văzul
ca într-un carusel
se învârtea lumea cu ea
nu se vedeau decât siluete şterse
de viteza cu care zburau scaunele
o roată de bâlci e viaţa
atât
din vârtejul căreia
nu vedem clar
decât singura noastră mare
iubire.
balansoarul
ea se ţinea într-un fel de balans
cu viaţa
ca pe un balansoar
copilăria pe un scaun
pe celălalt viaţa ei de ocară amarnică
sus
jos
fără dumnezeu
fără mefisto
doar cu un alb porumbel
pe umărul drept al copilăriei
care trage moartea-n sus.
fluierul
ei i se va da
numai ei i se va da
osul îngerului
să cânte cu el
să o înţeleagă numai
dumnezeu copilul
şi să râdă când îi cresc dinţii.
arteziana
mă băteam cu apă
îmi aduc aminte
făceam valuri cu mâinile în arteziene
şi împroşcam paradisul de jos în sus
cu apă trimisă spre ceruri de un copil
totul era bine
brazii de crăciun aveau steluţe norocoase în vârf
acestea
până în ziua când a apărut el
şi a suflat în toate lumânările de pe torturile aniversare
şi în steluţele norocoase
şi mi-a pus o zgardă la gât
câinele meu stela
care mă va lătra şi mă va păzi pe mine amin.
stampă
cu dinţi din seminţe de floarea soarelui
copilăria mea râde la mine
şi e fericită
macii şi ei s-au înroşit de aşa de multă bucurie
pe pământ
albăstrele ning din cer
pe vârful degetului un fluture
a cărui pudră am luat-o fără să vreau
mă învaţă să pier
fără mister.
povestea
cum mai foşnea grâul
a noroc mult
şi a copilărie fericită
a globuri de pom strălucind misterios în noapte
şi a omăt alb neumblat de lupi
peste brazi
toate acestea le şopteau spicele
era şi dumnezeu acolo
cu faţa în sus
copil
uitându-se la zmeie
şi râzând cu poftă
cu o bucată de plăcintă în mână
muşca cu poftă din viaţă şi din ea
mai apoi din mine
până îmi lăsa urme adânci în suflet
cam cât poate lăsa un copil
în alt copil
toate acestea le ascult azi în ghiocul inimii
şi mă mir şi eu de aşa poveste minunată
care mi s-a putut întâmpla odinioară mie
a spus iov.
peisaj
un graur fluieră
pe o tulpină
de floarea soarelui
încât o apleacă
puţin cu corola
spre pământ
tulburându-i vederea
soarelui
aşa şi dumnezeu
stă puţin pe mine
încât
mă face să privesc luna în ape.
***
cât de lin
se pogora
parcă ar fi ştiut mersul
printre noi
de o viaţă
domnul copil
ne era cam milă de el
fiindcă îi ştiam viitorul
din cărţile cu poveşti
asta nu ne împiedica
să chiuim de fericire
când vântul ne ridica vreun zmeu
în aer
doar el
glumea
şi îşi lua zborul până la zmeu
şi îl prindea în aer
şi plutea cu el pe pământ
în glumă
era timid nu ne arăta toate aripile lui
ci doar aşa
ce se putea vedea la un zbor cu zmeie de copil
nu ne arăta tot sufletul lui
să nu o luăm la goană
de atâta iubire
ţinea mult la noi
şi era foarte serios
domnul
chiar şi când se juca
de-a copilăria
cu nişte copii ca noi.
drumul
era pe vremea
când dumnezeu umbla singur
pe pământ
şi râdea
nimeni nu l-a văzut aşa
afară de copilăria mea fericită
când steaua norocului
şi ea din înalt îmi strălucea
şi îmi arăta drumul
ca magilor
către poveştile
din suflet
era ca o călătorie
vrăjită
cu dumnezeu copil
înspre mine
nu am uitat timpul acela
nu
nici azi
când scriu
despre el.
vârtelniţa
vârtelniţa lumii
eu pe ea o am fost văzut-o
cum timpul îl torcea
şi din ea ieşea frumos
caierul amintirii
copilăria mea
a tors la marea vârtelniţă a lumii
fericirea puţin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu