Noduri și Semne, An I, 1990

Nr.5

“Pe locuri- sînt gata- start”

Cred că e foarte greu și delicat să poți ieși iată, brusc din intimitate. Ce pot să spun? Am aproape 27 de ani, sînt inginer căsătorit (am o soție admirabilă) și în general, obișnuiesc să dialoghez cu mine însumi scriind. Activitatea mea literară, dacă mi-e permisă ireverența, a fost în timp confirmată de publicații periodice de specialitate, de concursuri, de confrați întru cuvîntul artistic. Aș încheia rîndurile acestea cu un scurt poem : “ de-aici încolo/ puține cuvinte despre iarbă./ doar ieslea fierbinte sub guri/ doar cîmpul gras, de-acasă./ Și eu, zbenguitul, încolțit gata/ de drum ’’.

Cristian Pavel

Cer roșu noaptea asta

oțelarii dorm cu pricepere în paturile lor

la repezeală fac copii cu părul roșu

respiră greu. au o dungă roșie

trasă-n plămîni.

soțiile clătesc salopete și înfundă

chiuvetele cu zgură roșie.

oțelarii se bucură de vinul roșu

de culoarea tramvaielor

de noaptea roșie

numai soarele e roșu

în răsărit.

abia așteaptă să-l vadă.

Decapitat, la masa de scris

și prietenii călcînd pe cheaguri

ca pe niște carpete grena

în vîrful picioarelor.

cei mai mulți zicîndu-și:

            el doarme așa

            el trăncăne-n hîrtii

            el poposește.

și eu, decapitat

la masa de scris, întrebîndu-mă

ce mai faci.

Turnirul zilei

îmi trag coiful și zic:

vin zorii-n cap de infantă.

migrație de păsări strălucitoare.

sînt gata iar

tu te ridici

cală albă adîncă fîntînă cu

lapte dulce.

(în tine vor cădea azi

capetele, regește)

armură mi-e sîmburele trandafiriu

al plămînului, respirația

cearcănul uscat. mama singură.

orele sapă calm în coarne. un burghiu

cîntă voios. nevralgic.

(prietenii mei despletesc femei-

aloia pubisului le unge rănile:

trec lăncierii, auzi?)

dincolo de amiază galerele

trag spre țărm gura mea de spuză

acasă bubuie petarde.

emoția mea din lemn traforat atîrnă

de perete și marmură:

bine te-am găsit sînt ciuruit iată-mă

fluieră-vînt fluieră ploaie

cad seara înfrînt îngenunchind pe

sarafanul tău. scriind despre

cai dragoste voievozi despre

viteza sunetului în abur.

Pentru mama zilele sînt mici

pentru mama zilele sînt mici

seara întoarce ceasul stinge

aragazul și tremură

de grija mea

dinspre copilărie calendarul

se strîmbă și miroase

a toamnă grăbită

eu singur culeg

calc în picioare

și beau și beau și beau

lacrima vînătă de trecere

Mie însumi îmi spun

și mai ales nu uita

robinetele deschise.

ai putea să îneci la mezanin

florile canarul pianina

nici cu ce să plîngi

n-ai mai ști.

Nr.6

Despre mine și poezie: nevoia ireversibilă de a comunica. “A ieși din capcana limbii altora”.

Am 25 de ani și sînt în al șaptelea an al eternei mele studenții.

Cu toate că nu s-a înființat încă Facultatea de Poezie.

Onorăm Nodurile și Semnele marelui îndrăgostit, alchimistului lunatic, omului fantă călare pe-o mătură blondă.

Aș vrea să dedic versurile de mai jos lui Nichita Stănescu.

                                                                                                            Iulian Grigoriu

Ochiul de sus

în juru-mi se ridică neterminat ceva

un lanț, pe afară ușa-mi vopsește cineva

un zid, o cărămidă, un ochi în sus mă doare

un demon mă pîndește ascuns în chip de soare

                                                de spini șirag și roșu-n bătătură

                                                ascult șoptind a vinului măsură

                                                pe unde s-au deschis celeste burți

                                                m-adapă zîne bune pe sub porți

pășesc încet aproape fără teamă

pe locurile gata să adoară

                                                cu șerpii prea tăcuții încet suind pe corp

                                                plecat-am la plimbare să trec puțin prin foc

                                                desprinse ii pe sîni am împletit cunună

                                                venin tăcut în clocot pe sub lună

                                                și înlăuntru-I alte lumi trăiesc

                                                și-n tine se petrece o poveste

                                                la fel cu-acele care te uimesc

în juru-mi se ridică neterminat ceva

un lanț, pe afară ușa-mi vopsește cineva.

Pîine și moarte

Amenințat sîngele tău a fost Dumnezeule

Urechile tale să nu fi auzit nimic

Nimic n-au auzit nici urechile oamenilor

oho, urechile lor n-au auzit nimic

Încercări doar în care te arunci izbăvit

Mîncare a ordinii mîncare a ordinii carte desfăcută carte de bucate

Precum și locuri nevegheate- și morții au urechi desigur

Ce înveliș și ce blană maestre- te-ntrebi uneori de unde mai cresc

din creștetul tău înțelept

Oameni numindu-te drept

Rugăciuni pe care nu le știu am auzit bătînd cuiele într-un sicriu

Mulțumire și sațietate cerem și soare în mădulare

Orice soldat o clipă e învingător

Știu oasele scrisul cel vechi ce întreține panica

precum strigătul de moarte sub ape

Apoi vin peștii la mirosul tău doamne să se adape

Să-ți adune și să-ți lingă sîngele crestat și bine mirositor

de-atîtea ori ne-ai greșit alcătuirea încît iată

ne hrănim unii cu alții

Credința cîinilor se vede că nu ți-a fost deajuns.

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

De ce scriem?

“(…)Iubiţi-i pe idioţi/Nimic nu-i întâmplător/Judecata de apoi/E răsplata tuturor!//Noi nu judecăm pe nimeni/Acum faptele vorbesc/Şi deştepţi, şi idioţi,/De acum ei se unesc!(...)” (Camelia Năstase, Idiotul şi deşteptul)

„(…)E mintea tuturor/Poporului român/E meritul trudirii/Încă din vechi străbuni!//Să nu fim muritori/Şi nici oameni de rând/Că suntem norocoşi/Pe ăst pământ şi sfânt!(...)” (Camelia Năstase, Viaţa la ţară)

A fost o seară grea seara de 24 iunie la Cenaclul Noduri şi Semne, când în cadrul şedinţei de cenaclu a citit Camelia Năstase. Asta nu pentru că ne-au dat textele bătăi de cap ci pentru că s-a dat propriu-zis o luptă între a nu-l răni pe celălalt, care vine sincer cu eul, sau cu textul ca o oglindă a eului, pe masă, şi ceea ce este literatura, chiar dacă fiecare dintre noi (şi aici mă refer la membrii cenaclului) e într-o continuă căutare a ceea ce ar putea însemna scrisul şi literatura. Gelu Ghemiş a deschis discuţiile prin a spune că de mult n-a mai văzut aşa de multă sinceritate. Acesta a încadrat textele într-o poezie de stare cu accente patriotice şi cu un ton şcolăresc, încheind cu observaţia că autoarea textelor pur şi simplu nu are mijloace. Victor Cilincă a vorbit cel puţin 20 de minute încercând pe de o parte să găsească poezia, sau ceva expresii curăţate de naivitate şi de şablon - i-a placut găselniţa “minte bătătorită” -, pe de alta încercând să afle ce poeţi sunt în lista de lectură a Cameliei Năstase, pentru că textele sunt pline de lozinci. “De ce scrieţi, sau de ce credeţi că vreţi să scrieţi?” a întrebat-o Stela Iorga la un moment dat pe autoare, semn că odată ce te apuci de scris e musai sa-ţi ridici şi nişte semne de întrebare, adică nu-i chiar de ajuns să faci versificaţie sau rime şi nici aşa de uşor. Au mai fost remarcate lipsa de vocabular (a.g. secară), de metaforă (Radu Dragomir) şi de alonjă interioră (Stela Iorga). În rest, variaţii subtile pe aceeaşi “temă”.

Nicoleta Onofrei

Vineri, la ora 18.00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Florin Buzdugan.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

Fragmente Marea Pipeadă, Iulia Militaru

Iulia Militaru s-a născut în 1978, la Bucureşti. A studiat medicina, la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, din Bucureşti, apoi limba şi literatura română la Facultatea de Litere, din cadrul Universităţii din Bucureşti. Şi-a obţinut diploma de masterat în Teoria Literaturii, în anul 2006, iar acum este doctorand în literatură română. Din anul 1999, este membră în „Societatea medicilor scriitori şi publicişti români”. A publicat mai multe cărţi pentru copii şi o carte teoretică despre poezie, Metaforic şi metonimic: o tipologie a poeziei. În 2010, i-a apărut primul volum de poezie: „Marea Pipeadă”, pentru care a primit premiile: „Tânărul poet al anului 2010” şi „Tânărul scriitor al anului 2010”, în cadrul „Galei Tinerilor Scriitori”.

Prin capul lui Clovny

Clovny are un cap rotund,
Şi vă spun asta pentru că-i singurul organ mai deosebit al acestui personaj obişnuit.

De aceea Clovny ţine mult la capul său,
Mai ales la conţinutul acestuia. Şi-a făcut cândva un RMN, nu vă destăinui cauza, doar eu, ca medic al său, am dreptul să o ştiu. Prin urmare, şi-a făcut odată un RMN şi, de atunci, îşi cercetează conţinutul cu patimă şi înfrigurare.

Iată sursa tuturor ideilor sale, admirabila sursă a raţiunii sale.

Multe lucruri trăiesc în capul său,
Printre care şi pipa.
Iar Clovny ştie că, până la urmă,
aceasta trebuie să fie o pipă.
Deşi, nu-i pasă prea tare, atât timp cât ea funcţionează bine şi nu se bagă în treburile lui.

Fiindcă, în capul lui Clovny, au loc treburi serioase şi pline de importanţă, care nu pot fi perturbate.

Creierul este înzestrat cu o capacitate extraordinară de a genera senzaţii. Nu există un alt organ în afara lui. Noi suntem creier pe care-l păstrăm într-un cap. Noi ne păstrăm pe noi într-un cap. Deci, ăsta-i rolul capului. De a ne păstra pe noi în noi. Ca să nu ne pierdem.

La exterior, se află un os, numit craniu, ce-i protejează lui Clovy conţinutul preţios al capului. Însă există mereu scăpări. Dinăuntru, pornesc mii de fire care îl leagă pe el cu el însuşi, deşi nu se vrea niciodată acolo unde se duc firele, ci doar acolo de unde pornesc. Este şi ceea ce nu înţelege, cum poate fi şi înăuntru şi în afară. La unul din două trebuie să renunţe – ştie asta foarte bine. Altfel nu se poate.

Numai că sunt avantaje şi de-o parte şi de cealaltă. Nu-i chip să te hotărăşti.







Cea de-a patra treaptă a lui Clovny:

El: Aş vrea să-mi dai
Adâncul tău cel potrivit cu mine,
Acolo-n strai frumos, de foc mă vei păstra-n iubire.

Să mă hrăneşti
Cu trupul nevăzut sub văluri negre
Crescând nădejdi în carnea-mi albă care-ncet se pierde.

Pe loc îşi pune şorţ curat în faţă
Şi pregăteşte masa de-o friptură,
Să mă îndestuleze, şi suavă
Mi-aduce-acum prăjeala în untură.

Ea: Aş vrea s-atingi
Prin totul meu chiar Totul. Noi sprinteni
În zeci d’oglinzi mereu la fel, mereu fiind altminteri.

Să mă ridici
Pe mâini din viaţă către viaţă. Moartă
Suspin aici, să ne-întâlnim în noi precum odată.

De mijloc o apuc topit în vrajă,
Apoi, de fund ciupind-o, îşi desface
Prealungi-i craci pe care mi-i aşază
Pe umeri şi-ntre noi amoru’ coace.

Să ne iubim!
Un Claun şi-o grăsună...
Să ne iubim!
Ce fericiţi sunt împreună...


Şi, cum un iepure-n şes, când galicul câine-l zăreşte,
Grabnic o ia la picior ca să scape, cel’lalt după pradă. La fel şi ei, un alt Apolon, o nouă Daphne. Şi-atât era de aproape, încât nu i-a venit să creadă văzând cum ea îi scapă printre degete, chiar atunci când degetele o ating.
Şi ce-ar mai fi putut face Apolon? S-a mulţumit şi el cu ce-a rămas. V-am zis eu că nu-i de glumit cu astfel de lucruri.





Răspunsul lui Clovny la acuzaţiile orăşenilor

Mort de mult, Eu putred miros a fum de hoit.
Nu mai sunt, mă-ntristează rău
Vederea-mi.

Poza mea îşi poartă nimicu-n spate calm,
Suntem liberi acum. De noi
Ferice!

Vă ardă smoala din iad!
Să puţiţi a durere
Şi-n urechi vă trăsnească,
Viermi gusta-v-ar din limbă,
Ochii-n cap zvâcnind să vă coacă.

Dracu’ lua-v-ar pe toţi!
Bube chip să vă strice,
Pruncii-n pântec vă piară,
Înapoi d’un’ venirăţi...
Doar obidă, plâns şi ocară.







Despre fapta necurată a lui I.M. Clau

Pe când nimeni nu se mai aştepta la nimic, aceasta se strecură în toaletă cu pipele ascunse sub sânii ei uriaşi.
OPC-ul bea o cafea.
Nu s-a auzit decât un sunet de apă trasă cu putere.
OPC-ul bea din cafea în continuare.
Din păcate, toaleta se înfundă şi tot căcatul răbufni în cameră. Şi se revărsă, şi se revărsă, şi se tot revărsă, până când umplu încăperea. Femeia din spatele tejghelei muri sufocată de rahat. Dar să nu fiţi trişti, asta îi făcu plăcere.
Lui I.M. Clau îi place să mănânce rahat.
Frumoasă moarte.

OPC-ul îşi termină cafeaua, constată mizeria şi închise magaziul pentru totdeauna.

Moment poetic
(în loc de epitaf)

Sunt I.M. Clau, dar nu-i cusur,
Din Bucureşti, nu din-prejur,
Acum va şti, sătul de nur,
Stomacul meu, ce poate-un cur.







Poeme albe
Ziua a patra
Noaptea s-a dus. O altă dimineaţă.
Claudia se află într-o promenadă prin parcul din faţa blocului.
Acolo e altceva!
Pomi, verdeaţă, flori, păsări...
Dar Claudia însăşi se află într-o promenadă.

Ador plimbările, îmi plac florile şi fluturii, jocul distins al luminii pe frunzele umezite. Şoapte albastre se aud... murmur fantomatic al dimineţii de primăvară cu acordurile galbene ale soarelui ce luminează tufişurile în spatele cărora se ascund uneori, pentru a-şi crea plăceri în linişte, privind la fetiţele dolofane, muncitorii de la combinatul din apropiere
Claudia îşi adoră plimbările. Şi Ea o vede, o priveşte din spatele geamului său. S-a mai împlinit puţin...

În părul Claudiei se vor ivi mâinile sale albe. Mâinile acelea mă pot dezmierdat cum n-au făcut-o niciodată în copilărie. Pe când voi mă sfâşiaţi ele îşi vedeau tăcute de suferinţa lor.

Mama nu mi-a sărutat niciodată sânii,
Mama nu mi-a muşcat niciodată sfârcurile,
Mama nu a făcut niciodată dragoste cu mine.

Claudia se află într-o promenadă prin parcul din faţa blocului.

Claudia sărută prelungirile fluide ale azurului.
Claudia muşcă din fructele coapte ale parcului.
Claudia face dragoste cu doamna în alb.

Acolo e altceva!





Ziua a cincea
Am terminat de învăţat rugăciunea, iar bunică-mea este fericită. Nici nu-şi închipuie că eu ştiu mai multe. De asta le şoptesc în gând, ca să nu mă audă.

Cel de-al treilea poem dezgropat:

Te caut Doamnă în noroi şi-n rele
Feminitatea aprig mi-o doresc,
E cel mai rodnic simţământ firesc
A crede-n frumuseţi ascunse-n lume.

Dar n-am găsit nimic până acum...
Şi te iubesc c-o ură de zurliu
Slăvite Doamne, alb şi fumuriu!
Spre Tine din plăcere îmi fac drum.

Nu voi lăsa păcatele pe urme
Să moară-n timp ce caut vechiul monstru
Şi-n plin desfăt o să mă-nalţ din urbe
La sâni-mi goi să bei din vinul nostru.

E calea mântuirii sodomia
Când trupul se-mpreună cu Sofia.

Aş vrea să mă fac mare, pentru că omul mare deţine avantaje nelimitate. Aşa cred. Poftim, acum ziua s-a dus, iar ei mă trimit din nou la culcare. Ştiţi ce zic eu? Că omul mare nu doarme niciodată, că numai noi suntem obligaţi să o facem, ca să nu-l vedem pe Doamne-Doamne, care umblă peste tot, de cum se înserează. Mi-a spus mie o bătrână de la biserică.

Mama o să mă închidă mereu în somn.
Mama o să-mi apară în vis cum apare Doamne-Doamne în lume
Pe înserat.
Mama ştie asta şi nu se supără. Mă trimite la culcare mai repede.

Spre seară, am găsit-o pe Claudia în mijlocul unor flori albe de crin. Mi-am dat seama că se împlinise şi mai mult, din ce în ce mai mult...

Poezii de Camelia Năstase

Fii puternic

Găseşte putererea în tine

Porneşte la drum mai departe

Îi iartă pe cei ce-au greşit

Ridică-te, nu sădi ură!

Te iartă pe tine, copilă,

Fii demnă, de toţi să ai milă!

Ajută-i, aceptă-i şi uită,

Ia-ţi viaţa în mâini şi te luptă!

Iubeşte-te tu cel mai mult

Du-ţi visele la împlinire

Tu aer respiri, a-nceput,

Să prindă contur o menire!

Acum te-ai convins, cei mai mulţi

Te văd cum vor ei, lasă-aşa,

Nimic să nu schimbi, nu-i de-ajuns,

Iubire, voinţă, un plâns!

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Viaţa la ţară

Cu suflet cald şi bun

Caut acum natura

Mă-ntorc smerit la ţară

Să aflu umblătura.

Unde-s livezi, câmpii,

Cele de altădat’?

Unde-s grânele mii

Şi aurul lăsat?

Găsesc suflet curat

Ce-n urmă am lăsat

Ai mei smeriţi bunici

De mult au răposat!

S-au dus, dragii de ei,

De câţiva anişori

Mult au mai suferit,

Şi mult ei au trudit!

Tot timpul cât au fost

Cu mâni bătătorite

Din zori şi până seara

În câmp îşi vedeau zarea!

Bunicii mei, săracii,

Ai noştri dragi străbuni,

Au pus clipă de clipă,

În glie tot şi bun!

Cu ochii arşi de soare,

Împovăraţi de vremi,

Ei s-au născut să moară,

Nicicând să nu-i blestemi!

Dar cât trăit-au ei

Totul era-nverzit

Natura, a lor mamă,

Cu ei a poposit!

Prefer o viaţă simplă

Ca la bunicii mei

Trăită cu căldură

La fel cum au fost ei!

Prin truda lor, săracii,

M-am putut naşte eu

Ş vreau pe mai departe

Să duc eu gândul lor!

Cu-atâta hărnicie

Nu-ţi pierde-a ta credinţă

Te duce doar voinţa

Acolo, sus, în vârf!

Cu atâta hărnicie

Şi bunătate multă

Avea ca să se nască

O minte ascuţită.

E mintea tuturor,

Poporului român

E meritul trudirii

Încă din vechi străbuni!

Să nu fim muritori

Şi nici oameni de rând

Căsuntem norocoşi

Pe ăst pământ şi sfânt!

Să fim încrezători,

Destinul nostru-i bun

Acum este momentul,

Uniţi să fim pe veci!

Vom fi o naţiune

Aşa cum ne-a fost dat

Asta din moşi strămoşi

Ne-a fost totul lăsat!

Trăiască lumea noastră

Români pe veci vom fi

Fii de tărani, cu trudă,

Pe veci vom dăinui!

----------------------------------------------------------------------------------------------

Idiotul şi deşteptul

Idiotu-i idiot

Şi deşteptul e deştept

Dar cum ştii un idiot

Şi cum este un deştept?

Este simplu, după chip,

Recunoşti rapid, rapid,

Idiotul e pitic

Dar se crede prea voinic!

Doar deşteptu-i ‘nalt şi zvelt

Are corpul de atlet

Idiotu-i chiar peltic

Sâsâit, schimonosit!

Are ochiul ascuţit

Cu privire de cuţit

Idiotul, bată-l vina,

Are nasul cât cabina!

Nu-i uşor, ca idiot,

Urechi clăpauge port!

Aerul când îl respiră,

Mult venin înghit, din vină!

Par smeriţi şi chiar sfioşi

Dar sunt chiar periculoşi

Pot ucide din priviri

Pot răni prin amintiri!

Idiotul, arză-l focu’,

Umblă-a căuta norocu‘,

Vor totul să fie gata

Prin nemuncă vor răsplata!

Ei se plâng, se văicăresc,

Cu asta nu prididesc

Se vaită cât ţine ziua

Stărnesc milă, şi nu alta!

Vai, sărmanul, idiotul,

Cât este de necăjit

Este de compătimit

Eu la muncă îl trimit!

Pune mâna şi munceşte,

Nimeni azi nu mai cerşeşte!

Cum ar putea criza asta?

Hai la muncă, lasă asta!

Adună-ţi privirea strâmbă

Şi urmeză-l pe deştept

Fii ca el înalt şi zvelt

Şi harnic, dar şi poet!

Nu-ţi schimonosi privirea

Este timpul să te-ndrepţi

Ia model, urmează firea,

Şi-i iubeşte pe deştepţi!

Dragi deştepţi cu chip smerit

Fiţi aici bineveniţi

Armonie, frumuseţe,

Mumţumim că oferiţi!

Gândul vostru minunat

Frumuseţe a creat

Şi un suflet minunat

Iubirea a cultivat!

Iubiţi-i pe idioţi

Nimic nu-i întâmplător

Judecata de apoi

E răsplata tuturor!

Noi nu judecăm pe nimeni

Acum faptele vorbesc

Şi deştepţi, şi idioţi,

De acum ei se unesc!

Sunt doar oameni pe Pamânt

Lăsaţi cu discernământ

Bunul Dumnezeu a dat

Pamânt sfânt el ne-a lăsat!

Ne-a lăsat să stapânim

Nu doar idioţi să fim

Ne-a lăsat liber arbitru

Să iubim şi omul hâtru!

Cu iubire să discernem

Ascuţite minţi ce suntem

Fi-va omul pretutindeni

Buni, perfecţi, să fim asemeni!