Derapaje pe marginea lumii mirajului

“Şarpele intui că omul încleştat nu mai respira. Cu toate acestea îl consideră nebun şi nu slăbi strânsoarea. Acum era timpul să-şi încalce legământul. Deci, îi era frică să facă pasul de unul singur. Se aruncă spre ape. Cobora; cobora şi cu cât se apropia mai tare de pământ, fluviul deveni şipot, iar şipotul se aduna într-un bolovan în jurul căruia se strânseră triburile care aşteptau, răbdătoare, hrana zeilor.” (Radu Dragomir – Când şerpii s-au lăsat pradă”)

Radu Dragomir are o scriitură, aşa cum îi e şi vocea, puternică, viguroasă. Are imagini tari, dar parcă disipate. Concordanţa şi unitarul par să îi scape. Obişnuit cu experimentele, vinerea trecută ne-a adus tot o proză experiment. „E un experiment ambiţios, o încercare de conectare la canalele inconştientului colectiv arhetipal, dar e o scriitură neglijentă, autorul nu revine asupra textului” e de părere a.g.secară. Pentru că vorbeam la început de imagini disipate, iată ce spune Stela Iorga: „este foarte aglomerată de simboluri, confuză, cu mesaj voit criptat, care e greu de dibuit şi cu multe sensuri adiacente, care trebuiau să conveargă către un sens unitar. S-ar impune mai multă disciplină în temperarea textului şi a tumultului interior care dă pe afară”. Că se pierde în „nebunia scrisului” a spus şi Simona Toma, iar potrivit lui Radu Vartolomei fraza e prea lungă şi deranjează. Mesajul prozei e greu de receptat. Cel puţin Andrei Velea s-a arătat intrigat, la şedinţa de cenaclu, de text şi pentru că nu a înţeles nimic i-a cerut lui Radu să se explice. Victor Cilincă, puţin mai experimentat într-ale prozei decât restul membrilor cenaclului (mai ales că Ion Avram şi Dimitrie Lupu au lipsit), a observat o anumită eleganţă a scrisului care vine, culmea, din poezie, dar şi din proza britanică. De asemenea, tot Victoraşului i-a adus aminte de „Câinele andaluz” al lui Bunuel. Violeta Bobe a făcut o adevărată hermeneutică pe text, din care a reieşit pe scurt că „este o lectură captivantă, cu o tematică de inspiraţie mitologică”, iar Simona Vartolomei conchide cam aşa: „am avut o ciudată senzaţie de împletire inedită a unui autentic voiculescianism cu un supraeu borgesian”. Cu toate acestea, nu putem să negăm, aşa cum remarcă şi Gelu Ghemiş, o anumită naturaleţe a scrisului.

Nicoleta Onofrei

Vineri, 30 martie, după ora 18.00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, va citi Tucă Cimpoieru.

Un poem de Ion Potolea

"Ion Potolea, omul fără prejudecăți"

Citește aici !

Milaroza

Când noaptea stivuiește lingouri

trece luna printre mitocanii flegmatici,

Când noaptea stivuiește lingouri

trece doamna Claudia Milaroza,

merge pe stradă privindu-și umbra rochiei pe ziduri

ca pe o floare a hazardului.

- Există un atlet longilin care aleargă

în fuleu de la 5 a.m. pe cheul vânăt

și gol ca o pistă de aeroport.

Trece doamna Claudia Milaroza

printre cadrane și cabluri, printre trabajadores

bucăți de soare cad pe acoperișul spălătoriei

pietrele se încalecă și gem sub pantofii stacojii.

În urma ei roiuri de frunze se fac roiuri de

oglinzi foșnitoare – merită să le asculți așa cum

auzi în fiecare dimineață ușa trântită în spatele tău.

- Există pachebotul care pleacă fără

un pasager la Palma de Mayorca

într-o după-amiază de septembrie.

Trece doamna Claudia Milaroza

un trepied își amintește o cameră foto

o cameră foto își amintește o pereche de miri.

Prin ninsorile uitării “ – Zâmbiți vă rog! “

Se cunună pustiul cu scara de aur.

- Există vilegiaturiștii de pe continent

care ciocnesc pahare de cocteil

în separeurile de sticlă din

Piața Santa Catalina.

Doamna Claudia Milaroza locuiește în celule mistuitoare

îmbracă schelete, ticluiește concerte, face dragoste

în cimitirele de mașini. Poartă, prin divane cu

arcuri, albuminele, hemoglobina și limfa amanților ei.

- Există baba Zinca măturând trotuarul

pe Calle Arbaleda cu lunga ei cămașă de noapte.

Doamna Claudia Milaroza intră, aproape

de ora închiderii, într-un supermarket.

Sperie cumpărătorii. Are o sabie înfiptă-n cap,

pătrunsă prin frunte ieșită prin occipit.

”E doar un truc!” strigă casierul zornăind

liniștit monezile prin sertare.O, dar...

Un truc ratat: sabia nu a nimerit fanta invizibilă

Dintre emisfere. Câteva picături de sânge pe gresie

- Există în port gigantice panouri

publicitare la uleiurile Castrol

Caută un perete de care să te lipești când ți-e frică.

Înfrigurată memorând obiecte.

O mână ceva mai subțire poate

să-ți pipăie moartea care e în definitiv un proces

chimic. ”Claudia Milaroza” numește de fapt

compunerea și descompunerea zilnică

a unor baze, acizi și săruri. Vom fi pete de

rugină pe geamurile Universului.

Timpul furnicii se varsă în pulsarii. Și nu striga.

Tot ce poți face e să aștepți. Și să fii atentă.

- Există înainte de zori clipe de

liniște când auzi în pântecul cargourilor

plânsetul copiilor de pe alte planete.

Visezi un scaun pe un câmp înflorit.

Și apoi noaptea care stivuiește lingouri,

noaptea în care inima ta bate tot mai

greu din aripi târziu întorcându-se acasă în trup

de pe pajiști cosite Înfrigurată memorând obiecte.

- Există o femeie singură care citește

întinsă pe plajă lângă farul de la Cap Blanc.

”Am fost odata cerșetorul orb de la capătul străzii

Am fost odată cântecul mierlei incendiind fereastra

și pentru o clipă am fost ochiul de spaimă al

morților neînviați” Claudia Milaroza

se va ruga întunericului.

- Există un matelot care iese pe ușa

metalică a tambuchiului și privește

aplecat peste copastie la salturile

acrobatice ale delfinilor

Când şerpii s-au lăsat pradă

Am prins vremea când şarpele, înfometat, s-a încolăcit în juru-i, şi-a muşcat, cu mânie, pielea, a sâsâit tulburat când veninul împrăştia prin organism nebunia, până ce, în final, a început să se strângă atât de tare, din pricina durerii, încât o jumătate a trupului se aplatiza, cealaltă se umfla, făcându-l să năvălească, disperat, asupra pământului, cu speranţa că poate ar pocni până la apus, când se aştepta ca flămânzenia să se potolească. Dar târâtura era rezistentă. Nu putea lupta cu sine însăşi, nu-şi putea suprima puterea. Segmentele corpului se contractau. Soartă deplorabilă. Îşi întinse limba în nisip; colţii rodeau pietrele, ochii dădeau, uluiţi, peste măreţia deşertului. Se va curma repede suferinţa, undeva pe aceste stânci, pregătite de natură doar ca să-l atragă şi mai mult în capcană. Aici nici vântul nu bătea. Işi dădu seama că nu s-ar fi săturat niciodată cu două-trei hăpăituri de rocă. Nu-i rămase decât să se avânte în gol. Spre deosebire de om, şarpele ştia că dacă nu a fost înzestrat să zboare, nu avea sens să încerce. Se linişti. Încercă să-şi conserve energia rămasă. Soarele pufni pe cer. Rumega, viclean, norii. Nu-l răvăşise dârzenia reptilei. Să îndure în continuare! Privirea mea surprinse această scenă în care astrul săgeta un biet prometeu; îl îndrumă, chiar, să gonească spre sine, pentru a-i stârpi până şi grămăjoara de cenuşă. Şarpele nu are ochi decât pentru prada sa. Nu va putea înhăţa niciodată stele; şi-a potolit încă din găoace reflexul de a se arunca, fără noimă, peste duşmanul din ce în ce mai puternic. O singură dată l-a atâţat curiozitatea, iar acel moment tocmai se vaită într-o burtă goală, ce scrâşneşte ca pietrele munţilor pe care se cocoţase, în înverşunarea de a ajunge pe culmea bătrâneţilor sale; căci este bătrân, mai bătrân decât oamenii pe care i-a ademenit pe pământ. Şi timpul trecând, îl aduse înaintea aceluiaşi adevăr sumbru: niciodată nu va distrage cursul atipic al apocalipsei rătăcite în început.

Pleoapa îi zvântă ochii verzi, dărâmă iluzia. Adormise puţin. Vulturul începuse deja să schimbe cearceafurile prin văzduh. Improviza un naos care să-i accepte sicriul, în timp ce din cioc va rupe un prohod satanic, neliniştitor. Şarpele avea să-l simtă cum pătrunde prin scobiturile ce-i brăzdau trupul. Nu murea; se zbătea, simulând durerea. Înăuntrul lui se dezvolta un creier capabil să reacţioneze la cadrele fixate pe retine. Îi venise greu să nu înţeleagă atâta amar de vreme nimic. Se pregăti să devină înţelept, să atingă cu docilitatea gândirii fiecare stâncă, fiecare fluviu, fiecare oază, fiecare rozătoare. Până acum le percepu asemenea unor palpitaţii: prada tresălta când se simţea ameninţată, puhoaiele tremurau, în vârtejuri fragile, când se rostogolea în adâncuri, carierele se zdruncinau înfrigurate când privirea lor întâlnea, la răspântii, privirea şarpelui. Inima îi bătea greoi la gândul că puţin îl mai desparte de raţiune. Veninul i se scurgea, de pe ciotul sidefiu, ca un fuior de apă. Pândea o viaţă umană. Năprâlea. Pielea de canalie rămânea agăţată de stâncă. O a doua pleoapă dezgoli ochii. Imaginea îl dezolă. Nu s-a schimbat nimic. Se zvârcoli crezând că o să se ridice pe două picioare. A rămas la fel de paralizat. S-a oprit. A găsit un colţişor unde umbra cobora tihnită, momindu-l cu răcoarea la care râvnea de atât de demult. În timp ce se târa, avu senzaţia că este hibrid. Nu se putu scutura de nălucrile ce-l acaparaseră. Iarăşi simţi că vitejia naturii l-a părăsit. Plângea prin ochii solzoşi, prin dinţii solzoşi, prin gura solzoasă, prin pielea înăsprită de uscăciune. Nu hohotea. Doar vărsa câteva lacrimi pe nişte pietre. Se hotorî să se mănânce . Îndură arsurile, respingerile atroce din partea puţinei conştiinţe. Îl fulgera fiecare cuminecătură. Era păcătos. Carnea îi stăvili foamea, şi setea şi disperarea. Rupea cât să-i ajungă pentru îmbucături mici. La un moment dat, gura gândea pentru el. Când îi venise şi ei rândul să se sfâşie, se sătură, se opri, iar dinţii, gârboviţi şi uzaţi, se sfărâmară de pietre.

Mi s-a nazărit că un copil provoacă tăvălugul pietrelor. Mi-am ridicat ochii spre creste şi i-am zărit ochii sparţi în lacrimi, i-am auzit scâncetul, apoi am văzut cum acesta amestecă apa cu roca. De fapt, globii săi oculari alunecau într-o cascadă a cărei apă era smulsă de setea pustietăţii. Îi era frică să coboare şi picioruşele tot loveau marginile potecii abrupte. Prăpastia să căsca din ce în ce mai mult. Soarele îmi bătea în ochi. Mi-am acoperit fruntea cu mâna. Sudoarea se scurgea de pe mânecile sumese ca şi când plânsetul pruncului s-ar fi zdrobit asemenea unui talaz de hainele mele. Acum ştiam sigur că e acolo, chiar dacă se reducea la mărimea unui punct. L-am strigat; naivitatea de a crede că mă putea auzi începu, la rândul ei, să mă hulească. Deşertul îmi bea cuvintele. Am ales să fug spre versant, cu gândul de a-l salva. Atât de tare alergau picioarele încât s-au topit. Şi totuşi, gândul că erau încă la locul lor îmi dădea speranţe să nu-mi opresc goana. Până când o rafală m-a măturat şi m-am simţit dintr-odată egal cu vreascurile cărate de vânt, din plictiseală. Ajunsesem să mă satur de mine şi să nu mă mai gândesc la nimic. Pur şi simplu mă rostogoleam; mă rostogoleam şi aveam impresia că simt cum odrasla îşi sapă cu degeţelele o groapă, se chirceşte în ea şi aşteaptă cuminte ca briza să-l legene, odată cu muntele, precum ar fi balansat mâna mamei pătuţul, înainte de culcare. Am zâmbit cu acele buze care au escaladat numaidecât stâncile, sărutându-i palmele pline de pământ. Pentru că au recunoscut imediat ineditul, buzele au tras ochii din monotonia tumbelor, şi i-au adus, asudând, să împărtăşească fericirea. Numai că ele, în orbirea lor, nu şi-au dat seama că acolo se afla în continuare şarpele care râcâia muntele, mânat de orgoliul ca, dintr-o îmbucătură, să facă spaţiu restului de nisip, de soare şi de cer. Copilul era într-o nălucă a acestui peisaj, de partea cealaltă a deşertului, chiar acolo unde se sfârşea unghiul făcut de razele izbite în stâncile colţuroase. Şiret, şarpele s-a strecurat în spatele ochilor, s-a aruncat asupra lor şi astfel, nu am mai avut nicio şansă.

Copilul - un nebun părăsit în lumea lui. Părinţii tocmai se întorceau în sat. Era învelit într-o cuvertură scămoşată. A dat-o jos de pe umeri. Plângea în van. Nu mai avea niciun rost să încerce cărăruile cu tălpile. Nu i-a urmărit pe părinţi; aceştia au făcut-o intenţionat: i-au lăsat o groază de mâncare; foamea l-a distras până ce ei s-au strecurat pe nişte povârnişuri accesibile, coborând muntele. Jertfa a fost împlinită. Chiar şi plină de metehne, zeii aveau s-o primească. Pielea pruncului se înroşi. Nu mai căuta să se refacă. Aştepta şarpele să se apropie cu îngâmfare, să se rotească de vreo câteva ori pe trupul lui, să sâsâie împlinit venirea în faţa judecăţii. Faţa copilului se zbârci deodată. Pământul se cutremură sub picioare. Un vuiet răsuna dinspre sat. Zgâlţâitura îl doborî. Se prinse cu degetele de câţiva bolovani. Se înspăimântă atât de tare încât nu a fost în stare să privească orizontul cum se scutură de praf. Doar mâinile îl interesau şi pietroaiele gata să se dezechilibreze. Îşi recunoscu părinţii. Alunecau în derivă spre poalele muntelui. Pentru prima dată a strigat, pe limba lui stâlcită: “mama”, apoi “tata”. Probabil că nu a făcut-o îndeajuns de bine sau tare din moment ce nu s-au întors spre icnetul său. Numai furtuna de nisip, născotită din îmbrâncelile pământului, îi distinse sunetele articulate. Se grăbea să distrugă, cât mai era timp, scheletul al gândurilor. În acele întortocheli de spirale copilul dibui sângele şarpelui cum se repede rece şi hotărât, dinspre ochii verzi, spre braţele sale deschise ca în îmbrăţişare. Numai că seva reptilei nu-i împroşcă trupuşorul, ci se retrase înapoi în pielea enigmatică, încât nici reptila nu mai ştia dacă apariţia sa este de bun augur sau nu. Şarpele se aruncă dintr-o singură smucitură spre el şi-l strânse cu putere. Surprins, privat de aer, pruncul se zvârcoli în strânsoarea necruţătoare. Acesta nu schiţase niciun gest că ar vrea să slăbească încleştarea. O durere arzătoare îl împunse pe copil în piept. Şarpele sări, o singură dată, în aer. Furtuna căzu în sat, devastând locuinţele, omorând oameni. În locul civilizaţiei, se vărsa, nestingherit, în mijlocul deşertului, sub un soare necruţător, fluviul apărut ca o scăpărare din ochii sosiei pruncului - aceea pe care o confundase pelerinul netot cu lamentaţiile unui copil.

Şarpele intui că omul încleştat nu mai respira. Cu toate acestea îl consideră nebun şi nu slăbi strânsoarea. Acum era timpul să-şi încalce legământul. Deci, îi era frică să facă pasul de unul singur. Se aruncă spre ape. Cobora; cobora şi cu cât se apropia mai tare de pământ, fluviul deveni şipot, iar şipotul se aduna într-un bolovan în jurul căruia se strânseră triburile care aşteptau, răbdătoare, hrana zeilor.

Radu Dragomir

ÎNTRE MATERIE ŞI ANTIMATERIE, ÎNTRE PUR ŞI IMPUR

am vrut să păşesc dar talpa nu a vrut să se dezlipească/ am încercat cu celălalt picior dar talpa nu a vrut să se dezlipească/ m-am lăsat în jos/ m-am culcat, pe o parte, într-un semifetus/ şi nu m-am mai putut dezlipi/ cu palma sub cap şi cu urechea pe ciment ascultam/ cum tălpile celorlalţi se dezlipeau şi se lipeau şi iar/ ciorile puteau zbura pe deasupra, puteau şi vulturi să zboare pe deasupra/ şi carnea putea să se scurgă, cum sângele se auzea cum se scurge/ şi cădeam în pământ/ copacii vorbeau între ei, furnicile bârfeau copacii/ până când eram atât de aproape de pământ încât muşcam unul din altul/ şi apoi, nu ştiu cum, m-am ridicat şi am mers mai departe

(Nicoleta Onofrei – Cu urechea pe ciment)

„Poeme originale; puterea de introspecţie este atât de mare, de parcă ai pătrunde în cochilia unui melc; poeme de căutare a identităţii eului liric, ce aruncă proiecţii asupra universului în care stă închis; sunt atât de vivante/ trăibile, pipăibile – încât mă tem că nu vor fi percepute de critica literară actuală; se vede un mare efort/ luptă cu un sine care vrea să-şi depăşească condiţia, ca o luptă între materie şi antimaterie, între pur şi impur; o poezie răvăşitoare; duce cu gândul la Icar.” (Stela Iorga)

„Texte întregi în universul lor, bine controlate, tensionate – tensiune dată de dorinţa/ neputinţa de a evada dintr-o stare apăsătoare, de sufocare/ captivitate/ inhibare.” (Cristina Dobreanu)

„Remarcabilă prospeţimea textului; prin sonoritate şi atmosferă, duce cu gândul la Virgil Mazilescu.” (Simona Toma)

„Transmite o stare cu frisoane; are forţă descriptivă şi scenic.” (Laurenţiu Pascal)

„Surprinde bine claustrofobia existenţei umane şi incită la evadarea din aceasta.” (Sabina Penciu)

„Are un ritm interior captivant, oferind imagini de esenţă tare.” (Radu Dragomir)

„Nicoleta Onofrei este un observator care, parcă, observă cu mai multe perechi de ochi; are un control impus; să treacă peste a fi creator de stare.” (Tatiana Nona Ciofu)

„Există o dinamică a eului liric susţinută de haosul şi nebunia atmosferei din jur, de ritmul nebun al existenţei umane; poemele sale sunt ca o hrană/ energie pentru cei care se zbat să evadeze din problemele vieţii.” (Violeta Andrea Bobe)

„Poemele Nicoletei Onofrei stau sub semnul zbuciumului interior, al luptei cu sine.” (Diana Balmuş)

Ion Avram

Astăzi, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Radu Dragomir.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

primele trei

Deliberare

Ceaţa îmi pâlpâie deasupra ochilor

Spuse cea mai slobodă dintre guri

Atunci taci şi aşteaptă

Spuse omul calm deductiv cu un zâmbet ironic

Şi cu un ciocan deasupra capului

Ceaţa asta n-o să se ridice, dar dacă o să se ridice

Vreau să văd un fund apetisant

Atunci scrie o poezie, ceva o să iasă

Tablou de vară

Gura peştelui se deschidea şi se închidea încet, vrând să apuce aerul. Pământul îl strângea. Ca un şarpe. Pereţii pământului dansau în jurul lui, vrând să-l lase în întuneric. Se zbate. Se revoltă. Loveşte pământul. Dacă ar fi avut dinţi, ar fi muşcat. Şi-ar fi încordat maxilarele. Altcum, şi-ar fi ţuguiat buzele să scuipe, dacă. Dacă. Ar fi avut pumni, i-ar fi împărţit întunericului, pereţilor, omului.

Vinişoare roşii îi irizau ochii. Bulbucaţi, hipnotic urmăreau peştele cum se zbate.

***

Cuvintele ajung în gură, lovesc dinţii. Se încleştează. Dinţii. Îşi pun cătuşe, lanţuri.

Centuri de castitate. Ridică ziduri.

Cuvintele – amestecate - se împing unele pe altele. Literele - unele pe altele, unele de altele.

Se retrag. Împinse pe gât, în stomac.

Până ce vin la loc. Regurgitate.

Nicoleta Onofrei

SUB UMBRELA NOSTALGIEI

De vorbă cu fratele meu (ah în tăcerea/ lui mi-am găsit un loc călduţ călduţ)/ la începutul zilei în/ lătratul câinilor înstelaţi/ cu gândul la nisipul din căni/ adus de neaşteptatul alizeu şi/ nici nu ştiu când se vor termina/ trădările efuziunile lamentările/ nici nu simţim cum dimineaţa a trecut/ de mult într-o precipitată strigare la apel/ suntem declaraţi absenţi câte/ o pisică tărcată (cu neodihna/ trupurilor noastre în ochi)/ taie calea călătorilor somnolenţi/ peste oraş cade ploaia cu un scop/ nicio amânare de la fratele meu/ continuă coborârea

(Valeriu Valegvi – Nicio amânare/ Coborârea)

„Un univers închis, cenuşiu, populat cu obiecte/ oameni simbol; simbolurile sunt golite de sens aparent, sporind sentimentul de deznădejde şi de presimţirea vidului interior personal ori, doar o proiecţie a acestuia către lume; poezia este cerebrală şi cam prea detensionată, în detrimentul formei; poeme apăsătoare, de stare acerbă la vibraţiile lumii, prea devreme resemnate în faţa frumuseţii vieţii; din păcate, poemele – ce se vor axiomatico-sentimentale, sunt prea sentenţioase şi acide faţă de cititor; cred că ar putea suferi o minimă mutaţie emoţională, întrucât este cam distanţat de eul liric şi de mirajul sentimentelor umane în general.” (Stela Iorga)

„O plonjare voită în amănunt, într-un ritual care nu spune nimic; are o voce care vine din vechimea poeziei – sub umbrela nostalgiei care ţine de alt veac, dar şi o voce în care peniţa a luat-o înaintea minţii; poezia se găseşte,mai cu seamă, în nişte oaze din text şi nu în întregul acestuia.” (Mirel Floricică)

„Are un drum bine definit, de la care nu se abate; nu m-am conectat la text.” (Simona Toma)

„Se apropie mai mult de genul epic decât de cel liric; se văd influenţe atât din modernism, cât şi din expresionism; imaginile sunt percepute ca neclare, temperate ca nişte culori pe o paletă de tonuri de gri-cenuşiu, negru şi alb-lăptos.” (Andreea Violeta Bobe)

„Cam labirintic; duce cu gândul la trecerea ireversibilă a timpului, la pierderea/ ratarea copilăriei.” (Sabina Penciu)

„O poezie pentru categoria de cititori care stă la pândă pentru a descoperi sensul lumii; de aici, acel aspect de opacitate, de criptic; are un crescendo care pare a tensiona textul, asemeni mutărilor pieselor într-un joc de şah.” (Mihai Şerbu)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, va citi Nicoleta Onofrei.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

Nona Tatiana Ciofu

Anca Şerban Gaiu

TENTAŢIA NOTAŢIEI ÎN OGLINDĂ

prin crăpăturile pereţilor/ ies idei deformate,/ iluzii împăiate/ atârnă greu de tavan./ îmbin bucăţi de oglindă/ visând/ fulgi de zăpadă multicolori./ dincolo de uşile închise/ mişcare scenică/ şi aplauze.

(Tatiana Nona Ciofu – Poem)

„Axa în jurul căreia gravitează grupajul de poeme este tăcerea, înşelând ca o femeie care a pierdut. O anumită cuminţenie. Nu încearcă să înfrumuseţeze ori să deformeze realitatea. Culori puţine, culori moarte, culori care nu se văd... exceptând fulgii multicolori. Sentimentul unui anumit eşec metafizic. Citadinism nespectaculos. Sentimentul captivităţii. Un capitol de austeritate asumată de către autoare, care vrea să nu seducă literar doar de dragul seducţiei literare. Probabil!” (a.g. secară)

„Se vede grija pentru structurarea textului, dar pare cam diluată/ difuză în ceea ce priveşte starea şi mesajul.” (Cristina Dobreanu)

„Textele prezentate ilustrează oprirea în loc prin negaţie şi claustrare; fiecare poem e asemeni unui lacăt fără cheie (încuiat, desigur!).” (Simona Toma)

„Nu mi se par diluate – cum s-a spus – ci, oarecum, derutante.” (Cristina Bălan)

„Meditaţii demachiate şi cuminţi despre moarte, căutare, neputinţă; în unele texte, ideile ar trebui mai bine susţinute, întrucât sunt prezentate prea axiomatic.” (Laurenţiu Pascal)

„Un discurs sec, introspectiv, al eului liric despovărat de inserţii şi înseninat; există şi o reprimare – evident, impusă, o plăcere a notaţiei în oglindă; spectacolul bestialului uman se impune doar în măsura asumării unui tragism cotidian; în măsura conştientizării acestuia – poate fi o voce.” (Valeriu Valegvi)

„Tonul de gri, de culori moarte creează o atmosferă de profundă tensiune psihică şi chiar de melancolie; versul este liber, spontan, spaţiul – nedefinit; o îmbinare între intim şi social; o viziune proprie, abstractă asupra lumii, a vieţii.” (Andreea Violeta Bobe)

„Acordă mai multă importanţă formei, nu trării/ simţirii – aşa cum o ştiam; nu are transfigurare decât sporadic; să mai lucreze pe text.” (Anca Şerban Gaiu)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte poetul Valeriu Valegvi.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

O felie de tort cu poet

Pana lui Panait Căpățână- cronică de cenaclu

        

           Îl vezi trecând andante, pe Domnească, blindat de poezie și de gânduri. Zici că-i un cal troian ce vrea să pască, bun de tipar, de viață și de scânduri. N-are nimic cu nimeni, însă are bătute-n cap vreo zeci de mii de versuri. E bun ca vinul vechi, ca o ninsoare din alte lumi, din alte universuri. Recită , întrerupe, tace, scrie. Te uiți la el și zici că nu e el, cel care a luat din poezie, mușchi de sonet și stofă de gazel. Adeseori, își face ziua seară, căci șprițuiește ca un om normal. Dar nimeni n-a simțit că e povară și n-a putut să-l pice de pe cal. Ce faci, bătrâne?- îl auzi pe stradă. Îți dă o mână caldă, cu șuruburi. Îți povestește că a stat la coadă la piramide, doine, zei și cuburi. Umblă atent, să nu strivească raza de lună, de speranță sau de cerc. Cică a vrut să doarmă cu Zaraza, dar l-a lovit pe jos un aisberg. Nu are bani, țigări și buzunare, dar nu consumă zilele la alții. Ridică la pătrat cuvinte rare și mătură mereu prin constelații. A vrut Walhalla. I s-a dat Walhalla. El nu a vrut. Așa a fost să fie. Nirvana îi cam strâmbă socoteala, îl strigă și-l determină să scrie. Are un fel de-a fi lipsit de ură. Un fel de timbru sacru, de fântână. Mănâncă, bea și vrea literatură. Cam ăsta este Titi Căpățână.

                                                                                                            Ion Zimbru

Imparțial, An V, Nr. 247, 1995

@Texte culese și selectate de Simona Toma

Poezii Tatiana Nona Ciofu

XXXIII

degetele lui răsfoiesc

cartea îmbătrânită.

încă muşcă din carnea fadă

rostindu-i numele.

XXXIV

cu ochii închişi

adună freamătul străzilor

cu dale sparte,

urme vii în culori moarte,

rămâne pe drumuri care duc

nicăieri

până se îngroapă cuminte

în pământul odihnit.

XXXV

printre cei care nu se văd

îl caut

pe cel care nu este

să nu mă pierd iar

printre cei care se văd.

XXXVI

exist greşit

sunt un număr mâzgâlit

un şir nesfârşit de clipe

umbra unui cuvânt

un sac de nervuri încâlcite.

XXXVII

timpul desprins din noi

se întinde

te-am întrebat unde suntem

şi-am înţeles că aproape am ajuns

captiv

într-un spaţiu limitat

XXXVIII

prin crăpăturile pereţilor

ies idei deformate,

iluzii împăiate

atârnă greu de tavan.

îmbin bucăţi de oglindă

visând

fulgi de zăpadă multicolori.

dincolo de uşile închise

e mişcare scenică,

şi aplauze.

XXXIX

când se trag pe sfoară

iţele încurcate,

încălţările se-mpotmolesc

în dreptul scărilor

roase de voinţa celor desculţi.

când ceaţa înghite

oraşul răguşit,

luminile nesigure

urmăresc unele întâmplări

până se sting nemulţumite.

uneori, din prea mult

rămâne tăcerea,

înşelând ca o femeie care a pierdut.

XXXX

demachiate şi cuminţi

stau amantele-n vitrine.

peste drum, rânjind în rafturi,

se vând moaşte de poeţi.

praful geme deşirat

înrobit de veşnicie,

vrac, la anticariat.