OBSESIA SUBTERANULUI

(...) Au început ciorile să croncăne/ Iar Dunărea de mult nu se mai aude/ Oricât ai spune s-ar spune că beciul nu-i adânc şi/ Acolo, oricum, sunt tot flori/ I-am zis că vântul biciuieşte pereţii/ Şi ea a zis că n-are ce spune/ Ca şi cum ar fi fost ceva de zis despre ei/ Am ieşit în stradă/ Şi dinţii mi s-au lipit de crengi(...) 

(Nicoleta Onofrei – fără titlu)

„Nicoleta Onofrei ne-a prezentat patru poeme prozaice care transmit o senzaţie de film fotografic ce se desfăşoară sacadat; sacadarea/ întreruperea pare intenţionată, fără început şi fără final – tocmai pentru a accentua nu ideea, ci emoţia; se suprapun mirosuri pestilenţiale cu imagini groteşti şi senzaţii tactile respingătoare în scene absurde, ironice; tema este comună: degradarea umană care la Nicoleta Onofrei depăşeşte limita liricului.” (Simona Vartolomei)

„Texte mai profunde şi mai deschise ca semnificaţie faţă de ce ne-a mai prezentat; saltul în sacru mi s-a părut de o ciclicitate cutremurătoare; surprinde obsesia subteranului din noi; nu am prins toate sensurile, dar pot spune că este de o maturitate şi sagacitate paroxistice.” (Stela Iorga)

„Nişte flash-uri de amintiri neplăcute cu impact asupra cititorului şi oarecum prozaice.” (Claudia Samoilă)

„Texte unitare, întregi, bine structurate; reuşeşte să detensioneze atmosfera printr-un soi de ludic detaşat, prin ironie şi prin autoironie; apare sentimentul apăsător de cădere; sondarea interioară, neîmpăcarea sunt văzute din afară ca o implozie; starea de tensiune este determinată de presiunea latentă interioară.” (Cristina Dobreanu)

„Poeme structurate ireproşabil, fără idei – numai de stare, o stare grea, duhnitoare, de putrefacţie cu care nu pot empatiza.” (Anca Şerban Gaiu)

„Textele care nu m-au lovit în intelect şi de care nu am reuşit să mă apropii; i-ar sta mai bine în proză.” (Florin Buzdugan)                     

Ion Avram

 Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Paul Berenştain.        

P.S.: Simona Toma vă aşteaptă, miercuri, tot la ora 18.00, la sediul Uniunii Scriitorilor, din strada Labirint, nr.1,  la o  întâlnire cu poezie, proză şi muzică. Partea de poezie va fi asigurată de recent publicatul în volum Alexandru Maria, proza de al nostru şef de cenaclu Ion Avram, iar fondul sonor va fi asigurat de către Mariana Iorga.

20 iulie

black night /i’m bad like jesse james

era o vreme când

gândacii stăteau agăţaţi de perdele

ca beculeţele de crăciun în pom

era o vreme când

în aer se simţea un

oarecare miros de măsea stricată

da, era acea vreme când

tata îşi ascutea de zor

cuţitele de tăiat porci în grădină

săltându-şi puţin nasul în vânt

în aşteptarea mirosului de sânge

în acea vreme s-a întâmplat

că laşul l-a înjunghiat în spate

un conflict de interese

pielea îi era roşie ca arsă de soare

şi nu ca a indienilor

începuseră să îi crească ciucuri

nişte bucăţi de carne ce umplu privirea

pieile lor interziceau culorile

cu ochelari de soare

bombăneau în beciuri

-         un conflict de interese

spuneau

***

am coborât scările beciului

am aşezat butoiul cu fundul în sus

am pus două moşoaice pe el

în ele vin

şi gândacii au început să vină

şi şobolanii au început să vină

noi, gândacii şi şobolanii

ne împăcam bine

ei mâncau de sus

ce mai era

noi beam de jos

ce mai era

o vreme

***

Au început ciorile să croncăne

Iar Dunărea de mult nu se mai aude

Oricât ai spune s-ar spune că beciul nu-i adânc şi

Acolo, oricum, sunt tot flori

I-am zis că vântul biciuieşte pereţii

Şi ea a zis că n-are ce spune

Ca şi cum ar fi fost ceva de zis despre ei

Am ieşit în stradă

Şi dinţii mi s-au lipit de crengi

 bonus track

omul peşterii

de la început

omul peşterii îşi puse capul pe piatră

îşi puse capul pe stâncă şi

stătea în amorţire

de la început

omul stătea

la auzul iernii

de la început

omul îşi aşezase capul pe iarbă

la auzul vântului

de la început femeia dansa

în jurul focului

sângele curgea prin vine

prin vene şi

încălzea ca un must

prefăcut abia în vin

de la început

(am ţipat)

nicoleta onofrei

Cronica unui început

    Vinerea trecută, pe 13 iulie, ne-a citit poezie doamna Nica Vasile. Din nefericire, nu avem niciun fragment pe care să-l putem adăuga cronicii de față.

    Opiniile au fost unanime, toți cei prezenți spunând că poeziile citite sunt poezii de început și că, așa cum a sugerat Simona Vartolomei, ar fi indicat să își schimbe stilul, să încerce și altceva, nu doar forma clasică, rimă și măsură. „Aici, în textele prezentate, nu se transmite niciun fel de emoție. Ar mai trebui lectură în mod consistent și exercițiu în egală măsură”, spune Simona.

    Dacă Simona a fost categorică, a. g. secară a adus în discuție faptul că cea care a citit nu este la curent cu ce se publică în ziua de azi, în materie de poezie, dar și literatură în genere: „Textele arată o sărăcie, se vede că nu ați trecut prin istoria liricii românești de la origini până undeva în zilele noastre. Se observă și o lipsă de ironie și autoironie”, spune a. g. secară, explicând că, uneori, (auto)ironia face bine unui text poetic; detașarea și, apoi, lecturarea textelor cu un ochi critic.

    Simona Toma observă că textele sunt și rămân la un nivel de „familie”, în sensul că nu sunt publicabile și că par a fi mai degrabă texte care să fie lăsate mai departe nepoților sau altor rude apropiate: „Textele nu sunt publicabile; pentru a le publica, trebuie lucru, dacă doriți să ajungeți la un nivel superior.” În pofida acestui fapt, al nivelului textelor, Simona observă că textele au o sensibilitate anume, dar că lipsa de exercițiu nu ajută în vreun fel această sensibilitate.

    Diana Balmuș spune că este important ca autoarea să își urmărească gândurile la un mod cât mai profund și că trebuie să încerce să exprime ce simte aceasta, chiar și din planul religios-spiritual, lucru pe care l-au observat și ceilalți membri.

    Octavian Miclescu observă limbajul clișeic din textele autoarei, și spune că „sentimentele sunt la fel de profunde pentru fiecare persoană în parte, dar constă în limbaj felul în care exprimăm aceste sentimente”; Anca Șerban Gaiu, din contra, spune că nu contează cuvintele folosite, ci gradul de rafinare  al trăirii, observând că, în textele doamnei Nica, „trăirea este la nivel brut, ceea ce nu înseamnă musai poezie”, dar că, iată, în poemul Octombrie există poezie.

    Gelu Ghemiș găsește o anumită candoare în texte – un lirism propriu, dar cu un limbaj de dinainte de Minulescu sau ceilalți poeți de după marii clasici, recomandându-i autoarei „să mai vină pe aici”.

    Ionuț Vasile spune că nu a găsit în texte acea profunzime care să-l determine să studieze textele, tot Ionuț spune despre texte că „nu sunt catastrofale, ci sunt de început, și se vede acest lucru. Sunt scrise în rimă, un lucru caracteristic poeziei”, conchide Ionuț.

Vinerea viitoare, de la ora 6 seara, ne va citi Nicoleta Onofrei.

Florin Buzdugan

The cobbels

Este ceva legat de strazi. De numele lor. De pietre. Este ceva legat de locul unde te formezi ca om, ca reputatie.  Marii campioni ai boxului au avut zeci de meciuri acolo inainte sa paseasca  intr-un ring.
     Pe  acolo a curs revolutia ca un dop de sange grabindu-se catre un posibil atac cerebral. 
Afluenta le infunda cu masinile luxoase, mirosind a colesterol iar saracia  le lasa pustii de pasii plecati departe, la munca. 
    In Cartierul de Est erau de toate felurile. 
  La Doi Plopi era o ulita ce se varsa intr-o strada betonata asa cum bunicii se revarsa in nepoti. 
Ce campioni s-au nascut acolo. Dupa ceva prea multa pileala ce meciuri se mai incingeau!  
Cati campioni si-au gasit acolo sfarsitul... cu un pahar de vodca ieftina si o tigara de aia moldoveneasca ce alunga si nemurirea. 
 Prin Tiglina trei a fost candva piatra cubica si strazi inguste ca venele unui pubescent ce a erupt in crestere undeva prin '90. Acum cartierul e batran, anchilozat de masinile straine ale pustilor de ieri ce inca mai vin in vacanta. "Sar'mana mamaie! Ce mai faceti? E bine afara bre...e bine...Mai ai oleaca de bors de'a matale? Ce mult mi-a lipsit!"
  Acum sunt autostrazi ce duc departe la munca, prin tari invatate jucand T.O.M.A.N.A.P. cu ceilalti din cartier,  in timpul vacantei de vara. Vacanta aia cand Romania a ajuns in sferturile de finala si strazile au erupt de mandrie. Prieteni  "de la bloc" sunt peste tot prin europa.  
Vizitam.  Intreagul continent este o mare strada parcursa in lung si lat pentru amintirea comuna  a felulului cum stateam la scara, cu bere Premium la un litru. "Acolo, in colt cu strada X-ulescu" Si uite asa .... inapoi pe acel drum  pentru o sapatamana, poate mai putin si in urma ramane coltul strazi X iar noi mergem inainte...Ca doar inainte a fost mai bine.
 Cuvantul zilei este gate-strada.

Exerciţiu despre/cu sex şi moarte

“Mă lăsase aiurită în patul dezgolit: cu un cearceaf care acoperea mai mult podeaua, iar perna era pe jumătate adormită; cealaltă jumătate se prelingea şi ea încet pe podea..”

Claudia Samoilă nu duce lipsă în prozele ei nici de senzualitate, nici de imagini. Filonul epic şi structura pe care s-ar baza acestea, în schimb, lipsesc sau sunt prea fragile. Textul are carismă şi te incită, ori mai degrabă ideea e incitantă. Am fi vrut cu toţii să auzim la şedinţa de cenaclu nişte „snoave despre crucea morţilor” sau ceva care să susţină planul familial, planul psihologic fără de care subtitlul şi cheia  „la mine acasă nu se vorbeşte cu nicio ocazie despre sex sau moarte” este doar o un anunţ, o vorbă aruncată, fără a face o anamneză, fără a avea o bază. “Este un exerciţiu. Textul nu rezolvă nimic, chiar dacă tema este curajoasă. Personajele nu se conturează – nu au spaţiu pentru asta. Începutul dă verdictul prozei”, a spus Octavian Miclescu. Tot el îi recomandă Claudiei să-i studieze pe Woody Allen şi Pedro Almodovar.  Ion Avram subliniază îndrăzneala, sinceritatea debordantă, dar şi pasajele reuşite descriptiv.  “Ştie să descrie chipuri, interioare, acţiuni, dar şi trăiri caracteristice vârstei ei, în care nesiguranţa, mirarea, fac front comun în faţa unor întâmplări ale vieţii. Nu este o proză profundă”, a spus Ion Avram. Stela Iorga îi recomandă Claudiei Samoilă să fie mai pigmentată şi ceva mai plastică, nu fără a coborî mai mult în sine pentru a-şi “pipăi sufletul”, pentru că în momentul de faţă scrie cu îndrăzneală despre o realitate pe care nu o filtrează prea bine, ci doar prin prisma unor prejudecăţi faţă de actul creaţiei. În loc de concluzie, s-ar fi dorit de la Claudia Samoilă un mai bun control asupra personajelor în plan psihologic, chiar dacă textul “hai să vorbim despre” este, aşa cum remarcă Gelu Ghemiş, uşor captivant. Nica Vasile, care ne va citi în seara asta, la 18.00, la sediul Cotidianului Viaţa Liberă, a spus sigur şi scurt: “mi-a plăcut”.

Nicoleta Onofrei

Albastru de Bergen.

Orasul asta e un lipovean. Pare mereu beat, incoerent si mirosind puternic a peste. Pana si limba lui e lipoveneasca. un dialec stalcit si intortochiat pe care ceilalti nici nu il inteleg (si nu exagerez deloc). Limba lui e atat de lipoveneasca incat respiratia ii miroase a erezii si rachiu de tescovina.
 Dar cateodata...orasul asta se mai si trezeste si atunci ,exact ca un lipovean, deschide ochii lui ridati de munti ori fiorduri si te lasa sa-l  privesti pe Bog direct in ochii lui  albastri.
Cerul nu urca prin partile astea, e atat de sus pe harta incat nu mai are decat cosmosul in spate. Ai impresia ca nu mai exista ozon, atmosfera sau univers ci doar albastrul ochiului lui Dumnezeu privind in fiordul metalizat.
 Dumnezeu nu doarme aici. Acum am coborat de pe punte unde stateam si citeam la lumina difuza a soarelui . Daca Si-ar netezii ridul acela facut de la a cine stie cati litrii  de posirca ieftina ca o doctrina religioasa, probabil ca as privi licarirea solara. M-as holba direct in irisul Lui asa cum te holbezi la un hipnotizator sau un pescar batran ce te fixeaza si te cantareste ca sa stie cu cat iti da kilul de marlita. Apoi, cu vocea poruncitoare m-ar intreba:" Cuampperi mai sau doar te holbezi?"
  Mai astept sa cumpar dar raman cu intrebarea...Ce cauta albastrul lipovenesc in cerul de deasupra Bergenului.

DE LA CRIMĂ LA TEATRU SUNT NIŞTE PAŞI

(...) (Reia povestirea, pe un ton distrat) Moşul m-a agăţat într-un bar. Eram cu Ioana. S-a aşezat la masa noastră şi ne-a luat cu vrăjeli. Trei fire de păr în cap şi alea cu gel. Mirosea tot localul de la parfumul lui. Avea la gât un lanţ de aur gros cât degetul meu. (Arată demonstrativ degetul mic) Că dacă suntem studente, că din ce oraş, că ce vrem să facem în viaţă, că ce biznisuri, vilă şi merţan are. La sfârşit, când ne-am ridicat, mi-a propus răspicat: „cinci sute de euro să te vizitez în camera de cămin”. Am acceptat pe loc: cu aşa bani nu te întâlneşti în fiecare zi.

(Cu silă, alert) Grohăia ca un porc în călduri deasupra mea. Îmi tot spunea că ce carne moale am, ce piele fină, ce bine miros. Mă punea să-i fac şi aia şi aia... Mi-era scârbă. La sfârşit mi-a zis că mă plăteşte dublu data viitoare. „Las-o cu vrăjeala, moşule, scoate banul!”, i-am tăiat-o eu scurt. Atunci m-a pocnit. M-a luat la pumni şi picioare. Când m-a lovit în pântece, i-am zis: „te omor, porc libidinos, că-s gravidă!” Am sărit ca arsă unde ştiam că am un cuţit şi i-am făcut felul. (...)

 (Andrei Velea – Viaţa prizată cu linguriţa)

„Textul este un monolog ca un poem în proză care ar putea conţine şi poezie, dar monologul nu se mai poartă de vreo trei decenii din cauza platitudinilor; subiectul este greu de susţinut fără o documentare în prealabil; are şi pasaje realizate – într-adevăr, teatrale; nu creează emoţie/tensiune.” (Victor Cilincă)

„M-a prins demersul artistic; nu se face trecerea dintre stări şi, implicit, nu are tensiune, încărcătură psihologică; mai are de învăţat despre structura genului dramatic; are şi o tentă romantică care vine în contradicţie cu latura criminală a personajului; demarajul a fost bun; atenţie la punţile de legătură între pasaje!” (Stela Iorga)

„Are inadvertenţe de ritm şi unele pasaje de-a dreptul patetice care nu se potrivesc subiectului.” (Claudia Samoilă)

„Multe stridenţe de construcţie şi de gândire a materialului; umorul autorial dă un oarecare cinism personajului; repetiţiile, prea multe într-un asemenea text, nu-şi au locul; este un fel de lipsă de respect la adresa cititorului/spectatorului.” (a.g. secară)

„Are fluctuaţii de tensiune care ba creşte, ba scade şi... textul mai trebuie prelucrat.” (Florin Buzdugan)                  

Ion Avram

Astăzi, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Claudia Samoilă.     

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

De partea bună a literaturii…

 

Cronica şedinţei de cenaclu N & S din 15 iunie 2012, când a citit Octavian Miclescu.

Din ameţeală de postagiu s-a omis postarea cronicii lui Octavian Miclescu. O postăm acum.

Ion Avram a considerat că textul prezentat de către Octavian Miclescu ( Oraşul de teracotă ), scris în anul 2001, este unul de atmosferă, una specială prin stranietatea ei, amintind de Cartea ursitei de Strezovski ori de Deşertul tătarilor. Într-adevăr, proza este de un modernism clasic, oferind o senzaţie de deja vu, deja citit, şi alţi membri ai cenaclului făcând trimiteri şi la Juan Rulfo, G.G. Marquez, Kenzaburo Oe, Gellu Naum (cu Zenobia lui), Panait Istrati, St.Lem. În egală măsură s-a subliniat însă şi autenticitatea stilului, neaoş balcanic (V.Cilincă), capacitatea autorului (cunoscut mai ales pentru poezie, cu care a şi debutat în volum, dar şi bun dramaturg) de a ne uimi, de a ne atrage, de a ne nedumeri.

Finalul schimbă iscusit registrul de receptare, I.Avram considerând şi el că ultimele două rânduri (nu neapărat foarte reuşite stilistic) par a fi cheia unui text care poate fi şi greu, dar şi uşor de descifrat, fiind ceva între somn şi nesomn, între linişte şi nelinişte: Krasna era o bună gospodină, iar după ce mâncară de seară, făcură dragoste până spre dimineaţă, când teama ca ea să moară îl va încerca din nou, aceasta după ce aflăm realist-magic că eroina Krasna a murit într-un loc aproape fantastic, unde nu se prea murea, un sat tainic aflat deasupra acelui şi mai misterios oraş de teracotă.

S-a sesizat şi existenţa filonului liric (Cilincă: suprarealist!), Stela Iorga apreciind performanţa lingvistică (aproape de crearea unui limbaj specific, în maniera unui Ştefan Bănulescu) şi faptul că Octavian a ieşit din faza pur lirică a creaţiei sale, care nu-l mai cuprindea, personajele părând a fi prea pasive, totuşi... Nicoleta Onofrei şi Cilincă au remarcat că poate fi şi sursa unui poem cinematografic, à la Tarkovski (Solaris, evident!), Gabriel Ghimpu nefiind de acord cu unele forţări ale limbajului, întregul putând fi îmbunătăţit. Anca Şerban: text scris bine, mult lirism, este bine să inovăm limbajul! Ionuţ Vasile: Ar sta cu succes la baza unui roman, ideea oraşului de teracotă fiind extraordinară (Iulia Roman a observat şi ea, destul de complicat şi de abstract, importanţa cuvântului teracotă).

Cert este că avem de-a face cu un scriitor mai viu (deşi molcom, vorba Ancăi Ş.) decât orice soldat sau general din legendara armată chinezească, care îşi cam neglijează talentul, un autor care ştie să scrie, care are mână bună de prozator, care este cursiv, echilibrat, nu are greşeli de construcţie, atent la proporţii (în acest caz dialog-text); bref, este de partea bună a literaturii...

a.g.secară