Colind de Crăciun

„ei i se va da/ numai ei i se va da/ osul îngerului/ să cânte cu el/ să o înţeleagă numai/ dumnezeu copilul/ şi să râdă când îi cresc dinţii” spunea Stela Iorga, vineri, în unul din poemele ei – fluierul - când în preajma Crăciunului Stela Iorga s-a simţit şi ea un pic aleasă să – i cânte lui Dumnezeu cum ştie ea mai bine, prin poeme adică. Stela Iorga are putere de ipostaziere când şi-l imaginează pe Dumnezeu copil „uitându-se la zmeie/ şi râzând cu poftă/ cu o bucată de plăcintă în mână”, un copil simplu ca orice copil, aşa cum a fost şi autoarea textelor cândva, când şi ea mânca plăcintă şi se uita la pomul de Crăciun. Stela Iorga surprinde nu un lucru original prin idee, dar original prin simţire şi anume apropierea copilului faţă de natura paradisiacă, apropiere care este ruptă, cel puţin în cazul eului liric de către punctul central – iubitul care schimbă tot Universul şi care „mi-a pus o zgardă la gât/ câinele meu stela/ care mă va lătra şi mă va păzi pe mine amin.” Stela Iorga cade puţin în dulcegării de data aceasta după Alexandru Maria, puţin cam prea patetic sună „o roată de bâlci e viaţa”, aşa cum Andrei Velea i-ar recomanda să renunţe la panta metafizică/ meditaţia pseudoreligioasă pentru că o prinde mai bine lupta cu realitatea concretă şi atitudinea belicoasă. Simona Toma a surprins o Stela Iorga care se joacă şi care aduce ipostaze ale copilăriei într-un ton nostalgic (dacă am înţeles bine) iar a.g. secară chinuit de faptul că i-aş putea distruge ideatica pornită de texte prin semnările mele haotice mi-a scris pe foaie în felul următor (redau o mică parte): textele păstrează un sâmbure al divinităţii dintotdeauna a Stelei Iorga, chiar dacă spiritualitatea religioasă îndulceşte cinismul oricărei nostalgii care nu se suportă pe sine. Cronicarul a fost deranjat un pic de arogarea din „numai ei i se va da” care denotă drept asupra cântării, asupra durerii şi puţină autocompătimire.

Nicoleta Onofrei

Vineri, pe la 18.00., la sediul cotidianului Viaţa Liberă citeşte Anca Şerban Gaiu, iar după şedinţa de cenaclu vă aşteptăm la Score.

Stela Iorga, 23 decembrie 2011

văzul




ca într-un carusel
se învârtea lumea cu ea
nu se vedeau decât siluete şterse
de viteza cu care zburau scaunele
o roată de bâlci e viaţa
atât
din vârtejul căreia
nu vedem clar
decât singura noastră mare
iubire.





balansoarul



ea se ţinea într-un fel de balans
cu viaţa
ca pe un balansoar
copilăria pe un scaun
pe celălalt viaţa ei de ocară amarnică
sus
jos
fără dumnezeu
fără mefisto
doar cu un alb porumbel
pe umărul drept al copilăriei
care trage moartea-n sus.













fluierul





ei i se va da
numai ei i se va da
osul îngerului
să cânte cu el
să o înţeleagă numai
dumnezeu copilul
şi să râdă când îi cresc dinţii.










arteziana



mă băteam cu apă
îmi aduc aminte
făceam valuri cu mâinile în arteziene
şi împroşcam paradisul de jos în sus
cu apă trimisă spre ceruri de un copil
totul era bine
brazii de crăciun aveau steluţe norocoase în vârf
acestea
până în ziua când a apărut el
şi a suflat în toate lumânările de pe torturile aniversare
şi în steluţele norocoase
şi mi-a pus o zgardă la gât
câinele meu stela
care mă va lătra şi mă va păzi pe mine amin.













stampă




cu dinţi din seminţe de floarea soarelui
copilăria mea râde la mine
şi e fericită
macii şi ei s-au înroşit de aşa de multă bucurie
pe pământ
albăstrele ning din cer
pe vârful degetului un fluture
a cărui pudră am luat-o fără să vreau
mă învaţă să pier
fără mister.












povestea



cum mai foşnea grâul
a noroc mult
şi a copilărie fericită
a globuri de pom strălucind misterios în noapte
şi a omăt alb neumblat de lupi
peste brazi
toate acestea le şopteau spicele
era şi dumnezeu acolo
cu faţa în sus
copil
uitându-se la zmeie
şi râzând cu poftă
cu o bucată de plăcintă în mână
muşca cu poftă din viaţă şi din ea
mai apoi din mine
până îmi lăsa urme adânci în suflet
cam cât poate lăsa un copil
în alt copil
toate acestea le ascult azi în ghiocul inimii
şi mă mir şi eu de aşa poveste minunată
care mi s-a putut întâmpla odinioară mie
a spus iov.











peisaj



un graur fluieră
pe o tulpină
de floarea soarelui
încât o apleacă
puţin cu corola
spre pământ
tulburându-i vederea
soarelui
aşa şi dumnezeu
stă puţin pe mine
încât
mă face să privesc luna în ape.











***




cât de lin
se pogora
parcă ar fi ştiut mersul
printre noi
de o viaţă
domnul copil
ne era cam milă de el
fiindcă îi ştiam viitorul
din cărţile cu poveşti
asta nu ne împiedica
să chiuim de fericire
când vântul ne ridica vreun zmeu
în aer
doar el
glumea
şi îşi lua zborul până la zmeu
şi îl prindea în aer
şi plutea cu el pe pământ
în glumă
era timid nu ne arăta toate aripile lui
ci doar aşa
ce se putea vedea la un zbor cu zmeie de copil
nu ne arăta tot sufletul lui
să nu o luăm la goană
de atâta iubire
ţinea mult la noi
şi era foarte serios
domnul
chiar şi când se juca
de-a copilăria
cu nişte copii ca noi.











drumul




era pe vremea
când dumnezeu umbla singur
pe pământ
şi râdea
nimeni nu l-a văzut aşa
afară de copilăria mea fericită
când steaua norocului
şi ea din înalt îmi strălucea
şi îmi arăta drumul
ca magilor
către poveştile
din suflet
era ca o călătorie
vrăjită
cu dumnezeu copil
înspre mine
nu am uitat timpul acela
nu
nici azi
când scriu
despre el.










vârtelniţa




vârtelniţa lumii
eu pe ea o am fost văzut-o
cum timpul îl torcea
şi din ea ieşea frumos
caierul amintirii
copilăria mea
a tors la marea vârtelniţă a lumii
fericirea puţin.

"Vise mișto/ Șapte purici rococo!"

"Împăratul Gunoaielor" este un basm orwellian scris de Victor Cilincă. Eroul său este un biet gunoier folosit drept calul troian al unei conjurații șoricești și numai bun de trimis la țintă în Împărăția Brânzei. Dincolo de elementele fantastice ale basmului desfășurat în trei împărății, mimica și limbajul personajelor sunt trimiteri clare spre perioada antedecembristă. Epicul textului se sprijină pe o construcție flamboaiantă în care frumusețea detaliilor nu-ți dă răgaz să gândești sau să vrei un deznodământ. Din datele biografice recente ale scriitorului, notăm că i s-a acordat "Premiul pentru Teatru" de către Fundația Culturală Antares în cadrul decernării premiilor Uniunii Scriitorilor Filiala Sud-Est și cartea sa, "Polonius" în traducerea lui Petru Iamandi și Richard Wright, a fost publicată și pusă pe raft în librării din S.U.A.

 Victor Cilincă ne-a citit vineri doar o mică parte a basmului (cu șanse de microroman) pentru a nu plictisi, deh, proza nu-i ca poezia. Textul, așa trunchiat cum a fost, a stârnit chicoteli, zâmbete involuntare celor prezenți și s-a mai spus despre el că "este o metaforă în forța umorului debordant stârnit din contradicții, în limbajul specific autorului"(Ion Avram), "te șochează la modul artistic, nu la modul kitsch, are multă dibăcie, îmi plac mai mult textele în care autorul este trădat de emoție"(Stela Iorga), "savuros, mi-a părut rău că s-a terminat lectura" (Laurențiu Pascal). Diana Balmuș a citit frumos de pe notițele ei frumos scrise, dar am uitat să i le cer. Cristina Dobreanu n-a râs.

Basmul, în forma celor zece capitole, va fi publicat în serial pe http://proza-teatru.blogspot.com/.

Simona Toma

          Veniți vineri (23 decembrie), dar negreșit, la "Viața Liberă", pe la orele 18 trecute fix! Ne citește Stela Iorga la poalele bradului împodobit.

Împăratul Gunoaielor, de Victor Cilincă

Printr-o schimbare de plan, deși a fost anunțată Sabina Penciu în cronică, vineri ne-a citit Victor Cilincă fragmente din Împăratul Gunoaielor, un basm orwellian aflat în lucru. Pentru postare alegem doar un capitol din această poveste cu o întindere momentană de 64 de pagini.

Capitolul 4

Vânzătorul de Somn, felurite feluri de adormit sau de aţipit sau de picotit sau cum să ne petrecem viaţa fără griji chiar şi în timpul nopţii.

Nici nu apucă sunetul cristalin al clopoţelului de cristal a se iţi ca un damf finuţ în atmosferă, că în încăpere apăru ca din vis un pitic îmbrăcat în culori nocturne şi cu un turbănel greu înfăşurat în jurul capului. Piticului îi tot cădeau pleoapele de somn, aşa că le ridica din când în când, discret, cu un Beţişor de Ridicat Pleoape făcut din ceva moale, asemănător cu lacrimile strânse într-o săptămână, dacă acestea ar fi fost turnate într-un singur beţigaş. Cel ce tocmai intrase avea în faţă, atârnată cu o sfoară de după gât, o mică tarabă cu flacoane, cutiuţe, punguliţe şi grămăjoare de CEVA.

- Te-am chemat eu, cumva, ori tocmai treceai pe-aici cu vreo îndeletnicire?, vru să ştie cât mai exact Împăratul.

- Bineînţeles, Excelenţă, îi răspunse respectuos piticul. NOI venim întotdeauna când suntem chemaţi cu prima scuturare de clopoţel. Noi suntem cei care aducem iute-iute somnul dorit, pe furatelea, aţipeala ori plăcutul picotit, de la întâiul clinchet. Ai avut noroc: dacă îl scuturai chiar şi numai o dată şi jumătate, venea aici Baba-Moarte, care îţi dădea un somnifer pe termen lung, pentru a nu te mai trezi niciodată... Iar înainte te-ar fi ţinut de vorbă, ar fi pălăvrăgit, de, ca muierile proaste, de ţi-ar fi venit să-ţi tragi mai bine-un glonte-n ceafă, numa’ să scapi dracului de ea!

- Dar tu CE eşti?, întrebă, încă foarte curios, Împăratul.

Piticul îşi scoase cu două-trei degete turbanul cel greu  şi salută frumos.

- Eu sunt Negustorul de Somn. Aduc liniştea şi odihna celor care au cu ce să le cumpere...

- Şi ce anume vinzi exact? Că de plătit, ţi-o plăti Vistiernicul mâine, iar dacă nu suferă amânare, din partea mea poţi să-l trezeşti chiar şi acuşica.

- Eu n-am nevoie de bani sau de odoare!, îl linişti însă piticania. Oamenii îmi oferă, în schimbul somnului fără griji, doar părerea lor de rău pentru răutăţile făcute din întâmplare, grija pentru ziua de mâine, îndoiala că faptele lor bune ar putea avea urmări rele, tristeţea pentru tristeţea semănată fără voie străinilor, dar şi celor dragi... Şi alte lucruri încurcate de felul acesta, cum ar fi socotelile, căzutul pe gânduri, invidia de noapte, necazurile din dragoste şi alte două-trei fleacuri de care este bine să scapi ca să te poţi odihni cum se cade... Eu le strâng pe toate şi le vând, la preţ dublu, celor care prea au dat de bine şi nu se simt în largul lor decât atunci când suferă, când plâng şi au de ce să le pară rău. Şi sunt mulţi, mulţi şi din ăştia, care se bat pe părerile de rău strânse de mine şi de fraţii mei.

- Şi cum mă adormi, sper că nu cu un ciocan mare?, întrebă curios Împăratul G, acoperindu-şi precaut creştetul cu o perinuţă blindată.

Piticul se uită cu drag la lucrurile de pe micuţa tejghea atârnată de gâtul său, apoi despături o hârtie şi începu să citească, poticnindu-se la cuvintele mai greu de pronunţat:

- Păi, ce să vând? Uite, de exemplu, Somnul de Paie: uşor, uşoooor, tresărit, nu foarte lung, mereu întrerupt de foşnete, ca atunci când calci paiele şi ele se rup, crănţănind uşor, că uneori nici nu le auzi rupându-se, sau crezi că doar ţi se pare... Sau Somnul de Sticlă: dacă din greşeală calci pe el, sau atunci când te răsuceşti noaptea în pat, se sparge,  te poţi chiar tăia la picior; unde mai pui sperietura, când cad cioburile în plin miez de noapte prin somn.  Zgomotul cioburilor nu numai că te trezeşte, dar te şi sperie, îţi sare inima, de-ţi faci pe dată cruce şi scuipi în sân!  Mai avem Somnul-de-Apă, mai lin... Dară ăsta-i de mai multe feluri. De pildă, cel de Apă Tulbure, din care te trezeşti cu ochii lipiţi şi nu-ţi aminteşti în primele clipe dacă e marţi ori joi, de e noapte ori dimineaţă, sau cum te mai numeşti... Cel Limpede, prin care îţi vezi trecutul mai frumos decât este el. Sau cel Vijelios, de te trezeşti obosit, lac de sudoare... Somnul de Curcă-n Lemne este şi el bun, dacă nu te-apucă brusc vreun glu-glu-glu peste noapte! Cel mai bine este însă Somnul-ca-Mortu’-n-Păpuşoi, din care te trezeşti mai tânăr decât la culcare. Pe urmă, poţi alege şi în ce fel să-ţi fie iei hapurile de somn: poţi să-ţi dau o legătură bine legată cu vise, sau să-ţi tai visele felii, ca să nu te ostenească cele întregi, ori să-ţi dau praf-de-somn dizolvat în sirop de ploaie la vremea salcâmului înflorit. Pot să-ţi mai dau zdrenţe de somn, pentru învelit, sau chiar o infuzie de vise somnoroase, sau o gogoloaie sub formă de gumă de mestecat somn, ori unguent în calupuri mici, de uns pe pâine, dacă nu preferi cumva cuburi ca zahărul candel, ori somn râşnit cum e cafeaua-de-somn.

Împăratul Gunoaielor luă de pe tarabă mai multe legături de somn, le puse sub cap, presără şi peste plapumă praf de somn, înghiţi şi licoarea din două sticluţe mov, de Apă-de-Somn, puse şi mult-mult-mult Somn-de-Sticlă, în calupuri mici, pe la picioare, ca să audă dacă vrea să-i facă cineva de petrecanie în somn.

Iar Negustorul de Somn, mulţumit că a scăpat de atâta marfă, ieşi tiptil, cu spatele, ca o pisică înconjurată de mult prea mulţi şoricei hotărâţi. Şi nu uită să ia cu el toate părerile de rău ale Împăratului G.



Împăratul Gunoaielor
Ilustrație de Victor Cilincă



Despre dragostea de-a-ndoaselea

Andrei Velea, membru simpatizant "Noduri și Semne", a descoperit o nouă jucărie a scrisului- proza scurtă. Ca atare, vinerea trecută ne-a citit un text de dragoste masculină cu o intrigă susținută de "nenorocitul" (titlul textului) care, din gelozie, dă în vileag sau șantajează iubiții săi căsătoriți. Autorul își cunoaște bine personajele și, dus de val în subiect, aproape că le reglează în minte până și respirația. S-a folosit de o voce narativă care mai uită că lucrurile se definesc și singure- un cuvânt, un moment, departe de o regie pusă la punct, așa cum "briza Dunării ridica luna din spatele munților Dobrogei folosind un sistem complicat de scripeți"(A.Velea).

Simpatizații săi colegi de cenaclu i-au spus că "dialogurile curg firesc, un text cursiv fără exagerări stilistice, subiect dintr-o nișă care s-a abordat mai puțin" (Victor Cilincă), "o formidabilă farsă, o proză prea terminată. Velea poate face mare sfârâială în poezia cântată la pian, la oboi, la liră în niciun caz" (Ion Zimbru), "un exercițiu prozastic reușit, descrie cu ușurință și nu uită că este poet" (Valeriu Valegvi),"are doar cursivitate fără profunzime, un text gol, schematic, scriere după rețetă" (Cristina Dobreanu),“ are inserții de atmosferă, i-a ieșit un text simplist cu dialoguri dulcege” (Nicoleta Onofrei), "mi-a plăcut perspectiva narativă, subiect întânit des în scurt-metraje, nu spun că nu-i literatură" (Paul Berenștain),"proza creează tensiuni psihologice, poate nu chiar atât de mult pe cât și-ar fi dorit autorul"( Radu Dragomir),"text cutremurător, privit dintr-o anumită poziție, are chiar happy-end" (Gabi Ghimpu).

                                                                                   

                                                                                                                Simona Toma

Astăzi citește Sabina Penciu. Pentru că știți unde (la Viața Liberă) și când (pe la 18,00), vă așteptăm la cenaclu!

Nenorocitul

Nenorocitul este una dintre prozele prin care Andrei Velea s-a făcut remarcat la Festivalul Naţional "Mihail Sadoveanu" şi care i-au asigurat câteva pagini în antologia Festvalului cu pricina. Acelaşi text, după cum probabil se va vedea în cronică, a iscat multe dispute printre "rechinii" de la Noduri şi Semne, în seara de 9 decembrie.

*

„Eşti un nenorocit!”, ai strigat în telefon, aruncându-l nervos în iarbă. Dino s-a îndreptat către locul în care a căzut aparatul, amuşinându-l. „N-ai voie, vino încoace!”, l-ai pus la punct, iar câinele s-a conformat, strângându-şi coada între picioare, rezonând într-un fel cu starea ta interioară. Ţi-ai aprins o ţigară şi ai încercat să te calmezi. Atâţia ani pierduţi cu un nenorocit... Cuvântul îţi intra pe nas o dată cu fumul, deschidea tentacule pline de dinţi, ca nişte şiraguri ascuţite şi se înfigea cu voluptate în creierul tău ca într-o carne fragedă de pui fiartă ore în şir. „Nenorocitul...”, îngăimai printre dinţi în timp ce trăgeai cu sete din ţigară. Dino abandonase gândurile de joacă alături de ceilalţi câini şi stătea cu botul pe labe, cuminte. Ai aprins o a doua, apoi o a treia ţigară. Ai fi vrut ca în acel moment fumul să-ţi circule direct prin artere, să-ţi împânzească organismul cu o amorţeală lentă, dulce. Ai fi vrut să cazi beat sub masă, fără să trebuiască să te prezinţi seara în faţa soţiei şi a copilului, fără să te doară a doua zi creierul de parcă te-ar fi lovit cineva cu o bâtă de baseball în moalele capului.

Erai într-un fel de stare de levitaţie, după vreo zece ţigări fumate la rând (un pachet de ţigări îi ajungea câteva zile), când Ionuţ, care s-a întâmplat ca tocmai la acea oră să alerge pe faleza Dunării, te-a bătut uşor pe umărul stâng. Te-a salutat, apoi s-a oprit preţ de câteva secunde pentru a-şi trage sufletul: „Nu ne-am mai întâlnit demult, ce mai zici?”. Ai mototolit pachetul şi i-ai răspuns: „M-ai prins într-un moment prost...” „Adică?” „Tocmai am terminat-o cu nenorocitul ăla. Să nu-l mai văd în viaţa mea!” Ionuţ te-a privit lung, neînţelegând... Ştia de faptul că ai un iubit şi că sunteţi de aproape zece ani împreună. Însă îşi amintea că vă înţelegeţi bine... S-a sprijinit şi el de băncuţa de beton, a scos un şerveţel pentru a-şi şterge broboanele de transpiraţie, apoi a cerut lămuriri: „Nu înţeleg... De unde şi până unde nenorocit? Parcă totul mergea bine între voi...” „Nu, nu mai era aşa de vreo doi ani. Nu ţi-am povestit pentru că nu voiam să stric imaginea pe care ţi-o creasem despre relaţia noastră. A devenit mult prea posesiv şi gelos. S-a îngrăşat şi nu mai arăta ca atunci când l-am cunoscut; eu m-am menţinut bine, iar el avea tot timpul impresia că mă tentează să-l înşel... Oricâte asigurări i-aş fi dat, o ţinea una şi bună pe a lui... Dar gata, nu vreau să mă mai gândesc, am terminat-o cu nenorocitul.” „Mă uimeşti, Dan! Nu te ştiam aşa. Ştiu că avea tot felul de toane, că îi iertai multe pe motiv că nu s-a maturizat încă, că e mai mic ca tine, că se va lovi el de probleme... Îmi amintesc că, la un moment dat, l-ai angajat chiar şi la firma la care erai director, doar pentru a-l proteja...” „Mare greşeală! Un caracter infect! Numai probleme mi-a făcut pe la muncă, nu îşi dădea deloc interesul. În plus făcea tot felul de gesturi de afecţiune în public şi riscam să se afle că e iubitul meu... Mare greşeală! Dar gata, s-a terminat!” „Şi ce a pus capăt definitiv? Presupun că nu doar gelozia...”

Aici ai fi aprins o ţigară, dar nu mai aveai. Te-ai deplasat pentru a arunca la un coş de gunoi din apropiere pachetul de ţigări şi, o dată cu el, toate amintirile despre nenorocit. Ai ridicat telefonul din iarbă şi ai revenit pe băncuţa de beton alături de Ionuţ. Vă cunoşteaţi demult. Era singurul bărbat care ştia lucrurile astea delicate despre tine. Faptul că te puteai deschide în faţa lui te ajuta enorm în acel moment atât de dificil.

„După o săptămână complicată, de certuri zilnice, mi-a făcut-o: a profitat că eram plecat în delegaţie de muncă şi a sunat-o pe nevastă-mea. I-a spus că vrea să-i povestească ceva extrem de important în legătură cu mine. Ea, curioasă, i-a acceptat vizita şi nenorocitul a adus toate materialele pe care le avea pentru a-i demonstra că, de zece ani, am avut o relaţie în paralel cu el. Fotografii, mici filmări cu telefonul mobil, mesaje de dragoste, orice. Nevastă-mea aflase totul despre mine şi nu mi-a spus nimic. Au pus împreună la cale un plan să mă prindă cu mâţa în sac. Am venit acasă din delegaţie şi nu am ştiut nimic. El îi trimitea mesaje tot timpul: vezi că în seara asta o să se întâlnească cu mine, o să mergem acolo şi chestii similare. Nevastă-mea ne-a surprins în oraş împreună şi, din ce mi-a zis el mai devreme la telefon, a înţeles perfect că nenorocitul nu minte şi că eu am avut timp de zece ani, în paralel, o relaţie cu un bărbat mai tânăr ca mine...” „Poate că totuşi nu e adevărat şi o face doar aşa, să-ţi facă rău. Chiar într-atât de lipsit de scrupule să fie? V-aţi iubit totuşi...” „Nu minte... Mirosisem mai demult ceva şi realizez clar că nu minte. Mi-a făcut-o! O dată cu relaţia cu el se termină şi căsnicia mea... Nenorocitul...” Ai lăsat privirea în jos. Sângele tot îţi era amestecat cu gudroanele din ţigări. Te simţeai întinat. Lui Ionuţ i-a fost peste mână să-ţi mai ceară detalii, aşa că s-a îndepărtat după un alt schimb de replici, continuându-şi alergarea pe faleză. A promis să te sune mai des, ceea ce te-a făcut să nu te mai simţi singur în toată nebunia care s-a ţesut deodată împrejurul tău.

*

Trecuseră aproape două luni de la evenimentele de mai sus. Relaţia cu soţia era pe muchie de cuţit. Nu că nu ar mai fi fost certuri între voi, însă acest subiect era, de departe, cel mai delicat. Aparent era mai puternică decât credeai, te uimea luciditatea ei. Ai fi vrut să urle, să spargă lucruri prin casă... Ţi-a spus în acea seară cum că ştie totul de la nenorocit şi atât. Rece. Ai înghiţit în sec şi nu ai făcut nicio scenă gratuită de dragoste. Nu mai aveai ce replica. Ai făcut un duş şi te-ai trântit, înfrânt, în aşternuturi. Creierul îţi frigea. Ea s-a aşezat tacticoasă şi s-a culcat cu spatele la tine. Nu aţi discutat nimic nici zilele următoare. Ţi-a spus doar atât, când ai încercat să aduci discuţia: „Orice până la familie. Şi nu ai respectat asta!” Nu a pomenit nimic despre divorţ. La început ai bănuit că discută în paralel cu un avocat, însă nu s-a concretizat nimic. Lucrurile păreau că revin, de-a buşilea, artificiale, crispate, pe făgaşul lor... O pseudo-normalitate strecurată cu lama bisturiului între voi, bazată doar pe respect şi din ce în ce mai puţină iubire.

Într-una din dimineţi l-ai sunat pe Ionuţ. „Ieşi diseară să alergi pe faleză?” „Da”, ţi-a răspuns el. „Atunci treci pe la locul de joacă al câinilor… Vreau să-ţi spun ceva.” „Despre ce e vorba, că m-ai făcut curios?” „Despre nenorocit...” „L-ai sunat? Parcă ziceai că aţi terminat-o definitiv...” „Nu... Ştiu de la altcineva o chestie tare despre el!”

Seara v-aţi întâlnit pe aceeaşi băncuţă. Păreai mai limpede, cel puţin Ionuţ a remarcat de cum te-a văzut: „Arăţi cu mult mai bine! Ai din nou ochii albaştri!” I-ai mulţumit pentru compliment şi ai aruncat „perla”: „Nenorocitul are un nou iubit...” „Deja?” „Da... Un tip cam tot de vârsta mea, cu familie şi doi copii...” „Se mişcă repede, nu glumă!” „Da. Dar nu asta e chestia tare...” „Hai că deja m-ai făcut curios!” „L-a ameninţat şi pe el că îl dă în vileag în faţa familiei…” „Ce nenorocit!” „Da... Tipul a aflat numărul meu de telefon şi m-a contactat. I-am povestit ce mi-a făcut. Era speriat, nu ştia cum să reacţioneze. După ce am mai discutat cu el a spus că va plăti pe cineva să-l cuminţească. Tipul e băgat la o afacere cu o firmă de pază şi protecţie, probabil că nu ştie de glumă...” „De-ar fi fost doar glumă...” „Sper totuşi să n-o facă...”

Aţi discutat până târziu. Dino era într-un continuu du-te-vino în Dunăre după un băţ pe care îl tot aruncai. Fusese o zi foarte călduroasă şi întregul oraş ieşise la plimbare pe răcoare. Briza Dunării ridica luna din spatele munţilor Dobrogei folosind un sistem complicat de scripeţi.

*

Băbuţa de la parter a fost prima care să iasă pe scara blocului; a început să ţipe ca din gaură de şarpe. Faptul că a ieşit atunci fusese doar o coincidenţă – o făcuse pentru a se asigura, înainte de culcare, că uşa scării e bine închisă – aşa a declarat mai târziu poliţiei. Treziţi din amorţeală (unii chiar din somn) de către ţipetele băbuţei, mai mulţi vecini au apărut să vadă ce se întâmplase. Sânge pe toată scara blocului, sânge pe faţă, gemete înfundate, horcăieli. Salvarea a ajuns destul de repede. Au săltat targa în dubiţă şi au pornit în trombă spre spitalul judeţean. Poliţia a rămas la faţa locului până târziu, dar fără prea mare succes – nimeni nu văzuse şi auzise nimic. Doar victima şi-a amintit, atunci când şi-a revenit pe patul de spital, de trei indivizi cu figuri de bătăuşi care l-au luat pe sus când dădea să intre în bloc, i-au pus mâna la gură, i-au şoptit „Dacă nu o să-ţi tacă fleanca, o să ţi-o coasem!” şi l-au bumbăcit bine în scara blocului.

*

Pe holul spitalului trei câini rodeau o canapea. Ai căutat salonul unde era internat şi te-ai oprit pentru câteva secunde înainte de a intra, întrebându-te dacă e bine ceea ce faci. În urmă cu mai puţin de jumătate de oră, primiseşi un telefon de la noua victimă a nenorocitului. Aşa ai aflat că a fost „atenţionat”, unde e internat şi că nu e nimic grav. Ai lăsat baltă munca şi te-ai aruncat imediat în maşină.

Ai intrat în salon. Nenorocitul era doar cu asistenta, care îi schimba un bandaj la picior. I-ai strecurat fetei o bancnotă generoasă în buzunar, rugând-o să vă lase singuri şi să se asigure că nu intră nimeni peste voi. Fata, observând despre ce bancnotă e vorba, zâmbi lung, apoi replică: „Desigur, domnule!”

Nenorocitul te privea înlemnit, cu faţa tumefiată. Nu înţelegea o iotă din gesturile tale, ba chiar îl cuprinse un sentiment de teamă, cel puţin aşa s-ar fi zis după ochii aproape ieşiţi din orbite. Nu reuşea să îngaime niciun cuvânt. Se uita lung când asistenta a părăsit salonul. Te-ai apropiat de el, nescoţând niciun cuvânt, lăsându-l să-şi imagineze orice ar fi putut mintea lui nenorocită. Aşezat pe marginea patului de metal, l-ai apucat de umeri, dând să-l întorci. S-a supus moale. I-ai tras ferm pantalonul de la pijama în vine, lăsându-i gol fundul gras şi plin de vânătăi. Te-ai descheiat la prohab şi, în timp ce treceai deasupra lui, i-ai şoptit doar atât: „Să nu mai faci asta!” El bâigui timid: „Jur!”

Andrei Velea – august/septembrie 2011

Poezie instant

 Nu, vinerea trecută n-am avut parte de o lectură sound poetry. Vinerea trecută, ne-a citit Andrei Florea patru texte dintr-un grupaj titluit  Demiurg de împrumut. Spun poezie instant pentru că, după mărturisirea autorului, jumătate din grupaj a fost scris sub presiunea timpului, cu doar două ore înaintea ședinței de cenaclu. Să fie oare o nouă orientare a mai tinerilor noștri colegi ? Țin minte că și Radu Dragomir, la prima sa lectură, ne-a citit un text scris "la cald", o proză instant.

"Din recente dialoguri,/ Am încropit idei./ Le-am sfârtecat ființa/ și-am amestecat bucăți aleatorii/ de carne și de spirit./ Le-am unit cu suflu/ și s-au prăbușit./.../ Și când le-am bătut în cuie carnea lor,/ atunci au stat./ Și m-am uitat și-am zis:/ Acestea nu au fost idei." (Fărâmă- Andrei Florea)

S-a spus că…textele " suferă de prea mult gândirism, au o curgere forțată, nu transmit emoția inspirației"(I. Avram),…"e un joc al ideilor, sunt prea complicate gramatical, n-au logică deși sunt raționale"(A. Velea),…"sunt  construite de dragul ideii, e vorba de o încercare de a face ceva, autorul a vrut să scrie poezie pe o temă" (C.Dobreanu),…"un vers nu este susținut de celelalte, n-au putința de a transmite, ca un om care ajunge într-un punct și nu știe pe unde s-o ia" (N.Onofrei).

În antiteză cu majoritatea, V. Cilincă a înțeles mai multe și s-a declarat surprins de poezia matură și de "siguranța jocului în umor fin […] este o autopersiflare, mă simt bine în poezia lui, ajunge unde trebuie evitând adjectivele".

Astăzi, pe la orele 18 trecute fix, ne citește proză Andrei Velea.

                                                                                                            Simona Toma

Ceasul trilobit

                          Andrei Florea 

Am o cochilie de numărat sori.

Îi scurg seva sfărâmicioasă

și număr picăturile chinuite

prin care au trecut razele.

Nu ies niciodată la număr

deși am o singură cochilie și un singur soare.

Și pentru asta,

cochilia îmi

amintește

de fiecare dată

că un singur "eu" e de vină

pentru că

există o singură cochilie

și un singur soare.

Și pentru asta,

soarele îmi

dovedește

de fiecare dată

că nu mai există nici o cochilie

dar a rămas un singur soare.

Acum cârpesc

picăturile din cochilie

cu alte raze pe care

nu mai pot să le numr,

fiindcă aveam

o cochilie de numărat sori,

pe care voiam să o sfarâm veșnic.

La ce-mi trebuie

o cochilie,

dacă soarele e tot timpul unul,

iar ceasul nu mai este ?

O carte necesară

(...) Omul postmodern vorbeşte, dar nu spune nimic important. Sau îşi confesează neliniştile şi angoasele personale întregului spaţiu cibernetic (sub diferite pseudonime şi nume de utilizatori, bineînţeles!) fără a comunica autentic cu nimeni anume. Astfel, trăieşte o relaţie goală, fără conţinut sau fără referent. Plină de cuvinte, dar fără pic de dragoste.

Poate fi fericit omul recent în aceste condiţii? Fericirea sa este una de consum: consum de alimente, de plăceri, de timp, de pasiuni, de pseudo-cultură, de pseudo-valori. Prin acumulare, prin cantitate cât mai mare, acesta speră să-şi potolească setea de ceva nedefinit, să-şi umple golul din suflet, să-şi împlinească viaţa, sau măcar să uite şi să-şi înăbuşe posibilele întrebări inoportune care s-ar putea ivi. (...)

(Diana Balmuş – Identitatea în criză: identitatea personală în contemporaneitate)

Fragmentul Identitatea în criză: identitatea personală în contemporaneitate face parte dintr-o lucrare mai amplă pe care Diana Balmuş intenţionează să o aşeze într-o carte de eseistică intitulată Identitatea religioasă în postmodernitatea europeană. Verva meditativă cu care autoarea radiografiază societatea umană, modul de abordare/interpretare a relaţiilor interumane, a raportului om – divinitate, a influenţei/efectului diverselor forme religioase asupra vieţii şi a lumii, asupra identităţii omului recent din spaţiul european o recomandă pe Diana Balmuş ca pe un autor bine documentat, atent atât la acurateţea ideilor cât şi la aspectul estetic al formei literare. Dar, mai cu seamă, îngrijorat de soarta individului străin de orice manifestare religioasă.

„O lucrare în care se văd şi propriile frământări – ceea ce dă o încărcătură aparte textului, îl face mai apropiat cititorului. Prin faptul că est o provocare în vederea regăsirii identităţii într-o lume tulbure, mi se pare o carte necesară.” (Anca Şerban Gaiu)

„Un text vioi sub raport stilistic, scris cu apropiere faţă de ipoteticul cititor. S-ar fi impus o mai mare aplecare asupra conceptului creştin.” (Stela Iorga)

„Este un text deschis; tema – interesantă; m-am regăsit în problematica lucrării.” (Cristina Dobreanu)

„Un text lipsit de originalitate; prea multă intertextualitate; dificil; greu de comentat.” (Erika Diaconu)

„Un text ştiinţific în care se vede ardoarea de a scrie.” (Andrei Florea)

„O modalitate apreciabilă de a prezenta criza de identitate; ideile sunt prezentate omogen, fără ambiguităţi, fără metafore conotative, originale, expuse bine din punct de vedere literar.” (Radu Dragomir)

Ion Avram

Astăzi, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Andrei Florea.

Despărțirea de proză

Prima parte – Al patrulea element

La o primă privire, dacă luăm un roman (unul bun, dacă tot îl luăm) și îl desfacem în părțile componente, ajungem la câteva elemente: poveste, limbaj poetic și informație. Toate trei sunt importante, în sine, în egală măsură. Dacă prin poveste și limbaj poetic știm ce înțelegem, despre informație am putea discuta puțin. Nu o să o facem acum. Ceea ce mă interesează în mod special este de ce, într-o lume care abundă în aceste elemente, ele sunt cel mai mult prețuite atunci când sunt adunate într-un roman (sau într-o proză de dimensiuni variabile). De ce nu suntem capabili să ne hrănim pofta de proză înghițind elementele ei componente de pe unde le găsim împrăștiate? De ce avem nevoie de un prozator pentru acest lucru?

Întrebarea pe care o pun este, în fond, de ce nu avem nevoie de cineva care să adune dioxidul de carbon și oxigenul, să ne descleșteze nările, apoi să ne apese într-un fel toracele pentru a respira? Mi se pare evident că există la fel de multă (dacă nu mai multă) poveste pe lume decât dioxid de carbon, informație decât oxigen și că limbajului i se poate adăuga la fel de ușor o funcție poetică cum aerul se poate respira. Înafara blondelor din bancuri însă nu există o nevoie reală de oameni care să ne ghideze în a respira. Cum poate exista așadar o nevoie reală de prozatori?

Și mi se pare că sunt prea multe răspunsuri la această întrebare pentru ca vreunul dintre ele să fie bun. Nu adevărat, ci doar bun. Poate exista o nevoie culturală, politică, religioasă, economică șamd de prozatori, dar nu una reală, din moment ce lumea la care mă refer este lumea noastră.

Ce îl determină atunci pe un părinte să îl îndemne pe copilul său, atunci când acesta se ocupă cu orice altceva, să pună mâna pe o carte? Nu există deloc sau destulă informație în ceea ce face? Cu ce s-ar putea ocupa acel copil pentru a legitimiza îndemnul părintelui? Să spunem că se uită la televizor, și, ca să nu fim părtinitori cu teza noastră, să precizăm că nu se uită la vreun post cultural sau științific, ci chiar la emisiunea domnului Dan Diaconescu. Există în această emisiune cele trei ingrediente de mai sus? Ba chiar din abundență, mai ales că respectivul copil se uită chiar la un episod din cazul Elodia. Efortul necesar pentru a-și potoli setea de roman este minim.

În cazul pe care l-am ales, unul destul de ușor de elucidat, veți spune, diferența e clară chiar dacă ar fi să acceptați existența acestor elemente: părintele se gândește la roman ca fiind ceva constructiv, în timp ce televizorul, veți fi de acord dumneavoastră chiar dacă nu veți fi citit Derrida, este considerat a fi deconstructiv. Așa că, după cum veți observa, lipsește un element din descompunerea la care m-am dedat: romanul (dacă mai țineți minte, am ales unul „bun”) are și o componentă constructivă. Mai mult, voi adăuga eu, o componentă constructivă care-i lipsește lui Dan Diaconescu.

Dar care ar putea fi aceasta, din moment ce emisiunea respectivă conține toate ingredientele pieselor grecești antice? Este imposibil ca din mormanul de ingrediente deconstructive prezente în emisiune să nu se ivească, la un moment dat, ca prin minune, și unul constructiv, pe care copilul să-l poată folosi, alături de povestea, limbajul poetic și informația deja prezente în emisiune, pentru a-și satisface nevoia de proză.

Dacă mă veți întreba pe mine, ceea ce înțelege, în acest caz, voi spune eu, părintele prin constructiv (ca element de demarcație în stare să facă diferența) nu este nimic altceva decât plictiseala. Acesta este al patrulea element al romanului (bun). Și este, într-adevăr, în stare să șlefuiască foarte bine caracterul unui copil.

Proza, dacă nu chiar și numai prin dimensiunile ei, trebuie să fie plictisitoare. Dacă nu ar fi, atunci ar fi literatură de consum.

Acesta este principalul handicap al prozei. Tot ceea ce numim tehnică literară este încercarea cititorilor de a face proza mai puțin plictisitoare. Ea nu poate niciodată să nu fie plictisitoare (în măsura în care cititorul nu este pervers într-un sens cât se poate de literal al cuvântului) într-o anumită măsură. Eu voi merge, cu voia dumneavoastră, un pic mai departe, și voi încerca, în cele ce urmează, să argumentez că proza este prin excelență plictisitoare.

= sfârșitul primei părți =

de Adrian Haidu

Oameni de/pe hârtie

“Cel care a scris despre noi s-a distrat, ne-a plăsmuit din câteva cuvinte într-un oraş imposibil, într-o lume sinucigaşă” sau „Destinul nu mi se închide în jurul gâtului, ci în foile scrise şi împrăştiate peste tot lângă trupul meu. Cineva va scrie în ele drumul meu în continuare” spunea Florin Chitic în proza „Jocul”, citită vineri în şedinţa de cenaclu.

Ion Zimbru - Propune o parabolă existenţială. Surprinde prin tehnica postulatului, fiecare frază poate fi de sine stătătoare reprezentând un soi de aforism. Textul are o încărcătură lirică, iar ritmul sacadat al scriiturii îi serveşte.

Simona Toma – Detalii multe, dar niciunul nu m-a făcut să mă opresc asupra lui. Florin încearcă să lege ideile unele de altele, dar povestirea nu are un schelet.

Victor Cilincă – Titlul explică tot eşafodajul. Textul nu este supărător prin încărcătura de poezie.

Stela Iorga – Imagini frumoase de tip simbol, dar firave pentru a susţine întreaga naraţiune. A scăpat de artificios.

Cristina Dobreanu – Proză poem care nu e de neglijat. Mi-a plăcut transfigurarea sentimentului de pierdere a iubirii în condamnare la moarte.

Diana Balmuş – Expresia unei angoase existenţiale, a unei temeri onotologice de moarte, de ratarea posibilităţilor în iubire şi de durerea despărţirii.

Gelu Ghemiş – Încărcat de lirism şi trăire, scris bine.

Radu Dragomir – Spirit romanţios, scapă fluiditatea ideii prin dualitatea iubire – condamnare la moarte.

Nicoleta Onofrei

Vineri, 25 noiembrie, pe la 18.00, în holul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Diana Balmuş.

Concursul de Creaţie literară “Anton Holban”

Pentru a serba 110 ani de la naşterea scriitorului Anton Holban, Colegiul Naţional Vasile Alecsandri, Galaţi, organizează în perioada 10.11.2011 - 10.02.2011 concursul de creaţie literară "Anton Holban", ediţia I. Concursul se adresează atât elevilor de gimnaziu (V-VIII) cât şi elevilor de liceu (IX-XII) şi se va desfăşura în perioada 10.11.2011 – 10.02.2012.

Concursul este împărţit pe două categorii: GIMNAZIU şi LICEU, fiecare dintre ele având secţiuni specifice. Astfel la categoria GIMNAZIU, concurenţii pot participa cu poezii (un grupaj de maxim 5 poezii, pornind de la un citat dintr-un roman scris de Anton Holban, într-un singur document Word) sau cu proză scurtă (un singur text de maxim 3 pagini A4, incluzând un pasaj dintr-un roman de Anton Holban, într-un singur document Word); la categoria LICEU, concurenţii pot participa cu: eseu liber pe tema “Alienarea omului modern” (un text de maxim 4 pagini A4, pornind de la un citat dintr-un roman de Anton Holban, într-un singur fişier Word), proză scurtă (un text de maxim 6 pagini A4, pornind de la un citat dintr-un roman de Anton Holban, într-un singur fişier Word), poezie (un grupaj de maxim 5 texte, pornind de la un citat dintr-un roman de Anton Holban, într-un singur fişier Word) sau teatru scurt (un text de maxim 10 pagini A4, pornind de la un citat dintr-un roman de Anton Holban, într-un singur fişier Word). TEXTELE ÎNSCRISE ÎN CONCURS NU TREBUIE SĂ MAI FI FOST PREMIATE LA ALTE COMPETIŢIE, SAU SĂ FI FOST PUBLICATE ÎN VOLUME/ANTOLOGII ŞI PE INTERNET. Detalii referitoare la redactarea textelor se găsesc în regulamentul concursului. Tot acolo apar şi citatele ce reprezintă punctele de plecare în construirea textelor.

Înscierea lucrărilor se face exclusiv pe adresele de e-mail specifice fiecărei categorii/secţiuni, în perioada 10.11.2011 – 01.01.2012:
Categoria GIMNAZIU:
poezie: poezie_gimnaziu_holban@yahoo.com
proză scurtă: proza_gimnaziu_holban@yahoo.com
Categoria LICEU:
eseu liber: eseuholban@yahoo.com
proză scurtă: proza_liceu_holban@yahoo.com
poezie: poezie_liceu_holban@yahoo.com
teatru scurt: dramaturgie_liceu_holban@yahoo.com

Un elev se poate înscrie la o secţiune sau la toate secţiunile, aparţinând categoriei din care face parte. Altfel spus, un elev de liceu nu poate trimite lucrări la categoria gimnaziu şi viceversa. Înscrierea în concurs se validează doar dacă se completează şi se trimite fişa de înscriere, ataşată la sfârşitul regulamentului.

Perioada de jurizare se va desfăşura între 02.01.2012 – 02.02.2012. Juriul va fi format din elevi, profesori şi personalităţi ale vieţii literare gălăţene. Festivitatea de premiere va avea loc în data de 10.02.2011, în amfiteatrul Colegiului Naţional “Vasile Alecsandri”, Galaţi. Premiile vor consta în diplome şi publicarea celor mai bune lucrări în revista “PuzzleDomino” a Colegiului Naţional “Vasile Alecsandri”, Galaţi. De asemenea, sponsorii vor putea oferi distincţii lucrărilor remarcate.
Pentru informaţii suplimentare ne puteţi contacta prin e-mail la următoarea adresă: infoholban@yahoo.com

Mult succes!

Site-ul concursului http://concursholban.net63.net

Jocul

,,Daca ai putea pleca pentru o clipă de pe pământ şi te-ai intoarce, ai alege acelasi destin?”

Jocurile sunt fără ambalaj. Piesele suntem noi. Îi spun toate acestea ei, fără nici un fel de introducere.

- Nu dispera, Adrian.

- Cel care a scris despre noi s-a distrat, ne-a plăsmuit din câteva cuvinte într-un oraş imposibil, într-o lume sinucigaşă…

- Ca noi doi, de altfel.

Aş vrea să-i spun că nu este aşa. Nu, nu suntem reali si nu am fost niciodată.

- Potoleşte-te, nu mai căuta atâta. Pedeapsa pe care am primit-o este mai degrabă o binecuvântare. Pentru că ne iubeam. Suntem doar noi doi într-un oraş de cinci milioane şi în care putem face orice ne doreşte inima. Priveşte-i pe cei din jur… Câţi n-ar dori să fie ca noi? Să aiba libertatea să facă tot ce îşi doresc fără consecinţe.

- Nu ştiu, răspund în timp ce mă gândesc că, probabil, nimeni nu ar dori să fie ca noi.

Poate greşesc.

Ne privim. Undeva în stânga mea se zbate o pasăre, este gândul meu de dragoste pentru ea. N-am ştiut să-i spun aşa ceva cand a fost momentul, acum la ce ar mai folosi?

Turnăm şampanie în pahare. O cascadă măruntă gâlgâie din gâtul sticlei. Beţie într-o lume care nu a existat decât sub forma unui mănunchi de scântei în mintea cuiva. Mintea noastra?

Este Anul Nou şi ne bucurăm. Suntem împreună.

- Nu te mai gândi, lumea in care existam este reala. Ce cauţi de fapt?

Nu ştiu ce să-i răspund. Poate nu există răspuns. Să ne gândim la o dorinţă frumoasă pe care să ne-o punem la cumpăna dintre ani. Bem şi ne punem cea mai frumoasă dorinţă din lume (care lume? Cea în care nu existăm?) Zambim impreuna.

Încep să-i spun regulile primului joc. Nu-mi dau seama dacă mă ascultă sau nu. Sunt clipe în care distanţe uriaşe ne dizolvă chipurile ca şi cum cineva ar vărsa între noi o călimară cu uitare. Cuvintele mi le simt sărate precum marea.

- Una din reguli este legământul.

- Legământul, repetă ea.

- Ne-am legat prin moarte crezând că astfel vom fi veşnici!?

Tâmpenii, îmi spun. Să fim veşnici în ce? În stăruinţă? Ca şi cum aş fi fost gelos pe cineva.

- Gelozia este o regulă a primului joc? mă întreabă.

- Nu, este o componentă a celui de-al doilea.

Ne gândim la ce vom face mai departe. Probabil nimic.

- Hai să ne uităm cum se distrează ceilalţi!

Alergăm pe străzi ţinându-ne de mâini şi râdem în noapte. Greu de crezut dar râd, mă simt aproape împăcat. Şi mă gândesc că o pedeapsă infinită este de fapt o binecuvântare. O temniţă este pierdută atunci când prizonierii ei se bucură de ea. Ea îmi este temniţa.

Cerul îmi face impresia că rânjeşte. Ca şi cum ar spune că este inutil să ne bucurăm. Atunci tu la ce eşti bun sau cu ce eşti mai bun decât noi?

- Haide, sa ne refugiem în cameră, închid uşi, ferestre, trag perdele, sting lumini.

Ne căutăm şi ne regăsim în întuneric, ne vedem cu mâinile, suntem fierbinţi, ardem ca într-o viaţă.

*

Scriu cu disperare, sunt înconjurat cu o deznădejde de culoarea betonului. Patru pereţi netezi, o fereastră prin care, dacă mă înalţ pe vârfuri, pot zări o spânzurătoare. Capătul unui drum.

Nu vreau să mor, este nedrept dar alţii au hotărât asta. În celulă intră doi gardieni şi un preot.

- Aşa este obiceiul?

- Aşa facem de obicei, răspunde preotul ca şi cum s-ar scuza.

Strâng foile scrise şi aştept.

- Acuzatul Adrian, te-ai făcut vinovat de înaltă trădare şi dezertare. Drept urmare ai fost condamnat la moarte prin spânzurare.

Judele(judecator) face o pauză.

- Decizia a fost unanimă.

- Foile scrise, poţi hotărî cui să fie date.

Aş vrea să râd dar nu pot din pricina disperării. Povara dezertării nici nu o simt, a morţii nici atât. Este vorba despre altceva, mult mai grav. Eşecul, dispariţia mea din gândurile ei. Şi scriu cu frenezie despre dezertarea mea, fuga spre casă, războiul care sta în fiecare dimineaţă rezemat de zidurile barăcilor, fumând şi aşteptându-mă cu un surâs lustruit. Scriu despre toate acestea şi despre gândurile mele pentru ea şi despre oraşul în care ne pierdeam impreuna ore in sir in locurile ocolite de cele cinci milioane de locuitori. Îmi imaginez disperarea pe care aş fi avut-o dacă aş fi ajuns acasă şi îmi închipui cuvintele pe care le-aş fi rostit în căutarea otravei pentru ea. Şi, dincolo de această otravă creez o lume precum o oază în care să poposim amândoi, sunt disperat pentru că ştiu, în oraşul cu cinci milioane de suflete nu voi fi decât eu. Ea nu va afla niciodată de moartea mea. Aş vrea să dezertez din nou în altă lume, în lumea pe care o creez cu furie pe hârtiile albe în timp ce mi se pregăteşte eşafodul, ca si cum as putea sterge trecutul cu o radiera si as relua povestea de la inceput. Cum aş putea dezerta din nou? De data asta definitiv? Nu ştiu, şi nici preotul care a rămas în celulă nu ştie. El mă îndrumă care Dumnezeu. Presupun că voi ajunge degrabă acolo. Spânzurătoarea îmi garantează asta.

Escorta aşteaptă răbdătoare în pragul uşii. Ferm dar cu blândeţe sunt scos din celulă, sentimental nu pare a fi nou. Urc treptele eşafodului şi văd pe braţul spânzurătorii doi porumbei albi. Mă chinuie teama că nu o voi mai gândi pe ea. Cu părere de rău trec ultima treaptă exact în clipa în care unul dintre porumbei săgetează văzduhul şi ştiu, este ea.

Destinul nu mi se inchide in jurul gatului, ci in foile scrise si imprastiate peste tot langa trupul meu. Cineva va scrie in ele drumul meu in continuare.

*

Sunt Adrian şi o ţin de mână pe ea. Lumea nu ştie despre noi, ne-a uitat. Noi am murit cândva, demult.

Dintr-o dată… Ne întâlnim cu vechi prieteni, ne salută, intră în vorbă cu noi.

- Adrian, zice ea, este sfârşitul!

- Da, este sfâritul, un puhoi de oameni ne desparte, o zăresc pe partea cealaltă a străzii, îmi face semne cu mâna şi-mi spune ceva dar nu o aud, suntem din nou vii? Am căzut în viaţă? Trec maşni care o ascund, nu o mai zăresc. Trec zile. Mă întâlnesc pe terasa din centru cu ea, stă la două mese mai încolo şi este însoţită de un tip oarecare. Ea îi vorbeşte şi din când în când priveşte spre masa la care mă aflu, priveşte prin mine către un timp uitat. Zambesc, suntem vii, am visat o dansatoare şi o iubire nesfârşită.

Lângă mine apare un chip cunoscut.

- Salut, Adrian! Pot să stau la masa ta?

- Salut… Adrian… Eşti invitatul meu.

Sunt eu, în faţa mea. Ciudat sentiment.

- Este sfârşitul? întreb ca un nătâng.

- Este începutul, îmi răspunde imaginea mea.

- Şi ea? mai întreb.

Celălalt Adrian oftează.

- Nici nu ai cunoscut-o. Nu există nimeni pentru tine aici, poate in alt destin va veti intalni… Am venit să-ţi spun, trebuie sa pleci.

Privesc în lungul bulevardului apoi strâng puternic din pleoape, ochii mă ustură.

- Vă este rău, domnule?

Ea se află lângă mine.

- Vă uitaţi la masa noastră şi mi s-a părut că murmuraţi ceva, continuă ea. Nu vă simţiţi bine? Fratele meu vă poate ajuta, lucrează la spitalul de peste drum.

Dacă aş atinge-o acum întreg destinul meu se va schimba. Înca nu ştiu cum. Întind mâna şi… renunţ.

- Nu, mulţumesc, mi-e bine, doar vorbeam cu o nălucă… dar s-a dus.

Încerc să zâmbesc. Un difuzor se tânguie: “… să nu-mi ceri să te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”

- Îmi pare rău, domnule…

- Nu-i nimic, se mai întâmplă…

Nu mai apuc să-i mulţumesc, se întoarce la masa ei. Mai zăbovesc câteva minute, îmi aranjez uniforma apoi plec spre cazarmă, am să aştept un război să treacă iar apoi voi cunoaşte o alta ea.

Florin Chitic