Gelu n-am

de Andrei Velea

*

În apartamentul strâmt, cu o singură cameră, pereţi soioşi şi un hol de intrare care arată ca după un bombardament nazist, Gicu şi Jana încearcă să se evite reciproc, sufocaţi de căldură. Blocul e situat într-un cartier mărginaş, construit în anii şaizeci special pentru muncitorii din combinat. Ea roboteşte prin bucătărie, în timp ce el soarbe un vin făcut cu siguranţă din pastile, cumpărat într-o sticlă de plastic de la moldovenii din aşa zisa piaţă „a ruşilor”. Toropit de căldură, ca o focă, cu burta pe dinafara pantalonilor scurţi de trening, lui Gicu parcă-i e lene să se mai întindă după sticla de vin. Ar striga-o pe Jana, însă şi de asta-i e lene... La un moment dat, prin mintea lui încetinită, un gând îşi face drum dând din coate. Atunci când ajunge în prim plan, acel gând îi strigă ceva lui Gicu în ureche, iar personajul nostru sare ca ars de pe canapeaua slinoasă, cu mişcări agere, de panteră.

„Auzi fă, că era să uit, la naiba. Trebe să învăţăm nuş’ ce chestie, o poezie parcă. S-au tâmpit de-a binelea bolovanii ăştia. După ce nici salariile nu le mai dau la timp, acu’ a dat strechea în ei şi ne pun să învăţăm poezii!” Femeia se opreşte pentru câteva secunde din spălatul vaselor. Închide şi robinetul, pentru a-şi auzi soţul mai clar. „Ce-ndrugi tu acolo? Nici n-ai băut două pahare şi deja ţi s-a urcat la cap. Ai luat-o razna, Gicule!” „Ascultă la mine, muiere, că nu deschid gura de pomană pe căldura asta. De când ai plecat din combinat s-o-ngrijeşti pe zgipţuroaica de mătuşa-ta, aia de nu ţi-a lăsat nici un şfanţ când a dat ortu’ popii, s-au schimbat multe la noi. Păi aştia noi sunt daţi dracului. Acu’ o săptămână l-au dat afară pe Costică de la furnalu’ trei că l-au prins cu o bere la muncă. Auzi Jano: o bere! Păi acum zece ani trăgeam nişte băute în vestiare de puţea toată cursa convenţie a alcool.” „Las’ că-i bine aşa, v-a sunat şi vouă ceasu’.” „Ce bine, fă? Acu’ n-ai treabă, stai pe ajutor social şi io muncesc ca papagalu’; dar dacă mi-oi pierde locul de muncă de la poeziile lor? Să vezi atunci cum ne mănâncă câinii!”

Jana bodogăneşte nemulţumită printre oale; Gicu se trânteşte pe canapea şi dă pe gât, nervos, un pahar cu vin. După care se ridică şi se îndreaptă spre hol, unde scoate dintr-o cămaşă un petic murdar de hârtie. Jana îl aude bodogănind: „Gelu n-am... Cine-ai fi tu ăsta? De und’ să te scot şi pe tine, că mi-aţi mâncat zilele cu fumu’ de la furnale şi-acum îmi tăbăciţi mintea cu prostii...” „Auzi fă”, continuă ridicând vocea, „ia-n zi tu număru’ lu’ naşu, că el e profesor de română, poat’ m-o lămuri ce-i cu gelu n-am ăsta”

Gicu formează lent numărul, de parcă telefonul s-ar afla scufundat într-o baie de ulei. După câteva clipe de aşteptare, se aude o voce caldă, stilată, din celălalt capăt. „Alo? Cu cine am onoarea?” „Să trăieşti, naşu’! Iote Gicu la telefon, naşule. Da’ ce mai faci, că demult nu te-am mai auzit pe matale?...” Şi conversaţia continuă cu un schimb reciproc de politeţuri. „Naşu’, da’ uite de ce te-am sunat. Au căpiat ăştia de la combinat, le lipseşte o doagă. Mă jur pe ce vrei matale că e adevărat ce spun! Cică să învăţăm câte o strofă sau o poezie s-o recităm în toamnă, că e nu’ş ce manifestaţie la combinat.” „?!?” – un fel de uimire mută se simte venind pe linia de telefon din cealaltă parte. „Mă jur pe ce vrei matale că e adevărat! Or să cheme şi Cartea Recordurilor, cică! Iote, mi-au zis şi ce să recit io, am scris aci pe hârtie.” Se uită lung la foaia de hârtie. „Gelu n-am, naşu’, ai auzit matale de aşa ceva?” „...Poate că e vorba de poetul Gellu Naum...” „Se poat’ să fie, naşu’. Cum spui matale; io am notat ce-am auzit. Dacă eşti binevoitor să-mi spui o strofă, un vers ceva...”

După câteva momente de gândire, se aude în telefon: „Ai pe ce scrie? Îţi dictez un poem scurt şi interesant.” „O secundă, naşu’”, adaugă Gicu, aruncând o rimă involuntară, de melodie de cartier, către muierea care execută mecanic spusele soţului: „Adă fă un pix şi-o hârtie, că naşu ştie meserie!” „Ascult, naşu’”, confirmă Gicu în telefon. „Poemul se numeşte Alfabet acvatic” „Alfabet acvatic, scrie fă” – reaia muncitorul conştiincios titlul poeziei către consoarta sa. „Aşteptare cu mâinile în vis...” „Aşteptare cu mâna-n vis” – se aude ca un ecou vocea lui Gicu. „Ai scris, fă?” „Plămânii deasupra nărilor...” „Plămânii au supt nările” „Deasupra, nu au supt!” „Deasupra, fă, deasupra” „O pasăre care aduce un cuţit...” „O pasăre aduce cuţitu’” – se aude vocea lui Gicu ca o umbră a vocii din celălalt capăt al firului. „Şi se termină aşa: te scot goală din oglinda în flăcări.” „Goală, naşule? Chiar aşa zice poezia?” „Goală, da.” „Vai, cum o să recit eu asta? Scrie fă: te scot goală în flăcări” „Din oglinda în flăcări...” „Din oglindă, fă, din oglindă.”

După un alt schimb de urări de sănătate, Gicu aşeză receptorul telefonului în baia de ulei. Priveşte lung către nevastă-sa: „Vezi, fă, om cu şcoală! Păi ce ne făceam noi? Ia-n recită, că dacă naşu’ zice că sună bine, aşa o fi!” Se îndreaptă spre canapea unde se face comod şi îşi toarnă un pahar de pastile. Vocea soţiei se aude mistic pe fundal: „Alfabet acvatic: aşteptare cu mâna-n vis, plămânii deasupra nărilor, o pasăre aduce cuţitu’, te scot goală în flăcări din oglindă” „Bravo fă! Să mor dacă înţeleg o iotă, că n-are rimă, da’ tare bine mai sună, mai ales dacă zice naşu’ aşa. Păi la poezia asta aştept şi o creştere de salariu! Să văd io cu ce-o să vină prostu’ de Fănel, că ăla nici patru clase, ca mine, n-are. Ăla e de la coada vacii, adus cu forţa de la ţară, cum îs jumate’ prin combinat.”

Gicu se afundă în canapea ca într-un vis. E-o aşteptare cu mâinile pe pahar cea care pune stăpânire pe întreaga lui fiinţă. În imaginaţia lui de focă leneşă, Jana iese goală din furnalul în flăcări.

*

La orele opt dimineaţa, în faţa hotelului „Briza” de pe faleza superioară a Dunării, mai bine de zece mii de oameni asistă la primirea delegaţiei „Guiness Book”. Distinşii domni au ajuns cu o seară înainte în oraş, însă era prea târziu pentru o primire fastuoasă. Zeci de pescăruşi albi inundă cerul zonei portuare a Galaţiului când primul trezit dintre membrii delegaţiei, neştiutor de ospitalitatea românilor, coboară să îşi savureze cafeaua pe terasa hotelului. Când ajung şi ceilalţi patru colegi, anunţaţi telefonic de la recepţia hotelului, fanfara „Spirit de siderurgist” începe să intoneze celebrul vals gălăţean „Valurile Dunării”. Membrii marcanţi ai cetăţii, în frunte cu primarul şi preşedintele consiliului local, îi întâmpină pe cei cinci oaspeţi cu pâine şi sare; ropote prelungi de aplauze însoţesc fiecare gest în parte.

După acest prim eveniment, oaspeţii şi participanţii se îndreaptă către intrarea în combinat, pe platforma căruia urmează să se desfăşoare, după cum înştiinţează zecile de afişe lipite cu două saptămâni înainte, „Cel mai mare recital de poezie din lume”. Străzile sunt curate lună, boscheţii de pe faleza Dunării tăiaţi cu precizie chirurgicală, gardurile şi băncile vopsite peste noapte în culori vii, primitoare.

Pe strada Domnească, de fiecare tei sunt prinse zeci de baloane în toate culorile curcubeului, de ai impresia că, dacă nu ar avea rădăcini adânci, copacul şi-ar lua zbor la prima adiere mai puternică de vânt. Un amănunt interesant: pentru a lăsa impresia de adevărat oraş al poeziei, toate semafoarele din Galaţi au fost înlocuite, pentru o singură zi, cu semafoare având patru culori. Un mic suprarealism pe care, din simţ estetic, administraţia locală şi l-a permis. Totuşi, doar culorile clasice contează; şoferii au fost anunţaţi prin fluturaşi răspândiţi cu o saptămână înainte de eveniment să nu reacţioneze în vreun mod special la culoarea albastră a semaforului.

În ritmuri de fanfară, alaiul, format acum din peste treizeci de mii de persoane (după cum au relatat a doua zi toate ziarele), ajunge în faţa porţii principale a combinatului. Acoperită cu ghirlande de flori, poarta, altminteri ruginită, deschide acum o altă lume. Dincolo de ea, vopsite în culori verzi şi albastre, având inscripţionate versuri din Eminescu şi Nichita Stănescu alături de brandul turistic al României, străjuiesc, impunător, furnalele. La fiecare jumătate de oră, din fiecare coş de beton tâşnesc spre cer mănunchiuri de porumbei, urmate de câte o jerbă de confeti şi fluturi intens coloraţi. Dincolo de poarta combinatului, aproape zece mii de muncitori îmbrăcaţi în uniforme albe aşteptă, plini de emoţii, rândul la recitare. Minţile lor colcăie, precum racii puşi la fiert, de versurile memorate.

Alături de personalităţile culturale şi administrative locale, câţiva membri de seamă ai guvernului, în frunte cu ministrul Turismului, care a coordonat de la centru întreaga activitate menită să însemne un mare plus pentru imaginea României în străinătate, strâng mâinile delegaţilor „Guiness Book”. Ministrul şi primarul ţin câte un mic discurs de deschidere. Aici sunt câteva „spuse”: „Noi, politicienii, suntem umilii supuşi ai dumneavoastră, popor de poeţi!” – aşa începe ministrul, aplaudat îndelung de către toţi participanţii la eveniment; apoi continuă: „Odată cu acest nou record, România redescoperă dragostea de cultură!” sau „Ministerul nostru nu şi-ar dori decât să fie o poartă, precum aceasta din spatele meu, către marea cultură!” Urmează primarul, care începe şi încheie magistral: „Unde e box şi fotbal, acolo e şi poezia!” (aluzii evidente la recentele performanţele sportive ale Galaţiului, îndelung aplaudate), respectiv „Din cocsuri, mucigaiuri şi noroi, isca-vom frumuseţi şi preţuri noi!” (o parafrază extrem de inspirată după Arghezi).

După aceste momente introductive, începe efectiv recitalul. Microfonul zboară de la un muncitor la celălalt, presaţi de duşmanul numit timp. După calculele oficiale, fiecare dintre cei zece mii de muncitori trebuie să recite măcar un catren în aproximativ opt secunde. Dacă prima, chiar primele două ore, sunt gustate de către public (totul auzindu-se clar cu ajutorul unui sistem uriaş de sonorizare amplasat în parcarea imensă din faţa porţii combinatului), o lipsă de răbdare, chiar oboseală, începe să-şi facă simţită prezenţa în rândul participanţilor. Dar organizatorii au prevăzut şi acest fapt, aşa că microfonul la care se recită este decuplat, iar pe o mică scenă amenajată undeva în stânga porţii combinatului (cea de pe care s-au ţinut discursurile de deschidere), formaţia „Braţe de oţel” începe să destindă audienţa cu şlagăre locale, gen: „Curge Dunărea ca berea”, „Copil cu ochi de minereu” sau „Lasă-mă, mamă, să mă fac siderurgist”. Zeci de grătare, scoase ca de nicăieri, încep să frigă mititei, iar câteva dozatoare de bere să răcorească audienţa. Toate pe gratis, lucru care face ca cei treizeci de mii de oameni adunaţi în agora inventată din nimic să nu facă rabat la nicio poftă.

În cele douăzeci şi patru de ore cât a durat grandiosul evenimentul, o parte dintre participanţi au plecat, iar alţii au venit în locul lor, atraşi de vestea primită pe telefonul mobil cum că la combinat se dau mititei şi bere pe gratis. Spre seară, ghirlande de lumini se aprind în jurul furnalelor, iar noaptea, proiectoare imense, amplasate în gura fiecărui coş de furnal, încep să deseneze versuri pe cerul Galaţiului. Jocurile de artificii încântă audienţa pănă spre dimineaţă.

Neobservat de petrecăreţi, soarele se iveşte timid printre furnalele proaspăt vopsite; muncitorii continuă să mitralieze cu versuri delegaţia ce-i contabilizează atentă. Când o lovitură de tun anunţă încheierea oficială a celor douăzeci şi patru de ore, un strigăt de victorie împânzeşte platforma siderurgică. Primarul ia microfonul şi face apel la linişte, întrucât membrii delegaţiei „Guiness Book” urmează să facă publice rezultatele. Se lasă o tăcere ca-n mormânt, de se aud până la Brăila mititeii sfârâind pe grătare. Cu ochii cât gămăliile, părul vâlvoi şi figura obosită, şeful delegaţiei anunţă timid, în limba engleză, cifra oficială. Primarul îi smulge microfonul din mână şi traduce exuberant pentru audienţă: „Nouă-mii-trei-sute-douăzeci de recitări! Dragi gălăţeni, nou record mondialllll!”

*

Ecourile evenimentului au fost pe măsură. În presa internă s-a dezbătut mult dacă evenimentul a fost sau nu o reuşită. Titlurile articolelor sunt edificatoare: „Spre marea cultură, prin mititei”, „În plină criză redescoperim dragostea de cultură” sau „România construieşte furnale în templul culturii”.

Din punct de vedere politic, opoziţia partidului de guvernământ a considerat că banii europeni (care au constituit sursa de finanţare) au fost folosiţi în scop electoral. Au fost aduse drept mărturii nişte pahare de plastic pe care se afla înscris „Dacă beţi şi vă distraţi, nu uitaţi să ne votaţi!” Puterea a considerat afirmaţia o simplă gogoriţă, acuzând la rândul ei opoziţia cum că ea ar fi distribuit acele pahare, pentru a deturna sensul evenimentului.

Presa internaţională a dezbătut şi ea pe larg subiectul. Publicaţii de prestigiu precum „The New York Times”, „Le Figaro” sau „The Times” au găzduit în paginile lor articole gen „Bani europeni pentru bairam românesc”, „Cultură în loc de oţel. Ţara lui Tzara se reinventează pe vremuri de criză” sau „În patria lui Dracula au apărut furnalele culturale”.

OMUL DIN DEBARA

Dimitrie Lupu

Motto: Astfel productul imaginaţiei va via ca de sine

stătător, numai dacă expresia formei l-a umplut cu

îndestulare.

B.C.

Casa Gramdara fusese clădită pe la jumătatea celui de-al XIX-lea secol, în buna obişnuinţă clasică a locului. Omul de câmpie simte şi gândeşte în linii drepte, nu în capricioase curbe dulci, frânte când, cum şi unde nu te aştepţi. Cochetul stil rococo îşi încercase puterea de seducţie, însă gălăţenii nu se lăsaseră abătuţi dintr-ale lor. Vile ca Mon Caprice, Casa Rândunelului ori Lili’s Lyly se puteau considera nişte reuşite, desigur; stârneau uimire şi plăceau ochiului nestatornic. Dar ei trecuseră de vremea hârjoanei, şi nu-i mai încântau construcţiile fanteziste. Ei erau portureni vechi, aşezaţi, negustori vestiţi în ţară şi în lume, încă din timpurile când Galaţii fiinţa cu statut de cetate. De aici luau bogatele recolte de grâne şi toate bunurile pământului drumurile Apusului şi Răsăritului şi tot pe aici intrau în ţară ale acelora. Negoţul îi ţinuse în viaţă. Sub aripa lui se ridicase şi respira bunăstarea oraşului. Iar un negustor atins în inimă şi minte de adieri capricioase nu prezintă cine ştie ce garanţie. Că visătorii nu-s în stare să priceapă cum anume este linia dreaptă cel mai scurt şi mai folositor drum; mintea lor e numai volute şi meandre.

Dar angrosistul Petrache Gramdara, cel care construise casa, nu făcuse parte dintre aceşti puţini rătăciţi. Conu’ Pache fusese în rând cu lumea, om care tăia drept, în linii clare şi sigure toate ale vieţii: afaceri, prietenii, chefuri cu lăutari ori măruntele obiceiuri de fiecare zi. Iar clădirea arăta întocmai cu firea sa.

Lui Zeno îi plăcuse întotdeauna casa, deşi masivitatea ei îl ducea cu gândul la un animal greoi, elefant, rinocer ori hipopotam, unde materialul depăşeşte utilitatea. Sau, poate, casa se strecurase hoţeşte în sufletul lui, îşi lăsase acolo amprenta pătrăţoasă, astfel că el nu-i mai vede defectele, ba chiar se simţea îndrăgostit fără leac de acest cuib din piatră şi fier forjat. De aceea îşi şi rupsese trei zile din munca lui importantă de la institut. A şovăit un pic când Artemisa i-a telefonat că organizase o reuniune de familie în cinstea faptului că, în sfârşit, reuşise să smulgă Casa Gramdara din ghearele noilor autorităţi. Altfel îşi închipuise el întâlnirea cu locul copilăriei sale zdrumicate, altfel. Însă bătrâna nu îngăduise nici o scuză. Se şi supărase puţin:

- Vrei să-mi strici ultima bucurie, Zeno?! Tocmai tu?!

- Dar vin la sfârşitul săptămânii viitoare, tante. Îţi promit.

- Degeaba vii atunci; eu vreau să vă mai am o dată sub ochi pe toţi, şi-apoi pot să-i închid. Şi fără tine-i ca şi cum n-ar fi.

Îşi umpluse casa de rude, o înviase, cum tot spunea din minut în minut, însă tot nu era mulţumită. Lipseau prea mulţi, iar cei noi, fiii republicii populare şi socialiste, nu-i puteau înlocui; nu ştiau cum.

- S-au dat cu lumea-n care-au crescut; se vede mahalaua prin ei. Ţi-am pregătit camera mică, să-i simţi mai puţin, să te simţi mai acasă.

- Cum mai arată?

- Du-te şi-o vezi.

Mica încăpere cu laturi de patru pe patru metri, de parcă întreaga clădire fusese construită în jurul ei, ca o anticipare a acelui frumos poem despre valabilitatea normelor estetice naturale la toate nivelele, - Toţi, dar absolut toţi zice-vor... îl cam dezamăgi. Altfel o lăsase când Artemisa îl trimisese la liceul din Bucureşti: „Eşti mai ferit acolo; te ştie mai puţină lume.”

Îşi spuse că aşa se întâmplă mereu, aşteptările noastre depăşesc realitatea sau nimeresc alături de ea, însă asta nu-l consolă prea mult. Spoiala de var care înlocuise tapetul cu mari trandafiri bleu, doar forme de umbre în bleu-ul fondului, firul scurs din tavan, la capătul căruia sub o pălărie metalică obosită atârna becul stingher, obiectele practice, de toată mâna, mult prea insipide faţă de vechea mobilă stil, dădeau un aspect aproape neprietenos. Încercă fereastra înaltă, încheiată în arcadă, pe priciul căreia se căţăra în serile calde, mai aproape de respiraţia grădinii. Se cam înţepenise, dar lemnul cercevelelor rezistase bine timpului. O deschise, apoi îi acoperi golul cu perdeua ieftină, din fibre sintetice. Mătasea plăcută la atingere şi draperiile moi, în falduri grele, dispăruseră din uz. De altfel, în locuinţele scunde de acum, strict funcţionale, nici nu şi-ar mai fi avut rostul. La fel şi uşa înaltă, din blană de ulm, cu capetele mânerelor imitând în bronz labele de leu; cum să-şi fi aflat locul într-un perete prefabricat, mai scund decât ea?

Doar vederea debaralei, ascunsă în colţul de lângă fereastră, îl mai încălzi puţin. În întunericul ei se născuseră, trăiseră şi pieriseră, îndoiala, teama şi bucuriile lui de copil. Curgerea tapetului în nuanţe de bleu îi mascau uşile grele, dincolo de care îl aştepta scara pliantă să-l poarte spre rafturile de sus, la comorile din poveştile mamei, puţine încă, spuse seara în pat, înainte... Înainte de a o duce cei răi la puşcărie.

Alungă amintirile; lucrurile acelea fuseseră, trecuseră. Cei vechi, câţi mai rămăseseră, prelinsa Ilinca, guralivul Jojo, Tache, Theo, Măriuca, Stelică, Iosif şi nelipsita lui Lola, îl aşteptau deja în salon. Bătrâna trâmbiţase vestea sosirii lui ca pe o victorie. Îi auzea vorbind tare şi râzând; mai mult exclamaţii şi hohote izbucnite din bucuria nelimpezită încă a revederii. Trebuia să-i salute. Erau nerăbdători să-l vadă, să-l pipăie. Stinse lumina şi deschise uşa. Spera să-i rămână puţin timp şi pentru o baie, înainte de masă. Dar un suspin adânc, clar, izvorât din întunericul camerei, îl opri în loc. Reaprinse becul din tavan. Inutil; în încăperea aceea strâmtă, aproape goală, nici n-ar fi avut unde se piti cineva. Cel mai probabil, curentul de aer smuncise perdeaua sintetică, uşor electrizantă, ori vreun animal nocturn – era tocmai timpul să iasă şi ele de prin vizuini – trecuse pe sub fereastră. Ori, poate... Omul din Debara?! Zâmbi depărtat la acest gând cu mireasmă de dulce pierdere acceptată. Uitase. Uitase cu totul acea fantasmă... acea fantasmă.

Când comuniştii confiscaseră Casa Gramdara, iar celor care mai rămăseseră din familie după lungul şir de arestări – bunica Maria, unchiul Veniamin, invalid de război, de aceea a şi fost ridicat mai la urmă, şi el, Zeno – li se dăduse în chirie doar cele două camere din spate, ale servitorilor, cămara ajunsese camera lui. Bunica aruncase rafturile afară – „tot nu mai avem ce ţine în ea”, o tapetase, îi pusese perdele cu draperii de catifea şi lustră cu trei braţe în tavan, adusese scrinul şi patul de nuc din casa mare, şi masa ovală din lemn de trandafir, cu scaunele ei, care-i plăceau atât de mult mamei: „Aşa, să aibă băiatu’ camera lui.”

Foraibărul debaralei se afla cam sus, aproape la jumătatea peretelui, dar dacă se ajuta de un scaun îşi putea deschide drumul spre tărâmul ei fermecat. Cristaluri care cântau în şoaptă când le atingeai uşor cu unghia; porţelanuri aproape transparente, cu desene atât de frumoase şi gingaşe prinse în albeaţa lor că îţi tăiau răsuflarea; obiecte ciudate din dantelă de aur şi argint pe care lumina fugea scânteind; tablouri cu bărbaţi severi, mustăcioşi ori de-a dreptul bărboşi, căutând la tine sau în zări neştiute răspunsuri, femei frumoase, în lungi rochii de voaluri ori museline grele care pluteau totuşi în jurul lor, case cu scări largi şi peroane, înconjurate de grădini, şi ape cu bărci lunecând pe oglinda lor, uitate în soare, şi păsări pierzându-se în vânt şi în cer pe deasupra copacilor răzleţi... Toate, toate în culori nemaivăzute. Iar dincolo de ele, ascunsă ca într-o noapte fără sfârşit, lădiţa de zestre ca pentru piticii–pitici, în care podoabele doamnelor şi domnişoarelor Gramdara se întreceau în a fura ochii şi inima celui ce ajungea să le privească.

Dar bunica îl surprinsese într-una din expediţiile sale şi se alarmase. Nu, nu pentru lucrurile ascunse acolo. Nuuu, ci pentru el, pentru dragul ei Zeno. Că toate cele dosite acolo erau... erau ale Omului din Debara. Un ăla rău, rău de tot, gata să te strângă de gât pentru un fleac ca umblatul prin bunurile lui ori uitatul la ele.

- Ca oamenii care ne-au luat casa şi i-au dus pe mama şi pe tata la puşcărie, bunico?

- Şşşt! Da, ca ei. Da’ să nu mai vorbeşti de el cu nimeni, niciodată! Auzi, tu?!

- D-da.

- Promite-mi acuma!

- Pro-promit, bunico.

- Şi n-ai să mai umbli în debara?!

- N-nu, nu.

- Aşa, puişorule, aşa! Doar nu vrei să ţi se-ntâmple ceva rău şi să mori, nu?

- N-nu, nu.

- O să fii cuminte de-acuma, da?

- D-da, da, bunico.

- Ştiam eu că Zeno al meu e băiat cuminte şi deştept. Nu umblăm în debara şi nu spunem nimănui nimic. Nici un cuvânt!

- Da, da, bunico.

Omul din Debara fusese secretul, spaima şi bucuria sa. Nopţile îşi trăgea pătura pe cap şi se făcea mic, mic de tot, adunându-şi genunchii la gură, dar nu era chip să se ascundă. Acela vedea peste tot, prin întuneric şi prin lucruri, ba poate şi prin zidurile grele de piatră. Te putea dibui şi numai după răsuflare ori bătăile inimii. Ştia că-i aşa. Dar mai ştia că, dacă nu deschide debaraua să-i umble prin cristaluri, porţelanuri, aurării şi tablouri, dacă se prefăcea că n-are habar de comoara lui, Omul îşi vedea liniştit de ale sale. Şedea nemişcat acolo, în întuneric, ca duhurile legate prin descântec şi vrăji să păzească vreun lucru de preţ, uscându-se de plictiseală şi urât. Era şi el un oropsit şi n-aveai ce-i zice dacă îşi făcea datoria lui de suflet chinuit. Puteai mai degrabă să-l alini puţin, prin lemnul uşii, să ştie că se gândeşte cineva şi la el, ori să-i spui de-ale tale, să-i mai treacă de singurătate, mai ales când erai necăjit. Şi mereu venea câte o supărare pe tine, pe casă sau pe lume. Bunica le ştia pe toate când veneau, şi pe toate le punea la inimă.

Îi regăsi aşa cum îi ştia, ceva mai îmbătrâniţi, ceva mai împuţinaţi chiar şi cei care se îngrăşaseră, ca Stelică, Theo sau Măriuca. Vorbeau fără a se asculta unii pe alţii, râdeau cuprinşi în sclipirea fugară a momentului. Descoperi şi unii mai tineri, gineri, nurori sau nepoţi apăruţi în ultimele două decenii, uşor nesiguri de rangul lor în familie, pe jumătate plictisiţi deja. Şi tante Artemisa – peste tot, pâş-pâş, istorisind iar şi iar câte întâmpinase, prin câte trecuse, cum dejucase o capcană sau alta inventate de harnicii slujbaşi ai guvernului, până se văzuse cu decizia în mână.

Angela prinse un moment şi întrebă cu candidă ironie:

- Tante, da’ nu era a bunicii Maria casa asta?

Adică a lor, a lui Zeno ca nepot şi a ei, ca strănepoată directă a Mariei Gramdara. Însă bătrâna puse scurt lucrurile la punct:

- Până mor eu, e a mea! Tu de ce nu te-ai zbătut ca s-o capeţi? Că era alergătură multă, da?

- Cine s-ar fi gândit la tribunalul internaţional?!

- Unii s-au gândit.

- Glumeam, tante.

- Ştiu c-ai glumit. Oricum e-a ta pân’ la urmă. Da’ să n-o vinzi! Auzi tu?! Să n-o vinzi! Mai bine s-o dai din nou statului să facă un lucru bun pentru toată lumea, decât să intre-n ea un îmbogăţit dintr-ăştia de mahala.

- Mai e pân’ atunci.

- Mai e – mai e! Tu să te socoteşti din timp, fato, ca omu’ cu glagorie.

Angela izbucnise în râs; obţinuse exact ceea ce-şi dorise. Iar bătrâna se încruntase la ei, la toţi, dar mai cu seamă la Zeno:

- Acu’, gata; duceţi-vă şi vă pregătiţi pentru masă. Copiii în salonu’ mic. Instruiţi-i cum trebuie.

Înainte de a aprinde lumina, Zeno surprinse din nou suspinul acela adânc, însă nu-i mai dădu atenţie. Se cam grăbea. Un sunet necunoscut într-o casă bătrână, şi atât. Aşa se-ntâmplă când lucrurile se învechesc. Cât despre Omul din Debara, cu timpul se lămurise el cum şi ce era. Crescuse, mergea la şcoală, începuse să gândească ori, mai curând, să ştie din instinct ce trebuie şi ce nu trebuie spus în afara casei. Aşa erau vremurile: pentru vorba candidă a unui copil puteau fi ridicate şi pierdute prin închisori familii întregi. Ba şi numai pentru o pâră anonimă mâzgălită în grabă, cum că ai fi înjurat guvernul, statul sovietic prieten ori ai râs de vreunul dintre mai marii zilei sau de vreo lozincă, acolo. Omul din Debara nu era turnător şi te puteai baza pe el. Îşi făcea munca lui de paznic ascuns, vorbea numai cu Zeno, şi numai dacă acesta îşi aducea aminte de el; din ce în ce mai rar. Iar comoara i se tot împuţina, dusă pe cheltuielile casei, pe hrană şi îmbrăcăminte, pe medicamentele bunicii ori pe şcoala lui. Ba le mai căzuse pe cap şi tante Artemisa, că rămăsese a nimănui la nici şaptesprezece ani împliniţi. Ai ei se pribegiseră în lumea largă, liberă cum îi ziceau duşmanii poporului, iar cei care rămăseseră pe loc înfundau puşcăriile patriei. Bunica nici nu se gândise că ar putea-o lăsa pe drumuri pe fata cea mai mică a fratelui ei, chiar dacă nu era o Gramdara, cum cerea legea nescrisă a casei. Ori, poate, le venise ca o binecuvântare, că era descurcăreaţă-foc, iar inima bunicii se tot strângea de supărare, şi se strângea, că o ţinea cu zilele la pat. Iar când o umbră de om i-a adus şoptită vestea că fiul i se prăpădise la Aiud, i s-a strâns de tot. Atunci l-a chemat lângă patul ei, l-a mângâiat moale pe obraz, ca orbii, şi tot aşa i-a şi zis: „Acu’ eşti orfan, băiatule, şi-o să mă duc şi eu, curând. Da’ tu să fii cuminte şi s-o asculţi pe Artemisa. Am aranjat eu toate cu ea. Acu’ sărută-mă şi du-te la lecţiile tale, că numai acolo poate fi norocu’ tău. Să fii cel mai bun. Altfel te dau pieţarii şi căruţaşii la o parte, că-i vremea lor, şi nu ştim cât o să ţină.” Apoi s-a lăsat în perne şi i-a zis inimii ei, care se tot strângea: „Acu’ poţi să te opreşti.” Şi inima a ascultat-o. Peste câteva zile i s-a strâns pentru ultima oară.

El era destul de mare să înţeleagă cum merg lucrurile, dar tot a plâns la pieptul Omului, chiar dacă se afla uşa debaralei între ei. Iar Omul l-a alinat cu glasul şi cu vorbele bunicii, cu toate vorbele ei frumoase şi de taină, când îl învăţa cum să se poarte în lume şi ce să răspundă la şcoală ori străinilor care îl întrebau despre familie. Într-una din acele zile nu tocmai limpezi i-a şi făcut Zeno singurul cadou. Nu mai ştie dacă era spre seară sau dimineaţa; acestea erau cele mai grele momente fără bunica. Ştie doar că a deschis puţin de tot debaraua, numai cât să-i strecoare micul trandafir de mătase albastră prin crăpătura uşii: „Ia-l tu, te rog, îi numai bun de pus în buzunarul de la piept. Mi-l făcuse tante, pentru bunica, da’ acu’… Şi a şi trecut întâi Martie.”

Când se întorcea de la baie, se gândi să deschidă puţin debaraua. Asta îi putea împrospăta cumva amintirile, mai ales dacă se străduia s-o facă repetând exact gesturile de atunci: scaunul, răsucirea înceată a foraibărului, deschiderea treptată, cu mici ezitări… Însă tante Artemisa tocmai striga din capul scărilor:

- Toată lumea la masă! La masă, vă rog!

Iar el se grăbi să-şi pună îmbrăcămintea în ordine, amânând pe mai târziu refacerea întocmai a ritualului de trecere în tărâmul feeric al copilăriei.

Masa festivă continuă atmosfera veselă, de exclamaţii şi râsete. Se tot descoperea unii pe alţii, abandonaţi în voia capricioasă a momentului. Secvenţele biografice se încrucişau în aerul încins de deasupra mesei lungi, treceau grăbite fiecare pe lângă fiecare, se ciocneau între ele, nerăbdătoare să culeagă uimiri. Zeno putea recunoaşte şi asambla bucăţile fiecărei întâmplări sau vieţi întregi, fără a-i privi, numai după tonul vorbitorului. De pildă: Jojo întorcea totul spre haz, prin cuvinte la limita decenţei şi un anume fel de a îngroşa pronunţarea lor; Stelică vorbea tern şi istorisirile lui îşi pierdeau miezul şi sensul pe drum; Ilinca sâsâia moale, cu pauze lungi de gândire; Theo punea în orice banalitate emisă accentul unui dixi, dar sfârşea mereu în derizoriu; iar Iosif o consulta la fiecare pas pe grăsana lui: Nu-i aşa, Lola? Nu-i aşa?

- Da’ tu, Zeno? Da’ tu?

Îşi deşertaseră sacii cu mărgele sclipitoare, culeseseră oh-uri şi ah-uri, iar buna cuviinţă îi îndemna să-şi amintească şi de el, la urmă. Surprins, Zeno căută la repezeală ceva potrivit atmosferei, însă nu găsi nimic în tonul ei. Nici măcar un incident mic în tramvai ori la rând la alimentara, când pusese biruitor pe cineva la punct. Munca la Institut i-ar fi plictisit, cu evenimentele mai răsărite din familia lui erau la curent, iar altceva nu-şi amintea să i se fi întâmplat. Mai mult sau mai puţin, ţinuseră mereu legătura, prin tante Artemisa, depozitara cronicii clanului Gramdara.

Se gândi să le vorbească despre Omul din Debara, lucrul care, poate, ar fi surprins-o şi pe bătrâna tante. Cum luase fiinţă din cuvintele bunicii Maria, cum şi-l imaginase el încetul cu încetul, ca pe o păpuşă asupra căreia nu te-ai hotărât dintru început cum să arate: deşirat până la înălţimea de patru metri ai tavanului, joben caraghios pe cap, pelerină lungă până-n podea, rigid şi agil totodată, încorporând călăul despărţitor de capete aşezate pe butuc şi scamatorul gata să scoată iepuri, porumbei sau panglici colorate, din pălăria înaltă. Doar asupra feţei nu se hotărâse niciodată. Încercase de nenumărate ori, însă – nimic. Nu i se potrivea nici o figură din cele închipuite de el, cel puţin nu pentru multă vreme, de parcă Omul şi-o schimba mereu, de teama oficialităţilor vremii, puse pe moarte şi prăpăd cu orice preţ. Iar mai târziu, la şcoala din capitală, nu l-a mai interesat. Uitase cu totul de Omul din Debara.

Însă nici asta nu mergea. Chiar dacă ar fi avut talentul lui Jojo, să îngroaşe tuşele, să pluseze prin vocabularul de margine, să-şi ridiculizeze puţin spaimele de atunci, iar ei să se veselească pe seama sa, tot nu se făcea. Fusese mult mai mult de atât, ceva care dădea peste marginile cuvintelor, ca: înţelegere, prietenie, dragoste şi toate acestea la un loc.

Până la urmă se hotărî asupra unei întâmplări cu nişte zugravi pe care îi angajase Angela în primăvară, luându-şi fiica de martor la fiecare câteva cuvinte, îngroşând vădit felul de a povesti al lui Iosif:

- Cereau mereu băutură, dom’le! Nu-i aşa, Angela? Nu-i aşa? La început le-am dat cât am crezut noi, - Nu-i aşa, Angela? Nu-i aşa? – apoi, când am văzut şi-am văzut, le-am dat până n-au mai putut, - Nu-i aşa, Angela? Nu-i aşa? – iar la urmă le-am scăzut băutura din preţul lucrării. Nu-i aşa, Angela? Nu-i aşa? Ei, atunci să-i fi văzut! Nu-i aşa, Angela? Nu-i aşa?

Iosif şi Lola se cam bosumflară, dar ceilalţi râseră şi îl lăsară într-ale lui. Angela îi şopti veselă: „Ai făcut-o de oaie, tată!” El le ceru scuze celor doi, ei îl iertară din vârful buzelor şi seara se sfârşi în linişte.

Zeno se retrase târziu în mica lui cameră. Împinse uşa grea în lături, să se mai vânture un pic aerul, aprinse lumina şi se întinse pe pat, să se liniştească puţin înainte de a-şi pune pijamaua. Lălăiala unei mese festive, după o călătorie de câteva ore cu trenul, nu se mai prea potrivea cu vârsta lui. Închise ochii şi începu a număra în gând. Era metoda lui, bună, verificată, de a se aduna liniştit în sine. O practica deseori şi la serviciu, când lucrările nu sufereau întreruperi de pe o zi pe alta. Îşi dusese acolo un şezlong, special pentru momentele de oboseală. Ajunsese abia la douăzeci şi patru când îl deranjă zgomotul dinspre debara. Un hârşâit mărunt, ca al scarabeului pe hârtia uscată de ziar şi… suspinul. Deschise ochii şi se răsuci într-acolo, tocmai la timp pentru a vedea cum uşile ascunzişului se dădeau încet-încet în lături.

- Care eşti acolo? întrebă fără prea mare interes.

Însă nu mai avu nevoie de răspuns; Omul din Debara ieşea la iveală. Pălăria caraghioasă, umerii înguşti, pantofii cât platourile mari pentru gustări reci ale tantei Artemisa şi pelerina-i fără sfârşit, apărură pe rând, cu poticniri mici, tremurătoare, foşnind uscat. O clipă lungă şezu acolo, drept, cariatidă spăimoasă şi înduioşătoare totodată, trăgându-şi răsuflarea. Respira cu greu, hârâit, astmatic în ultimul hal.

- Cât te-am aşteptat! şopti chinuit, cu infinită părere de rău. Cât te-am aşşş… teppp… taaat!

Şi imediat, o mică scânteie albastră îl fulgeră de la cercul jobenului sprijinit pe tavan până la podeaua de sub tălpile-i uriaşe. Trecu prin el ca impulsul electric printr-un tub defect de neon, - şi Zeno adăugă uimirea că o vede prin pelerina grea, la aceea de care era deja stăpânit – apoi ricoşă în perdeaua umflată de vânt, pierzându-se în noaptea largă. În urma ei, din Omul din Debara mai rămase un pic de pulbere pe covor, cât scrumul unei ţigări ori abia-abia ceva mai mult, şi un trandafir de mătase albastră, numai pe jumătate deschis.

Seara trecută

Seara trecută ne-a citit domnul Roland Florin Voinescu, care a venit cu o schiță în vizita sa de la Constanța. Schița umoristică intitulată „Marii corupți” nu a fost însă gustată de membrii cenaclului. Nici subiectul (veșnica integrare în UE), nici umorul (cam demodat și slab), nici dialogul (lipsit de veridicitate) nu au impresionat: „– Băbăciuneo, se răstește doamna cu controlul la bătrână, câți ani ai? –Păi, maică, șaptezeci și cinci de ani! – Sănătate! îi urează cineva din mulțime. – Ai văzut, păi, la vârsta asta vrei să zici că ești copil? – Nu-s copil, maică, cum să fiu copil, sunt om mare. – Ai văzut, om mare și coruptă, că n-ai casă de marcat fiscală și cântar electronic, deci... – Deci?! – Deci, și mare și coruptă, deci, mare coruptă!”

Gelu Ghemiș a remarcat lejeritatea în exprimare, dar și faptul că tema nu este originală. Cristina Dobreanu a găsit textul cursiv, dar mai puțin literar și, în paranteză fie spus, nici titlul nu e prea atrăgător. Lui Tiberiu Ceapagra i se pare că textul începe bine, cu o oarecare ironie, dar se termină neconvingător. Alexandru Maria consideră ironia facilă și tot textul ușor tabloidizat. Nona Tatiana Ciofu și-ar fi dorit ca autorul să fi avut un ochi mai ascuțit, o mai bună cunoaștere a naturii umane și, nu în ultimul rând, textul ar fi trebuit revizuit, pentru a nu mai fi, per total, slab ca valoare și exprimare. Radu Dragomir consideră că textul este artificial, rupt complet de realitate, iar limbajul lipsit de nuanță. Gabi Ghimpu, și mai intransigent, a declarat: „Nimic veridic! Umor absurd, exagerat!”, iar lui Paul Berenstein nu i-a mai rămas decât să observe că textul nu este cu nimic provocator. Anca Șerban a spus, referitor la dialogurile din text, ceea ce ne-am săturat și noi să spunem: „Discuții de care suntem suprasaturați”.

Vinerea viitoare, la cenaclul Noduri și Semne, va citi poetul Andrei Velea.

Adrian Haidu

Moartea nu bate la uşă

În majoritatea textelor prezentate de Stela Iorga, moartea calcă apăsat şi definitiv, nu există remediu, nu există alternativă şi nici posibilitatea de a o tăgădui. Poetei îi rămâne să-şi afirme “doliul” ca pe ultima evidenţă care ar trebui să înduplece cerurile. Vom cita unul dintre poemele reuşite, în care mărturisirea este reţinută, ferită de lamentaţii : “ atât a fost/ atâta s-a putut/ o fâşie neagră la orizont/ despărţindu-l în două/ şi noi doi/ pe malul aceleiaşi ape/ privind peştii morţi/ cu ochi sticloşi/ şi fiecare înţelegând/ prin aceasta/ viaţa.” (marea moartă)

Ion Avram : “ Dacă în grupajul Deauville atmosfera era suportabilă, de data aceasta avem de-a face cu o poezie neagră, cu trimiteri obsedante, înverşunate la moarte, dezolarea luând proporţii cosmice.”

Anca Şerban : “ Autoarei îi lipseşte puţină detaşare, încât să nu se lase la îndemâna unor accentuări nedorite precum : “ palatul de iluzii”, “topită şi eu de nefericire”, “genuni de groază”. În schimb poemul sat de pescari, prin simplitate, se alătură acelor texte de vârf ale poetei.

Andrei Velea: “ Poezia Stelei Iorga este problematică, dar la nivelul expresiei nu aduce nimic nou. Repetându-se prea des cuvântul moarte, ajunge să-şi piardă din sens.”

Elenea Donea: ” Moartea apare ca un soi de întâmplare zilnică, o moarte totuşi strălucitoare care descoperă toate defectele”.

Radu Dragomir: ” Poemele sunt de fapt nişte psalmi întorşi, o continuă punere în chestiune a lui Dumnezeu.”

Gelu Ghemiş: “ Tumultul mărturisirii este copleşitor, dar cumva şi agresiv.”

Vineri, ora 18, la sediul ziarului Viaţa Liberă, va citi Roland Florin Voinescu.

Cristina Dobreanu

Nr. 10, Noduri și Semne la aniversară, 1990

amintiri

 “Imaginile amintirii sînt asemănătoare cu niște picături de portrete reprezentînd obiecte existente. Dar și acestea sunt iluzii”. J. Baltrusaitis

marionete întinzînd pelteaua zilei

pe mari felii de timp pierdut

la ora ceaiului cînd

focul din sobă privit prea intens

șterge amintiri

                        de

                                    pe

                                                retină

ca pre hieroglifele unui palimsest

(o, acest...sentiment?!- se traduce

“labirint de iluzii fluide caduce”)

și ceața memoriei ți se freacă de frunte

dezvăluind siluete ciudate

case

            parcuri

                        vitrine

fastuos decorate idei vagi

trec prin tine

ca niște flashuri care luminează

                                    scurt

                                                strident

din spațiul magic vreun element

                        care persistă

acolo unde totul este real

                                    există

și unde poți vedea cum rînd pe rînd

marionetele ți se strecoară-n gînd

                                                            Viorel Ștefănescu

în aval se văd semnele despre care va vorbi poemul

înghit versurile

cuvintele care întreabă invocă întristează cheamă rîd

declamă

o! nu răspund

nu răspund pentru retorica acestui sfîrșit neasumat

înghit cuvintele

în aval se văd semnele pentru care va vorbi poemul

          1.- iubita mea de mîine dă lucrurilor nume de ființă

lampa de birou dăruită pe 4 octombrie 1988 se numește

angelica

este de un roșu van gogh

cînd nu citesc biblia la lumina ei

se ghemuiește discretă sub birou

îmi sărut iubita. e o bătălie amînată atît cît să nu se uite

            motivul.

voi deschide Cartea

.................................................................................................

(sau citat bine ales din cîntarea cîntărilor)

nu-l reproduc

este născut aș fi spus încunoscut

altfel cum ar putea ea însufleți lucrurile doar bazîndu-le.

                                    *

aprinzătorul electric alb și elegant ca prințul mîșkin

(de fapt chiar made în USSR)

deștept viu și capricios printre obiectele din bucătărie

aproape nebun spun farfuriile care se iubesc între ele

-gîndacii sînt de porțelan-

(în nopțile cu lună se aude un zgomot de perle în șirag.

vecinii

            bat în pereți. Iubita își pipăie gîtul. Adoarme

            liniștită.)

m-am îndepărtat de bobiță. Mi-a electrocutat odată iubita.

prin

            surprindere, după mult timp și-au spus unul altuia

            pe nume.

            2.- numai lucrurile noi din dinastia La-Li pot

            avea în ele ființă

aragazul pick-upul frigiderul mașina de spălat (scris)

ibricul

            suportul de lumînări eu și toamna

eram deja cînd a venit ea

pentru noi nu va formula instrucțiuni originale întru

folosire

eu închei de multă vreme întîmplările cu fapte bune

pun în crucea acestor lucruri buchete de ghiocei

lăcrămioare

            liliac cu tot cu lemnul lui din care făcusem cîndva

            grinzi

            pentru casa mea

            3.-dacă nu ar fi fost azi 19 a X-a ora 14,10 min. și

            59 secunde poemul următor ar fi continuat așa:

ea era frumoasă ca umbra unei idei.

nu.

în amonte nu se vede nimic din ce este timp

orizontul cade pe pămînt în unghi ascuțit

se-nfige în carnea viziunii, este

            ridicol

            orice

            gînd

            văzut

            acum

            ieșind

            violent- spectrul cuvintelor fără să se poată rosti

strig doar inițialele

e o epopee pe care o poți alcătui după plac

pe celălalt țărm poate nu se întîmplă nimic

în amonte și în aval deodată eu sînt

și ea ar fi putut fi

dacă prin sfîșierea aceasta n-ar fi murit într-o idee

împrumutată.

            4.-(fiind un poem publicat consecutiv cu scrierea

                        este continuat prin telefon...

                        ea își spune numele și plînge.)

                                                                                    Gelu Șipote

a’postrof

                        pentru Monica

Alte femei, oprindu-se

pe scări, discutînd des-

pre vreme. Unele chiar

în piață, cu plase în

mîini, cu hălci de carne

pe spinarea domestice-

lor sacrificate, alte fe-

mei în fustă și taior,

ieșind de la croitorul or-

lando ; femei în rochii

de stambă țipătoare, vîn-

zînd flori la intersec-

țiile cu trafic funambu-

lesc, frînturi de clișee:

o fustă gri ridicată pes-

te genunchi, decupaje

de pulpe: fețe pirogra-

vate de arșiță. nume. nu-

me strigate în grabă ;

scrîșnite; mestecate.

molfăite între gingii bă-

trîne, mormăite, șuiera-

te printre dinții stricați

ai precupețelor: coca

nina gina aglaia grațiela.

nume obeze nume slute.

nume ca un număr e-

norm la pantof, mîini

crăpate, murdare, care

recoltează cartofii. alte

nume, alte voci, alte

odăi, mîini: de spălăto-

rese, de amante, de cu-

legătoare de bumbac. în-

gălbenite de tutun, mîini

prinse la șurubul mel-

cat al mașinii de tocat

carne macră. mîini străi-

ne. alte femei mișcîn-

du-și brațele, surîzînd,

sărutîndu-se, ridicînd

brațele.

Mihail Gălățanu

Și ce dacă a fost frig

Cine a trecut prin emoțiile editării unui prim număr de ziar, știe că după un anume timp îți reamintești totul cu amuzament. Pentru greutățile întîmpinate, atunci s-a plîns, acum se rîde.

Îmi aduc aminte de drumul Galați-București făcut cu o dubă în plină lună februarie, instalația pentru căldură defectă, o sticlă de vin furată de acasă și sandwich-uri care i-au ajuns doar Vioricăi. Cristi era pesimist și melancolic în același timp, Gelu optimist dar cu coloana ferfeniță și creierul maioneză, Titi nervos de frigul ce pătrundea prin toate ungherele.

Un drum lung, plin de incertitudini și de mult, mult ger.

Căldură a emanat doar primirea domnului Mihail Popescu și camera 103 a hotelului Union, martora tuturor trăirilor nașterii „nodurilor și semnelor”.

Apoi în Galați...eu chinuindu-mă de zor să strîng 2000 lei, ei, acolo, întreținîndu-se din modesta sumă de 50 de lei pe zi.

I-am regăsit în capitală slabi, nedormiți, extenuați fizic, dar camera hotelului tapetată deja cu numărul 1 din NODURI ȘI SEMNE.

                                                            Iulia Moraru

Platonica unitate

Atunci cînd sufletul era înhămat la cotiga faimoaselor 200 de grame de salam, cînd frigul te alunga din tine însuți ca pe un cîine de pripas, cînd suspiciunea groparului ne aduna în gropile comune ale umilinței, singura salvare demnă nu putea fi decît întru spirit, în și prin cultură.

Acum cînd salamul gîngăvește osanale delirante în strana din stomac, cînd pe Dumnezeu îl porți ieftin- cu supliment comunist- din punga de semințe a țiganului, cînd sîngele eroilor din decembrie se zbate în vasele comunicante ale ipocriziei și ale setei de putere, un „vid de libertate” amenință interioritatea umană. Cultura rămîne singura soluție a unei alte revoluții, calea unei veritabile compliniri între două dimensiuni ale democrației: cea interioară și cea exterioară. “Noduri și Semne”, mai presus de înregimentări și individualități, tinde a depăși o constrîngere fals-provincială a literaturii, a culturii în genere, fiind o expresie a aspirației către platonica unitate : Frumos-Bine-Adevăr.

                                                Gabriel Socolov

“Noduri și Semne” la Nr.10

Semne că o mînă de tineri inimoși, cinstiți și angajați, se străduiesc și au reușit să transforme o publicație săptămînală, într-un ziar disputat.

Primul contact, prima revelație.

Sosesc în plin ’’laborator’’ de creație și lansare a viitorului număr al ziarului. Cuvîntul de ordine este: fără violență în scris, fără exagerări, dragoste de adevăr, înțelegerea evenimentelor și înaltă ținută artistic și literară.

Vă doresc mult succes în lupta de dezlegare a atîtor noduri din încîlcita plasă ce încearcă să înăbușe în fașă dorința de libertate și democrație a țării.

                                                                        Panait Gheorghe

Ceea ce poate rămîne

Oamenilor superbi de la “Noduri și Semne”, alături de care am învățat impertinența cuvintelor, nebunia gripată a poeziei, toată zicerea mea de post-adolescentă. La numărul 10 al ziarului să se spargă tăcerea coliviei, să răsară luna măcar, peste marea turmă.

                                                                        Alina Durbacă

                                                          redactor “Viața Liberă”

Am fost și vom fi niște golani

Sînt membru al Asociației „Noduri și Semne” din 1985, de cînd ne întîlneam cu încăpățînare prin săli cu pereții murdari, coșcoviți, într-un fel de jumătate de ilegalitate chioară călare pe jumătate de legalitate bearcă. Se citeau poeme incendiare, pentru care orice alt cenaclu ar fi făcut explozie, împrăștiindu-se cuminte și frumos în rînduri lungi de celule subterane. Ne “certam” în permanență, dar nu teama celor citite, pentru disculpare (“mie nici gura a flori nu mi-a mirosit...”), ci căutînd valoarea, încercînd să concepem o formă coerentă a unei lirici de grup și a unei concepții unitare, fără să sugrumăm individualitățile, diversitatea tematică și de idei.

Ce sîntem ? Sîntem ce-am fost și ce vom fi întotdeauna (prin bunăvoința tovarășului-domn/ domnului-tovarăș…) : niște golani. Umblăm și ne comportăm ca niște golani, adică scriem și citim cu voce tare ce scriem, fără complexe și prin întreaga noastră viață cotidiană ne demonstrăm apartenența noastră firească la Liga-celor-care-luptă-împotriva-oricărei-forme-de-putere-de-dragul-puterii.

Prin  “Noduri și Semne”, “cotidian” trilunar de voie și fără voie din cauza numărului redus de pagini: 4, pe care cu mărinimie ni le-a dăruit înălțimea sa Andrei Pleșu, încercăm (deocamdată) să luăm atitudinea politică/civică anticomunistă care ni se pare singurul mod în care o revistă poate demonstra, acum, că e scrisă de oameni de bun-simț. Filoanele de cultură care străbat, număr de număr, revista, le-am dori concretizate, în viitor, la o gazetă de 8 pagini, într-o secțiune culturală de atitudine de largă respirație.

Închei aici, semnîndu-mă

                                    golan-poet,

                             Florin Budescu  

@Texte culese și selectate de Simona Toma.