când eram mic, credeam c-o să mă fac preot,/ c-o să fiu mâna dreaptă a lui Dumnezeu, c-o să iau cina cu el și cu nevastă-sa,/ că voi juca table sau șah cu Isus, că vom medita la cum se va termina lumea; cum va muri, cum va renaște, ca o pasăre phoenix, cum va fi mai albă, mai frumoasă ca fosta mea iubită de la trei ierarhi,/ că voi învăța secretele iubirii de la Maria, care torcea liniștită pe prispa de la marginea grădinii,/ dar mi-am dat seama că// // // sunt un păcătos mai mare decât credeam când eram mic.
cerul e întors cu susu-n jos și josu-n sus. masa învârte toată casa ca pe o minge de baschet. uite, dansăm în pat, sărim, ne-mbrățișăm, mă iubești, apoi pleci. iei ușa cu tine, iei cerul cu tine. Dumnezeu stă agățat de o răscruce, trântit pe jos, căutând o piatră pe care să se odihnească. să-și doarmă somnul cel de veci.
casa mă învârte ca într-o horă, cămilele migrează înspre Nord, căci femeile nasc încontinuu, iar polii se ascund după deget; ce frumoase furnici ai pe coapse, ce frumoși șerpi atârnă de urechile tale. ești ispita însăși, sunt Adam. ești o venă din care curge sânge. ești Eva, sunt un nerv paralizat. și uite așa se mai
duce o zi. o zi și o lună, un an și un anotimp au crescut în sânul meu, iar tu te-ai veștejit ca un brad primăvara.
3
delfinii se dau de-a dura pe marginea căzii, iar în congelator pinguinii fac oameni de zăpadă,
perușul meu se leagănă în bătaia focilor, iar dinții lor se-aștern alandala, ca un joc de x și O, sau scrabble, fiecare cum apucă; în sufragerie dorm maimuțele,
cămilele se-mpletesc până la telegraful din colț, melcii-și fac case din trestia de zahăr ce crește în pereți.
mi-e sete și mi-e foame, hai să ieșim din jungla asta sus, unde fâșii peticite zboară ca zmeii
poezie, așa-numita poezie, cea care
mă înalță, mă duce sus, acolo unde
nu există decât fărâme de dumnezei
și schelete de isuși; eu nu știu să scriu,
sticla spartă din tălpi, sângele-boabe de pe oglindă
seamănă cu bucăți de nori dăltuiți în palma ta, poemul
de la ora nouă; eu nu știu să scriu, și mi-e ciudă că
uneori, când vreau să te laud, trebuie să folosesc mai mult de
trei cuvinte: când te sărut, prin gura ta mă sărută un întreg univers.
5
patul se bălăbăne în mare. amețesc, pe sub apă pești, pe sub pești gurile
căscate ale oamenilor.
dacă iei ceasul și-l spargi de perete, sari doi dumnezei înapoi; dacă spargi. marea mișună pe sub pat, iar patul mă amețește; aud vocile cum se scurg din pereți, mă inundă. te cheamă și n-ai să-i dai
să te ducă pe celălalt mal, acolo unde te așteaptă întinsul, oceanul.
6
e atât de târziu, cât de târziu e, cât de scufundat mă simt în salteaua pe care atâția moși au șezut înaintea mea, cu verighete în palme, strânse atât de tare, că s-a îndoit aurul din ele, ascult melodia asta cu chitări și pian și vocea lipsă ce te cheamă, ce mă cheamă,
unde ești? unde Ești? ieși, arată-Te! nu mai fi atât de nesuferită, vino când te chem, mă simt atât de singur și nici măcar pietrele nu mă mai ascultă, se crapă în două, în patru, în un miliard de
exemplare, nici măcar oglinda nu mă mai privește, nici ea, nici reflexiile pe care le poți vedea cu ochiul liber,
atârnând liniștit de bărbie. femeile au fost create pentru a-l îndulci pe bărbat, bărbatul, pentru…
nu știu decât că mi-e somn,
că oasele mi-s atât de obosite, că ar vrea să se așeze, să-și odihnească bătrânețile ce au să vină și să asculte cântecul îngerilor dând din aripile chele, goale de orice pic de lumină.
ce ai cu religia?
un copil, îl cheamă Isus și va fi
tâmplar
8
niciun Doamne-ajută, Doamne-păzește, Sfinte mângâietorul, Sfinte tare, Sfinte fără de păcate nu te vor ajuta, căci
am trecut de mult de această etapă de naștere și rugă, de moarte și rugă, de rugă și renaștere. suntem fiecare câte un dumnezeu; ce mai tura-vura, hâr-mâr, la deal-la vale? suntem
toți Dumnezei și creăm universuri pe care le umplem cu câte un mic zeu, ca și când ar fi un
bibelou.
nicio mătanie, nicio tămâiere nu te vor mai ajuta, căci Dumnezeu a murit la răspântie de drum,
atins de holeră, sărutat de un oarecare Iuda, din sat de la Fănel, unde era un Cristi Potcovarul, care
prezicea a cincea venire a lui Cristos din munți, dar munții nu s-au crăpat,
marea nu a vuit, cerul nu s-a spart, iar Isus nu a mai venit la noi în vizită, ne-a lăsat de izbeliște, așa că nu te vor ajuta nici mătăniile, nici rugile, nici asprimile-de-sine,
fie că ieși.
9
te tot caut, dar nici că te găsesc, Doamne!
te ascunzi sub coaja de nucă nenorocită. îți aud hlizeala. te aud cum pășești, cum mă strigi, Florine, cum nu mă găsești. mi-s chiar în fața ta, și eu, da,
Sfinte, dar, zău, că nu te văd,
apoi fugi sub coaja de nucă nenorocită și stai. taci, dar aud cum inima ta bubuie, bate în piept ca un clopot în turla bisericii la o înmormântare. lent, atât de lent, că-mi vine să adorm
dar ceva în mine spune nu adormi/ vrea să vadă cât mai reziști,/ dar tu strigă te tot caut, dar nici că te găsesc, Doamne!, iar el// cu siguranță va ieși,/
va arunca pietre în tine,/ te va izbi cu palma peste falcă,/ te va scuipa și renega,/ dar tu să-l strigi, o să apară el odată și-o dată.
te tot caut, dar nici că te-am găsit, nici în mine, nici în ei
10
marginile foii urlă,/ pustiul urlă,/ colțurile de stradă urlă,/ gurile urlă,/ îngerii urlă,/ sfinții urlă,// Doamne, chiar și tu urli, urli și-ți smulgi sfințenia,/ că oamenii și-au întors fața de la tine;// iertați-mă, că nu Știu ce fac!// // vă rog,
îndurare, iertare și îndurare, oamenii Mei!// primiți-mă în casele voastre, în sufletele voastre pline de lumină și viață, luați-mă din pustiul acesta,/
care urlă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu