, fluxul ei se transmite transformând cele din jur, imprimând de o altă lumină cele mai sordide activităţi. Ea reprezintă „temelia stabilă” care ordonează haosul, obligându-l la orientare. (...)
(Cristina Dobreanu – Despre viaţa spirituală)
Poeta Cristina Dobreanu a prezentat în cadrul cenaclului Noduri şi Semne «Despre viaţa spirituală» - o compoziţie literară de la care, văzând titlul, ne-am aşteptat, pe bună dreptate, la un anumit grad de generalitate a problematicii abordate; însă, contrar acestei prezumpţii, am avut surpriza plăcută a unui text nu numai accentuat analitic, dar şi simţit artistic, trăit până la nuanţă, până la detalierea interpretării şi, implicit, până la tentaţia unora dintre cititori de a cataloga lucrarea drept pseudoeseu pentru că, deşi - prin diversitatea elementelor cunoaşterii puse în ecuaţie/discuţie şi prin acurateţea raţionamentului – textul se recomandă drept eseu, prin realizarea artistică şi afectul discursului poate fi considerat o realizare literar-artistică de sine stătătoare, cu excepţia titlului, desigur, despre care s-a spus/recunoscut, în unanimitate, inclusiv de către autoare, că trebuie schimbat.
„Deşi lucrarea are raţionamente frecvente privitoare la Spirit şi la Divinitate, la raportul Om – Dumnezeu/Creator, la Sfinţii Părinţi etc., nu are un ton neutru, detaşat – ci, mai degrabă, unul evanghelic, cuceritor, chemător la meditaţie; şi, încă ceva: mi se pare remarcabilă ideea că asemănarea e un proces şi nu o stare.” (Tiberiu Iacomi)
„Scris cu mult suflet – dar, cam stufos pentru ideile lansate şi, pe alocuri, cam didacticizează, oferind prea puţin din propria-i cunoaştere, din factorul personal; natura eseului este de integrare a răului; scris la o temperatură spirituală înaltă, se vede mai mult trecerea prin cărţi decât prin lume/viaţă; vrea să acopere foarte mult în foarte puţin – ceea ce face textul dificil.” (Stela Iorga)
„Titlul nu-i potrivit, este prea la general; este scrisă cu sufletul, dar cu degetul arătător prea ridicat – în sensul că mi se pare prea moralizatoare; să fie mai deschisă, mai aproape de cititor.” (Anca Şerban Gaiu)
„M-am regăsit în text; mi s-a părut uşor accesibil.” (Claudia Samoilă)
„Este alcătuit din idei cu încărcătură spirituală religioasă care trădează un anumit mod de existenţă a autorului: trăirea în comuniune cu Dumnezeu – o comuniune în permanentă mişcare – este ideea de bază a textului.” (Ionuţ Gabriel Vasile)
Ion Avram
Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte poetul Ion Zimbru.
(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)

TRISTEŢI APOCALIPTICE

ochiul melcului vede/ dindărătul peretelui de tină/ ah Doamne dă-mi ochiul acela/ din adâncul cerului/ de unde mă vezi Tu pe mine/ jucându-mă de-a scrisul.

(Stela Iorga - Ochiul)

„Texte scrise pe acelaşi ton pe care-l ştim dar, de data aceasta, mi se par prea explicative şi prea directe, directeţe pe care o găsim frecvent în textele sale şi care, cred că nu o avantajează; să lase mai mult loc sugestiei, intuiţiei, să dea posibilitatea cititorului să interpreteze conform propriei viziuni; merge pe aceleaşi teme, pe aceleaşi subiecte ca în textele precedente, dar a scăzut puţin intensitata trăirii.” (Cristina Dobreanu)
„Asemeni ochiului lui Shiva, prin care prea bine se văd toate cele lumeşti împotriva cărora eul poetic îşi varsă întreaga furie – aşa sunt aceste poeme ale poetei Stela Iorga, a cărei neputinţă în faţa dezechilibrelor/dezarmoniilor lumeşti îşi caută şi îşi găseşte împăcarea cuvioasă prin raportarea strictă la Divinitate.” (Anca Şerban Gaiu)
„Interesantă dezvoltarea ideii despre moarte şi apăsătoare tristeţea exponenţială, apocaliptică – dacă se poate vorbi astfel despre tristeţi.” (Florin Chitic)
„Temele au trimitere biblică, dar sunt prea întunecat redate, prea sufocante, liantul comun al poemelor este meditaţia; căutarea sensului vieţii este bine prinsă; raportarea eului liric la lume este evidentă.” (Gelu Ghemiş)
„Are o anume monotonie care încurcă percepţia ideii; nu se vede o creştere a forţei expresiei.” (Gabi Ghimpu)
„A fi directă este stilul Stelei Iorga; poemele sunt bune; interesantă perspectiva din poemul Ochiul, aceea de a se vedea privită din postură/unghi divină/divin.” (Nicoleta Onofrei)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Cristina Dobreanu.

(relaţii suplimentare la numărul de telefon 0746167284)