Ochii iepurilor roşii/ Primăvara îmbălsămând înserarea/ Şi gura uscată năclăită a ciripitoarelor muribunde acolo/ Unde suflul greoi/ Al iernii a răzbit adânc/ M-am îmbarcat din vreme/ Cu trupul împuţinat al mamei/ Odihnindu-se în poală/ Pasagerii se uscau la soare/ Pe treptele feribotului/ S-o aduci acasă s-o mai usuce puţintel vântul/ Spuse madame dând din cap gânditoare... (Anca Şerban Gaiu – Note) „În poemele scurte-scurte, aducând a haiku, Anca Şerban Gaiu stăpâneşte perfect mărgica de chihlimbar a senzualului clipei. Iată, câmpurile de miere şi liniştea ca o vulpe aduce poezia pe limba cititorului şi încarcă o posibilă tensiune viitoare. Liniştea momentului de poezie! În poemele mai lungi, tot mai încearcă să uimească masiv şi aruncă în cititor cu obuze, cartuşe, pietre... De fiecare dată, însă, mai face, zic eu, un pas înainte.” (Victor Cilincă) „Se vede experienţa scrisului din limpezimea textului, din imagini, din stările prinse.” (Iulia Roman) „Are frumuseţe în fiecare vers, dar nu reuşeşte să lege într-un tot unitar ideile; are sensibilitate poetică.” (Laurenţiu Pascal) „Pare, mai degrabă, o poezie de expresie decât de stare; expresii căutate; versurile care rezistă sunt izolate.” (Cristina Dobreanu) „O reverie care trimite în ipostaze ciudate; încărcătură de gingăşie care încântă; par rodul unui efort susţinut – şi nu mitraliate; pot fi puse într-o carte.” (Mirel Floricică) „Se poate presupune o tendinţă de impresionare a auditoriului – mai cu seamă, printr-un soi de calofilie; m-a trimis la unele imagini furambuleşti ale lui Salvador Dali; are melodicitate şi ritmicitate, în ciuda unei aparente devălmăşii; să nu se lase furată total de talent în detrimentul structurării, al formei, al nucleului poemului; este oscilantă între un plus şi un minus, între stare şi nestare.” (Stela Iorga)
Ion Avram
Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Nicoleta Onofrei.
Toamna se zburlise şi drumul spre La pomul răsucit nu mai aducea a eliberare. Nici măcar plăcere nu-i mai făcea. Tânărul poet zburase spre capitală unde, credea el, gloria îl aştepta cu trâmbiţa lustruită, gata să-i arunce numele peste lume şi timp. Naivul, habar n-avea cât de murdară putea fi calea pe care apucase, iar ea nu se îndurase să-i ştirbească iluziile. Vorbiseră adesea despre poezie, când ceea ce se plămădea în el nu se lăsa prins în cuvinte. Mai ales devenirea formei de-a lungul vremii îl înteresa: Blaga, Barbu, Arghezi şi ultimul sosit la masa împărătească, înclasabilul Nichita. Inventase şi o formulă personală pentru dragostea şi aspiraţia sa: Rembaudelaire. Un fel de trecere lisă peste ruptura de nivel, cum el însuşi se exprimase. Larisa nu era o expertă, dar dacă se aduna cum trebuie asupra subiectului putea s-o scoată binişor la capăt. Un timp, chiar dacă unul prea scurt şi depărtat, trăise în lumea poeziei fără oprelişti, şi a libertăţii în general. Şi-apoi discuţia liberă comportă o mulţime de meandre: sare de la una la alta, face volute, revine fragmentar, şi te trezeşti vorbind despre câte-n lună şi în stele, că nici nu mai ştii de unde ai plecat sau ce voiai neapărat să spui. Adolescentul s-ar fi potrivit mult mai bine acelor vremi. Avea un clocot scrâşnit în loc de inimă şi un râs înalt la adresa cuminţeniei de faţadă; putea să-ţi strige nemernicia în faţă, dar şi să-ţi zâmbească peste umăr; cuvintele oarecare, armate cum trebuie, deveneau tăioase sub pana lui. I-ar fi plăcut şi lui Lică Bârsan. Sigur i-ar fi plăcut. I-ar fi venit aproape ca un frate mai mic, dacă nu chiar ca un fiu. Că Lică nu se abătea deloc de la linia dreaptă -poate un pic prea spre dreapta, că aşa cereau vremurile-, şi nici nu-l speriau cuvintele tari. Poate că şi asta îl dusese, măcar într-o oarecare măsură, acolo de unde destui din lumea lor nu s-au mai întors. Deschiderea clamată cu atâta încredere de către atâţia naivi nu putea fi decât o capcană grosolană. Un fel de hârtie pentru muşte, în care numai gâzele fără minte se încredeau. Păcat de tinereţea lui. Dar Bucureştiul nu se afla peste lume şi nici Galaţii dincoace de ea; Avea să-l revadă vara viitoare. Poate un pic mai cuminţit, mai precaut, dacă nu chiar mofluz, ceea ce Larisa în nici un caz nu i-ar fi dorit, însă sigur avea să-l vadă; prea îşi iubea cu disperare părinţii. Şi nici întâlnirile cu ea nu-i displăceau. Înţelesese că ea îl asemuie neîmplinitului Lică Bârsan şi se socotea cumva privilegiat. Impresie total greşită; Lică fusese destul de clonţos, însă nici pe departe atât de poet. În ultimele trei zile nu prea fusese vreme de adăstat sub glicină. Vântul sulfa în toane, încă nehotătât asupra direcţiei, cerul picura, nici ploaie, nici curgere din negură, trecătorii arătau preocupaţi, grăbiţi şi, sigur, ospătarii băgaseră mesele înăuntru. Doar neastâmpărul Lizei îi mai dădea ghes să iasă. “Nu vezi ce-i afară, fato?” îi spuse cu ton de dojană, dar numai în gând. Şovăind încă, îşi trase fulgarinul pe mâneci. Se mişca încet, cu mici pauze între o mişcare şi alta. Liza aştepta deja, cuminte, lângă uşă.
Când coborai strada Brăilei, cam de la jumătate în jos, pe mâna stângă casele începeau a prinde contur luminat; gardurile deveneau doar înălţate linii despărţitoare, -şipci rotunjite la capete, vălurind, ori arabescuri din fier forjat, înfipte în ziduri pitice de beton-; iar trotuarul din dale de cremene, lustruite, parcă te invitau la plimbare. Proprietarii din partea aceea a oraşului fuseseră oameni cu dare de mână, până spre Piaţa Mare şi mult dincolo de ea. În partea dinspre Dunăre, spre Râpă, lucrurile nu şezuseră tot atât de bine. Casele din paiantă şi ceamur nu îmbiau pe nimeni. Acolo nu umblaseră cei cu desproprietărirea. Statul de democraţie populară nu-i smulgea omului cămaşa din spate. Ba, dimpotrivă, îl ajuta să se simtă mai omeneşte, luând cam tot ce se putea de la cei înstăriţi şi mai împărţind şi nevoiaşilor mărunţişurile care li se strecurau printre degete. Că tot omul ştie cum se iscă subjugătoarea recunoştinţă. În casele luminoase dinspre nord îşi găsiseră adăpost câte două şi trei familii, alături de vechii proprietari, alungaţi în câte vreun cotlon al propriei locuinţe. Doar cu depozitul de cherestea al lui Barbagioglu, o hardughie joasă şi lungă, nu prea ştiuseră cum să se descurce noii edili ai oraşului, aşa că îl transformară în cârciumă. O tejghea, câteva mese metalice, cu scaune la fel, şi o firmă albastră, cu câte o halbă de bere burduhănoasă la cele două capete: Bufetul DÂMBOVIŢA; ştiut mai bine de locuitorii oraşului sub porecla de La pomul răsucit. Un salcâm bătrân, cu trunchiul torsionat şi aplecat mult pe o latură, făcea umbră pământului din dosul localului, acolo unde se scoteau vara mesele la aer. Pe vremea când lucrurile se aranjaseră astfel, Larisa era încă medic stagiar. Însă între timp lucrurile se mai schimbaseră pe ici, pe colo: Apăruseră blocurile de locuinţe din prelungirea spre Dunăre a străzii Domneşti, rebotezată Republicii; Ţiglina de peste râpa astupată şi devenită mai târziu bulevardul George Coşbuc; iar casele dinspre fluviu ale râpenilor fuseseră măturate spre a face loc centralului cartier de blocuri Mazepa. La bufetul Dâmboviţa şi la casele dinspre nord de strada Brăilei încă nu se umblase. Asta s-a întâmplat mult mai târziu, şi numai de faţadă. Doar o bună parte a depozitului de cherestea dispăruse, iar ceea cea a mai rămas din el, partea de pe colţ, căpătase acoperiş din tablă neagră, în trei ape şi primise mai multe straturi de var de un roz spălăcit, tot la cinci, şase ani odată. Larisa adăsta la Dâmboviţa numai vara când, curtea largă din spatele localului devenea grădină de vară, cu bere la halbă şi mititei la grătar. Aici o adusese Lică Bârsan la prima lor întâlnire, în scurtul răgaz cât o curtase, dansaseră vals, tango şi foxtrot, alături de alte perechi tinere, după toanele unui acordionist care îşi câştiga astfel băutura de fiecare seară, şi asta nu-i mai ieşise din inimă. Lică se dusese demult, se prăpădise la canal, că nici mormântul nu i-l putuse afla; fata, singurul lor copil, se măritase în Bucureşti, cu un băiat de viitor -că acum nu te mai privea chiar toată lumea chiorâş dacă apucai pe calea clănţăilor-; părinţii îşi ocupaseră locurile la Ghiţă Vasiliu, sub un tei care le-ar fi putut veni bunic, şi numai alături de căţeaua Liza, bătrână şi ea, Larisei i sefăcea urât în garsoniera ei. Silă şi urât de pereţii casei, de radio, de masa din bucătăria strâmtă, de fotoliul bătrân, aşezat în lumina ferestrei, de cărţile citite în culcuşul lui, de candela de sub icoana Precistei, de tot şi de toate. Atunci fugea afară,la aer, la lărgime, cu Liza alături: “La picior, Liza! La picior!”. Dar cum picioarele nu le mai prea slujeau pe nici una dintre ele, traversau încet bulevardul, tăindu-l oblic, în claxoanele şi înjurăturile şoferilor, întrau pe poarta batantă, căzută într-o rână, treceau pe sub pomul răsucit şi, pâş-pâş, ajungeau la masa lor, în colţul de lângă trotuar, sub tufa de glicină căţărată cât pe zidul de beton, cât pe gardul din fier forjat de la stradă. Halba era numai un pretext, un fel de chirie în schimbul căreia bătrâna doamnă îşi câştiga dreptul de a fi tratată cu îngăduinţă de către personalul casei. Fumul ţigării conta. Şi larma ca bâzâitul albinelor în roire. Şi, da, amurgul era cu adevărat important. Vălurile-i nevăzute foşneau abia-abia, că nici nu le-ai fi deosebit de freamătul glicinei dacă nu ştiai cum să asculţi; te învăluiau în firava lor răcoare, fior şi mângâiere ca visul primei iubiri, de se făcea pielea numai buburuţe pe tine; şi în inimă îţi punea căldura lui dulce-amară, până aproape de pragul durerii, dar încă plăcută, încă plăcută. Şi pâcla care chema întunericul se ivea pe zare, uşor, uşor de tot, şi la fel pătrundea în oraş, printre case, blocuri, copaci, stâlpi de telegraf ori pentru iluminat, până ce te trezeai dintr-o dată cu ea lângă tine, între tine şi lucrurile din jur, apărându-te de tot şi de toate -până şi de rânjetele beţivilor-, fără a te izola însă. Fără a te izola. Atunci Lică se ridica de pe scaunul de alături, se înclina numai pe jumătate în glumă ori nici pe atât, îţi aştepta mâna, cu acea atitudine mai grăitoare decât orice invitaţie în cuvinte, şi valsul… Or fi multe feluri de zbor pe lume, dar nici unul nu poate rivaliza cu valsul. Doar dacă ai pune la un loc săgetarea rândunicii, zvâcnirea eretelui şi lunecarea şoimului în tării. Şi nici atunci; că n-ai cum să le contopeşti pe toate într-o singură rotire, ca în vals.
Cine şi cum o fi tras iţele încât poetul să nimerească în seara aceea la masa Larisei, nimeni n-ar putea spune. Şedea sub glicină de ore bune deja, abia atingându-şi buzele de berea din halbă, mâzgălind, mâzgălind de nădejde într-un caiet gros cu coperţile roşii, arzânde parcă. Liza îl mârâi nu prea convinsă: bătrâna doamnă îl măsură indignată: “De unde apăruse barbarul ăsta?!” În grădina Pomului răsucit toată lumea ştia că aceea eramasa ei. Şi de n-ar fi ştiut, trebuia să fie orb ori retardat pentru a se aşeza acolo. Mai întâi fiindcă se afla departe de suratele ei, ascunsă în colţul unde pietrişul grădinii nu ajungea; apoi: vreun hâtru fără umor scrisese de-a dreptul peste vechea vopsea bleu, cu litere mari, negre, vizibile pentru oricine: MASA LARISEI, NU OCUPAŢI. PERICOL! Dar gluma răutăcioasă căpătase drept de cetate, în timp; domnului Vasile, şeful localului, îi reveneau oarecare merite în această privinţă, ce-i drept. Chiar şi obişnuita glumă de a se aşeza cineva la masa ei când o vedeau traversând bulevardul, spre a face haz, îşi pierduse rostul, fusese uitată. În sfârşit, sălbaticul adâncit în mâzgălelile lui - arunca literele de parcă le scrijelea în carne vie - sesiză că este privit cu ostilitate. Smunci o linie strâmbă pe toată lăţimea paginii şi dădu la iveală o faţă cărnoasă, încruntată. De sub hălăciuga de păr, ochii aruncau fulgere: -Mi-ai furat cuvântul, deşteapto! Cuvântul! Ţi-aş trage o!... Dar privirile îi întâlniră o doamnă în vârstă, cu eleganţă veche în atitudine şi îmbrâcăminte şi rămase cu restul vorbelor în gât. Doar palmele i se închiseră şi deschiseră în gol. O secundă lungă, Larisa îl privi interzisă. Una ca asta nu i se mai întâmplase; după ce că îi ocupa locul tot el se revolta. Clipi mărunt, scutură energic din cap şi asta o puse oarecum în ordine: -Ridică-te imediat de pe scaunul meu! rosti sever. Şi, minune, furia poetului se şterse ca luată de vânt. Şovăi dezorientat. Se ridică stângaci, dezmembrat parcă. Nevârsta i se văzu acum prin toţi porii. Putea să aivă cincisprezece-şaisprezece ani sau pe-aproape. Cât şezuse aplecat asupra mesei, Larisei i se păruse bărbat în toată firea. O înşelaseră umerii colţuroşi, prea largi pentru vârsta lui şi chica răzvrătită. Dar nu era decât un copil crescut prea repede, după un plan cam dizarmonic. Surâse cu blândeţe: -Ce faci aici, tinere? El îşi plecă ochii în pământ şi îşi împinse un umăr în faţă, de parcă ar fi vrut să-i întoarcă spatele. Scormoni pământul cu vârful pantofului: -Iertaţi-mă… Masa asta… Credeam c-am găsit un loc… -Ce fel de loc? se prinse bătrâna de ultimul cuvânt. Nu i-ar fi displăcut deloc compania pasageră a cuiva, fie şi a unui băiat crescut cam la întâmplare. Însă poetul nu prinse rostul întrebării: -Un loc unde să scriu în linişte, spuse abrupt, împingându-şi umărul şi mai în faţă. -Credeam că înveţi pentru vreo corigenţă, se explică ea, uşor nesigură. -Îm-da, cam aşa ceva. Nesiguranţa ei devenea siguranţă în el. -Ne aşezăm? propuse ea, după un scurt răstimp. -Să-mi aduc un scaun? zise el şi râse imediat, tăcut, de inutilitatea întrebării. Îl aduc, hotărâ. Azi tot n-am să mai scriu. Băiatul nu se prea lăsa ademenit; neîncrederea şi sfiala se succedau în făptura lui cu o repeziciune uimitoare. Dar Larisa ştia să insiste fără a sâcâi. În sfârşit, deschise caietul. Nu cu toată inima. Îşi trecu palma de câteva ori peste file, apăsându-le acolo unde se îmbinau. “Elucubraţie în infraverde” spuse fără a privi scrisul. Glasul îi sări de la sunetele înalte la cele joase şi înapoi. Suflul i seîngrămădise pe clipă în gâtlej. Se opri, răsuflă adânc, privi, printre drugii de fier forjat, strada, apoi reveni la pagina scrisă. Pe Larisa o invadă o bucurie uimită. Se aşteptase la o versificare lungă stângace a primei dragoste şi surpriza o lumină în întregime. Mai întâi, ceea ce auzea nu semăna deloc a versificare adolescentină, plată, ci de-a dreptul a poezie; apoi, nesiguranţa din glas i se topise, enunţurile sunau limpede, cuvintele cădeau clare, libere, se aşezau de la sine în ordinea ritmului, exprimau o stare: Lumea dezvăluindu-şi faţa ascunsă, sensul de dincolo de lucruri, de dincolo de puterea simţurilor: O plimbare de seară pe un drumeag de ţară; aerul tremurător în lărgimea câmpiei; cerul în lentă schimbare ; pacea firii adunându-se de nicăieri şi depeste tot… Şi, da, întâmplarea măruntă care îl pune pe singuraticul trecător în faţa complexităţii Creaţiei: Un mic incident între marginea de sus a pălăriei înalte şi ramura întinsă spre pământ a unui arbore. Aproape nimic. Pălăria se rostogoleşte în aerul care încă îşi caută stropul de consistenţă. O dată şi încă o dată, şi se opreşte fără a se opri şi în fapt:
“Jobenul meu verde,
Jobenul meu verde
Pendulând,
Pendulat.”
Căderea nu-şi mai atinge finalul, energia mişcării se consumă, nefiresc, într-un perimetru restrâns la minimum: ciudata pendulare în gol. La masa de sub glicină domni tăcerea un răstimp. Tânărul poet fixa cu încăpăţânare semnele înşiruite pe pagina caietului. Larisa îi vedea umerii şi chica rebelă, ajunsă până peste obraji, peste sprincene, peste gâtul arcuit. Se gândi că ultimul cuvânt al poemului, prin forma rară folosită sugera, ba chiar obliga într-un anume fel, să iei act că jobenul se află în puterea unei voinţe conştiente, punctul de sprijin şi impulsul pendulării rămânând imperceptibile ochiului de umoare, pupilă, retină şi nerv. -Cineva dintr-un plan nevăzut…, începu ea, căutându-şi cuvintele. -Oh! suspină, uşor nemuţumit, poetul. Oh! -Bătrâna îl privi şi înţelese. Avea dreptate; ce rost are să explici un poem tocmai celui care l-a trăit şi i-a dat formă? Se replie: -Trebuia să încep prin a spune că eşti poet. El îşi ridică, în sfârşit privirea. Părea că surâde vag cuiva depărtat. Poate zării pe geana câreia înserarea îşi încerca timidă culorile.
Poetul n-ar fi putut dansa niciodată vals-boston; era prea dezarticulat, prea greoi, prea pus să ducă toate în linie dreaptă la capăt. Dar îl interesa trecutul. Voia să ştie tot şi toate dintr-o dată, dacă s-ar putea, cu amănunte, culori, aer, parfum, şi justificarea cădeii, cum zicea el. Nu pe sărite. Nu în general. Ci din aproape în aproape; din nuanţă în nuanţă. Cum să-ţi mai aduci aminte? Că tocmai mărunţişurile care fac aspectul unui timp îţi scapă. Alea mari, da, rămân ca nişte repere pe un traseu lung. Când pleci spre Bucureşti, de pildă, ţi se spune: “via Urziceni” ori “via Ploieşti”. Dar nu aia-i călătoria. Călătoria-i ceea ce rămâne în tine prin văz, miros, gust, pipăit, auz şi încă ceva pe deasupra. Ceva ce nici nu încape în sărmanele cuvinte. Noroc că punea o mulţime de întrebări despre tot felul de nimicuri, şi, răspunzându-i pe bucăţele, retrăiai lucrurile. Îţi năvăleau în minte, coborau în inimă şi inima le strecura în sânge, în muşchi, în oase, până în unghii şi perii capului. Aşa puteai să i le spui şi lui, puteai să le înţelegi şi tu. Şi aşa vara aceea se făcea mai plăcută decât altele, mai calmă, mai plină. Lasă că venise timpul fructelor, al pepenilor, al vinetelor cu pulpa de agată, al frunzelor cu adiere de gălbenare; astea oricum vin şi trec. Dar vara aceea a fost plină altfel. Ca atunci când nu-ţi prisoseşte nimic, dar nici nu-ţi lipseşte ceva; când şi graba şi încetineala îşi pierd sensul: când din aşteptare a rămas doar liniştea lucrului care se împlineşte de la sine. Aşa că burniţa, şi vântul toamnei, şi mirosul de gălbenare în ierburi, în copaci, în aerul ud, nu-i mai puteau ştirbi nimic. Masa şi scaunul, şi frunza rărită a glicinei erau îmbibate de apă. O pulbere apoasă în fapt, care se insinua până în rosturile dintre celulele şi atomii metalului. Poate şi în suflete şi în gânduri. Însă pe Larisa n-o mai putea atinge; vara aceea plină îi lumina întreaga făptură. Îşi adună fulgarinul în jurul corpului şi se aşeză. Îşi făcu loc în scaun, cu migală, ca pentru o şedere de vreme lungă. Liza se scutura iar şi iar, risipind pulbere umedă în aer. Şi dintr-o dată încremeni, încordată, gata de salt, ca în vremurile ei bune. Însă imediat, semn de adâncă nedumerire, ceva între scheunat şi mârâit i se zbătu o clipă în gâtlej. Surprinsă, Larisa îi urmări privirea: Dintr-un vârtej abia iscat pe trotuarul din faţa porţii, păşea drept, ostenit dar mândru şi drept, cum îi era felul, Lică Bârsan. Jobenul lui verde atinse în treacăt, cu marginea de sus, trunchiul aplecat al salcâmului şi se rostogoli în aer, se rostogoli. Bărbatul se răsuci instinctiv, întinse palmele între pământul ud şi cilindrul verde, însă acesta din urmă încremeni, nefiresc, înainte de a i le atinge. Lică şovăi un moment, apoi privi spre Larisa şi îi surâse: -Acum o să se legene aşa o vreme, în aer, ferindu-se să nu-l pot atinge. Liza se strecură, repede, sub masă. Pe spate şi pe ceafă părul i se zburlise – perie. Poate de asta încercase să mârâie şi să schelălăie în acelaşi timp şi nu-i ieşise nici una cum trebuie. Nehotărâtă încă, se puse pe urlat. Dar Larisa n-o luă în seamă; toată atenţia ei era îndreptată spre Lică şi buclucaşa sa pălărie înaltă. -Lasă-l! -îi strigă ea, între alint şi bucurie, zvâcnind sprinţară spre el. Ceva rămăsese în urmă-i, atârnând parte pe marginea mesei, parte pe scaun, bine strâns în fulgarin, dar ei nu-i păsa- Lasă-l naibii de joben! O să-l iei când se plictiseşte de joacă. Mi-a fost atât de dor de un vals! Mi-e atât de dor de un vals! -Şi ce-i mai agasant - zise el, trecându-şi mâna peste mijlocul ei -, e că n-am purtat nici o dată joben. Nici la cele mai simandicoase ceremonii. Frac, da. Dar – joben?! Şi încă unul verde?!
Sarea trotuarului Se-ncalţă până în gât Capătă expresia unei fiinţe vii Frunze clocotitoare şi tălpi de fum
Madame vivi are şoareci albi în subţiori Laptoşi cu pielea grasă Şi val de samaria peste sânii purtaţi Un fluviu în patru braţe Şi şerpii electrizaţi
Carnagiu pe dominicana 4
Şi automobilele iernii strecurându-se în umbră
II
Poemul comută Tristeţea din bărbile năclăite Ah cu câtă gingăşie se dezintegrează Oasele păsării Şi inima ei subţirică printre florile de tufănică
Trece un grăunte de ceaţă Sub ochii tatălui încă nedumeriţi Pufoşi Botul roşu al iepurelui Adulmeca
Ah pulberea de sălcii stârnită de mal Luntrea putrezită şi lanţul târât Capul de aur al împăratului. Trec care de luptă Bat spuma Prorele de argint Spre pilaştrii pădurii
cântecul măcăleandrului umezit grumazul negru al bărbatului gura de foc şi şerpii şi peste toate îmi asmut gura împotriva bârfitoarelor cu haină de piele şi pete de petrol picioarele acum voinice nu mai bună să nu mă clatin să stau drept şi să scuip şi să spun adevărat vă spun să călcati iarba cu trupurile voastre de o vară sărate ciobite să vă aruncaţi balele câineşte şi să vă scuturaţi de meşteşugul vorbelor
vântul săruta câmpurile de miere şi liniştea ca o vulpe
striveşte neaua tavanul şi frânghia dintre două odăi
poemul comută tristeţea din barăcile tomnatice descleiate acolo und am găsit cuvântul acolo unde ochii tăi i-am închis peste prunduri
Ochii iepurilor roşii nu sunt trişti Primăvara îmbălsămând înserarea Şi gura uscată năclăită a ciripitorelor muribunde acolo Unde suflul greoi Al iernii a răzbit adânc M-am îmbarcat din vreme Cu trupul împuţinat al mamei Odihnindu-se în poală Pasagerii se uscau la soare Pe trepetele feribotului S-o duci acasă s-o mai usuce puţintel vântul Spuse madame dând din cap gânditoare...
Ascultă am visat cum te bălăcăreai cu mine
Într-un fel de apă Erai bronzată şi plină de solzi Şi-mi prindeai cu dinţii sandaua descheiată
Inspiră adânc aerul verde Ca şi cum te-ai primeni într-o pădure Prima pădure a pietrei
Priveşte înainte de glonţ Când pământul îţi fuge imperceptibil de sub coadă Silueta unui bărbat răsfoind ziare
În interiorul canalului de scurgere Cineva şi-a uitat câteva obiecte Care pomenesc fără încetare Despre frânturile intimităţii De zi cu zi Îi denuda carnea albă Ţipătoare Măştile pe care le păstrează în borcanul cu vată Câteva amintiri aurite sporovăitoare I se lipesc de degete Din interiorul canalului miroase Ca şi cum cineva a vărsat acolo propria sudoare cu care şi-a îmbălsămat ani la rând trupul.
câtă iubire/ era în deauville/ focile se sărutau pe mustăţi/ şi băteau jucăuş/ din aripioare/ săltând de burţi ’nainte/ totul strălucea/ în blana lor udă/ pretutindeni te puteai oglindi/ ca în soare/ vai cât de multă dragoste era/ şi noi doi eram în ea/ azi din găvane ude/ oceanul se năpusteşte spre deauville/ şi viaţa musteşte a disperare. (Stela Iorga – vals bolnav) „Dacă volumul care se proiectează va avea aceeaşi tensiune şi valoare precum în grupajele pe care le ştiu, va fi o capodoperă. Rar folosesc acest termen. O percepeam pe Stela Iorga ca pe o anticalofilă. În plan literar. Aici dovedeşte că poate fi şi calofilă, având o anumită căldură – de după-amiază pe plajele unei mări universale, unde Deauville are valoarea unei aşezări arhetipale, amintind de fabulosul ţinut Macondo a lui Màrquez sau, prin dansurile macabre, de lumea lui Juan Rulfo, mexicanul. Este picturală, este – dacă vreţi – impresionistă. Dacă există un purgatoriu (nu, neapărat, al literaturii) şi ajungi acolo, imaginaro-realist, orice iubitor de literatură te va trimite la Deauville-ul Stelei Iorga.” (a.g. secară) „Un tărâm al vieţii şi al morţii în acelaşi timp, un concubinaj între viaţă şi moarte susţinut de iubire; reuşita textelor vine din atmosfera tristă, apăsătoare, dar salvată de mici aspecte – mai mult sau mai puţin inedite – ale existenţei; să evite expresiile prea explicite şi unele repetiţii nepotrivite.” (Anca Şerban Gaiu) „Textele mi-au indus o stare de linişte interioară – ca un medicament calmant.” (Sabina Penciu) „Versurile prea directe, prea explicite şi unii termeni repetaţi nu mai lasă loc sugestiei.” (Cristina Dobreanu) „Densitatea poemelor nu ajută textele care, de altfel, mi-au plăcut.” (Nicoleta Onofrei) „Are consistenţă şi coerenţă; este printre puţinii noştri scriitori cu un univers poetic; este un autor care merită succesul, dar nu-l poate avea – de parcă, i s-ar interzice; un maestru al picturalului; fantasticul se face cunoscut prin energiile sale, prin stihiile sale – una dintre stihii ar fi chiar textul; Stela Iorga mi se pare un campion al impresionismului; picturalul aduce textul la viaţă, te ajută să vezi universul textului; este un pictor de cuvinte, de sentimente; a părăsit reziduurile de academism, excesul de lirism şi scrie înţesat de suflet. Viaţă, nu artificiu, nu modernitate!” (Mirel Floricică)
Ion Avram
Vineri, de la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, va citi Anca Şerban Gaiu.
oasele îţi cădeau unul câte unul închipuiau un castel pe ţărmul oceanului la care se jucau copiii neştiind pe ce pun mâna şi tot aşa reclădeau mii de castele la deauville din oasele tale tu un străin erai în propriul tău sine aşa cum te vedeam eu mereu nedespărţit de mine.
descântecul
ce pasăre a nopţii îţi bate la uşă străine cine vrea să ştie de tine în puterea nopţii duhul ah duhul tăcerii veşnice intră în casa-mi de piatră în casa-mi de stei unde eşti tu dragă doamne să vii şi să mă iei.
în balans
hâd îmi atârnă capul ca o lună plină de ramura unui copac putredă sunt de la inimă în jos sclipesc ca un putregai a viaţă mică de furnică îndrăgostită şi uimită.
**
într-o zi unele imagini nu te mai ajung aşa cum înecaţii nu îşi mai găsesc drumul înapoi spre casă în ocean ah moartea şi cuvintele ei fără sunet ca vata deauville îmi atârnă la gât ca un inel la piciorul unui porumbel mort unu doi trei doamnă balans iubirea putrezeşte lin pe paşi de dans.
acorduri
deodată muzica îmi devine străină de mine la deauville nu o mai aud altcineva începe mă scrie pe alt ţărm cu mult mai minunat plin de foci care nu sorb apa în plămâni iar stelele de mare nu mor la mal totul tresaltă ca şi cum ai pişca başii unui acordeon şi un cântecel vesel se iveşte brusc dintre stânjeneii morţii.
vara indiană
mă scriu la deauville cu ochii altcuiva mai fericit şi mai rotund ca mine cu găvane mult mai perfecte pentru aşa moarte neînduplecată ca o vară indiană.
vals bolnav
câtă iubire era în deauville focile se sărutau pe mustăţi şi băteau jucăuş din aripioare săltând de burţi ‘nainte totul strălucea în blana lor udă pretutindeni te puteai oglindi ca în soare vai cât de multă dragoste era şi noi doi eram în ea azi din găvane ude oceanul se năpusteşte spre deauville şi viaţa musteşte a disperare.
tangoul
la deauville îngerul morţii îşi târăşte aripile ude pe mal ce greu este şi nimic nu îl sperie vine ţintă către mine totul este ca o muzică dintr-un peisaj autumnal în care un acordeonist cântă pe ţărm un tangou trist şi pasional.
(...)Sinceritatea cu care mi-a spus toate astea un bătrân blând, fără vlagă m-a făcut să îmi scald ochii în cerul înstelat şi să mă gândesc la filmul în car joc. Într-o linişte asurzitoare a părăsit compartimentul, luând odată cu el şi mirosul înţepător de tutun. Staţia se propia, iar eu, de asemenea, mă apropiasem de geam să îl văd pentru ultima oară pe cel care mi-a deschis o fereastră spre viaţă. Nu peste multe clipe, în spatele meu un glas răguşit răsună: - Domniţă, mai doriţi o ţigară? (Adelina Pricope – Condamnare la tutun)
„Plictiseala autorului sufocă textul; autorul pare condamnat la plictiseala din care vrea să iasă scriind; nu depăşeşte simplul stadiu al simplului joc de-a plictiseala.” (Mirel Floricică) „Text nemotivat din punct de vedere literar.” (Stela Iorga) „Nu înţeleg circumstanţele redate, ce a vrut să transmită – nu are consistenţă.” (Sabina Penciu) „O încercare literară; are uşoare irizaţii de literatură; ideea – marea plictiseală – nu este susţinută de text; parcă ar scrie cu mănuşi – prea delicat.” (Anca Şerban Gaiu) „Autoarea – doar scrie o schiţă contra firii literare; mi se pare prea puţin ca să ne dăm seama de potenţial.” (a.g. secară) „Trei pagini de cuvinte cu trei personaje - şi nici unul realizat; nu are miză, nu are stare – doar nişte sclipiri care o recomandă pentru viitor.” (Laurenţiu Pascal) „Lipsă de concordanţă între formă şi conţinutul ideatic.” (Iulia Roman) „Personajul narator pare naiv – deşi autoarea nu pare; o lirică feminină de buzunar; plictiseala vine din mimarea poveştii şi nu din trăirea ei; fraze luate din raft – gata făcute; lectura este cursivă, dar nu ne-a redat povestea; mă aştept de la Adelina Pricope la orice.” (Victor Cilincă)
Ion Avram
Vineri seară, de la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Stela Iorga.
Cristina Bălan, Abateri simple, Ed. Princeps Edit,
Iași, 2010, Redactor: Daniel Corbu
Romanul pe care îl propunem spre analiză este unul dintre cele 145 de titluri nominalizate pentru premiul Cartea anului 2010 prin intermediul rețelei literare. În același timp, autoarea este văzută de către Daniel Corbu (autorul plăcutului volum de poezie Apocalipsa de fiecare zi) drept ”unul dintre cei mai spectaculoși prozatori tineri din peisajul literar de azi”, completarea ”românesc” lipsind cu conștiinciozitate din această considerație. Ion Zimbru contribuie și el la conturarea portretului tinerei autoare, prin câteva rânduri pline de sinceritate, publicate în cotidianul gălățean Viața Liberă: ”prozatoarea Cristina Bălan, gălăţeancă şi membră a Cenaclului Noduri şi Semne, a învăţat că trebuie să aştepte şi să fie prudentă în declanşarea debutului său editorial, de pertinenţa acestuia depinzând deschiderea către public şi evoluţia sa în literatură. Faptul că nu s-a grăbit se observă în cartea Abateri simple”. Vom încerca în cele ce urmează să ghicim unde se vede acest lucru mai exact.
Abateri simple este un roman existențial centrat pe tema căutării de sine a tinerei protagoniste, în aceeași măsură un roman de dragoste cu tente filosofice și fantastice. Adina, o tânără studentă, trăiește într-o permanentă confuzie existențială evidentă până și în cele mai mici detalii. Refuzul și în aceeași măsură acceptarea realității înconjurătoare este motorul care antrenează narațiunea și creează conflictul cărții. Senzația de ireal pare singurul mod de a fi al protagonistei, dar aceeași senzație se dovedește, în final, a fi un mod superior de existență, o comunicare la care nimeni nu mai poate avea acces.
Toate aceste zbateri ale protagonistei sunt urmărite de-a lungul a câtorva ani, în care Adina trece prin acele evenimente în măsură să o salte spre maturizare. Adevărata maturizare vine însă dintr-o cu totul altă direcție, și nu din asumarea unui statut social respectabil sau din relațiile sociale/sexuale pe care le întreține fugitiv. Capacitatea Adinei de a-și păstra nealterată deschiderea spre transcedent trecând prin(tre) toate abaterele simple imanente este poate adevărata și singura ei virtute.
Abateri simple. Simple, dar multe
Romanul Cristinei Bălan se deschide într-un mod plăcut, cu prezentarea tinerei și mofturoasei studente Adina, care, imediat ce se trezește, constată ”cu aceeași surpriză neplăcută dintotdeauna că decorul nu e tocmai cel la care se aștepta” (pag. 7). Primul sens al titlului cărții pe care o citim ne este sugerat chiar de la început, odată cu prima incursiune în mintea protagonistei: ”Prea cald pentru luna februarie!, își spuse cu aerul cuiva care a observat că e cald în luna februarie” (pag.7) – suntem astfel introduși în seria de abateri simple de la un soi de bun-simț narativ, adică în seria de expresii bizare care nu sunt curioase, ci par doar deplasate prin expresivitatea lor forțată. Se continuă această paradigmă a forțărilor prin alcătuirea unui portret al personajului exclusiv prin enumerarea titlurilor pe care Adina le are în bibliotecă: „Poe, Twain, Marquez, Hassel, Chiriță, Țugui, Cehov, Creangă, Homer, Rebreanu, Christie[i], Eminescu, Calidasa, Pușkin, Verne, Pann, Dumas, Balzac, Remarque” (7-8). Forțarea poate că nu este vizibilă, dar pentru depistarea ei este necesară lectura întregului roman. Se observă atunci că lista acestor autori nu își găsește nicio justificare. Mai mult, această metodă de caracterizare este cu atât mai deranjantă cu cât nu va fi deloc echilibrată de-a lungul narațiunii prin alte tipuri de caracterizări, dar despre acest lucru vom vorbi mai târziu.
Se revine la acel mod plăcut de a prezenta un personaj abia în momentul în care naratorul pare mai interesat de lucrurile simple, de carnea personajului: ”Își privi mâinile: dacă degetele puteau căpăta vreodată un aspect al specializării în dat paginile, atunci ale ei aveau sigur acel aspect. Dacă ochii ajungeau să ia o formă specifică alunecării printre litere vreodată, atunci ochii ei trebuie că aveau acea formă. De la est la vest și din copertă în copertă...” (pag. 8). Din păcate, naratorul își pierde imediat interesul pentru acest gen de descriere simplă, caldă, la firul ierbii, preferând în schimb exclusiv caracterizarea directă a psihicului și a calităților spirituale ale personajelor.
Continuarea acestui paragraf introduce și un posibil cititor model al romanului Cristinei Bălan, conturând un public-țintă: ”Parcurgea paginile cu un fel de febrilitate, grăbită să cunoască oamenii, destinele lor, să le citească gândurile, să le ghicească personalitatea. Eroii mai semănau uneori, încadrați în tipare clasice încă de la începutul cărții, altora le intuiai caracterul pe parcurs, ori erai liber să-ți formezi propria impresie... Despre personaje, sau chiar despre autor dacă voiai” (pag. 8). Aici se descrie modul în care citesc adolescenții, lectura empatică și schematică pe care o cere un roman polițist sau un roman de dragoste. Din nefericire, publicul-țintă este dificil de cucerit – probabil că puțini adolescenți ar putea trece de dialogul filosofic întins pe câteva zeci dintre paginile care urmează. Ar fi bine dacă ar trece, pentru că romanul de față este destul de potrivit unor astfel de lectori.
Unele dintre stângăciile de care aminteam sunt prezente – și se vor menține astfel pe întreg parcursul cărții – încă din primele pagini. ”Le-am prea citit pe toate!” (pag.7) – gândește Adina. Inversiunea topică aici este deranjantă auzului și lipsită de justificare. Mult mai ciudate sunt remarcile naive care ne sunt prezentate de narator în discurs direct: ”Pa, Tren! Ne vedem data viitoare!” (pag. 12) – își zice în sinea ei tânăra studentă. Mai nimerit ar fi fost aici, în cazul în care este neapărat necesară prezentarea acestui gând, folosirea stilului indirect prin care s-ar fi putut mai degrabă sugera acest gând. Astfel, personajul ne pare pur și simplu prea naiv pentru ceea ce se vrea a fi, iar naratorul pare să cadă în dulcismele atât de apreciate de unele autoare.
Alte abateri simple apar prin folosirea unor jocuri de cuvinte (prea mult spus poate, mai degrabă folosirea unor termeni contradictorii) neinspirate și facile, cum ar fi acesta: ”Clipi nedumerită ca dinaintea unei picturi abstracte cu pretenții concrete” (pag. 12). Bineînțeles, următoarea abatere simplă cade în cele din urmă într-o abatere foarte gravă, pe care o voi trata mai încolo. Deocamdată, e bine să notăm doar că unele cuvinte sună atât de ne-oral în dialog: ”- Fără să luăm în considerație faptul că nu vezi nimic de obicei?”. Considerare ar fi sunat aici mult mai natural și mult mai puțin pretențios. Câteva pagini mai încolo: ”Sunt săracă precum un șoarece” (pag. 15), când atât de firesc ar fi sunat ”ca un șoarece”.
Un alt efect nedorit creează și inserțiile, în planul naratorului, a unor referințe culturale pretins-înalte: ”ciripitul Monicăi continua ca un concert de Paganini într-o speluncă fără clienți” (pag. 13). Efectul ar fi fost înlăturat dacă naratorul ar fi recurs la acestea în mod constant, ceea ce, bineînțeles, nu se întâmplă, astfel că totul pare a fi doar o scăpare, o dorință exterioară textului, un mic accident lingvistic. Alteori, în planul naratorului se strecoară alt soi de scăpări. În timpul unei cuvântări despre realitatea obiectuală, ce se întinde pe câteva pagini, Adina are o curiozitate obraznică: ”Crezi? o întrerupse Adina, nepoliticos” (pag. 16). Nepoliticos din ce punct de vedere, ținând cont că în contextul în care apare întreruperea Adina aduce o informație validă și importantă din punct de vedere pragmatic. Chiar dacă nu ar fi fost așa, nu ar fi avut niciun sens ca naratorul să observe ”impolitețea” aceasta și să ne-o arate.
Toate aceste mici reproșuri pot părea nesemnificative în raport cu miza cărții de față, dar ele nu ar fi fost amintite dacă nu ar fi fost pe cât de simple, pe atât de multe, creând în final un efect și mai respingător. În fond, ele nu sunt nesemnificative în raport cu miza, ci în raport cu celelalte reproșuri pe care le vom aduce.
Abateri mai complicate
Artificialitatea acestui roman se instalează odată cu începutul primului dialog. Adina ajunge la cămin și se întâlnește cu Monica, una dintre colegele ei: ”- Ei?, o întâmpină clinchetul voios al unei voci, ca un clopoțel stârnit cu deschiderea ușii” (12). Aceasta este cea mai fericită comparație din întregul roman și ne introduce într-o atmosferă plăcută, pe care o vom părăsi imediat. Intimidată de atitudinea în general ostilă a Adinei, care contemplă fără voioșie ploaia de afară, Monica se lansează într-un discurs foarte puțin veridic:
”– Plouă umezind pământul care va rodi la primăvară. Plouă afară, dar noi suntem la adăpost, urmărindu-i pe geam desenele fantastice. Putem ieși afară să respirăm aerul umed, proaspăt spălat, dacă vrem. Putem scormoni cu vârful pantofilor frunzele de pe trotuar, putem ridica ochii spre ramurile cu păsări rămase, cu frunze stinghere. Atâtea mărimi, atâtea forme diferite! Și cât de diferit colorate! Te întrebi dacă nu cumva le va prinde primăvara acolo pe toate, pe aceeași creangă cu mugurii. Se leagănă leneș în vânt, tresărind sub atingerea picăturilor, dăruind foșnet și ciripit acestui miez de iarnă al cărui destin nu mai e acum doar tăcerea înghețată sub căderea fulgilor de nea... Putem privi, la apus, soarele zâmbind portocaliu pe sub norii gri, dând peisajului culori de basm, împrumutând chiar și oamenilor un fel de aură... Dar mai ales, suntem aici, printre anotimpurile trecătoare, trecători și noi dar altfel trecători, aceiași și totuși schimbați cu fiecare anotimp care trece... Suntem aici și putem vedea, ne luminăm retina privind, ne îmbogățim sufletul simțind, avem privilegiul să trăim și totul e pentru noi, doar să privim! Nu-ți deșteaptă nici un sentiment gândul că toată natura e pentru tine? Nu te încântă frumusețea ei, nu te sperie uneori măreția ei?” (pp. 14-15)
Aceasta este atitudinea patetică, naivă și idealizantă în care se va desfășura întregul roman. Mai mult, în acest fragment se observă și străduința naratorului de a ne arăta că personajul său trăiește, în adevăratul sens al cuvântului. Această obsesie dă un caracter de falsitate extremă romanului. În cuvintele lui Wayne C. Booth, naratorul nu se folosește de retorica potrivită pentru a convinge cititorul. Tot Booth ar evidenția și faptul că naratorul Abaterilor simple este preocupat numai de a ne spune că personajele sale trăiesc intens, și deloc preocupat de a ne arăta acest lucru. Suntem convinși, după lectura romanului, că naratorul nu deține pur și simplu instrumentele și cunoștința de a ne arăta personajul, ne a ne sugera o idee. De la pagina 15, romanul este irecuperabil.
”Monica se răsti:
- N-o cunoști suficient! Lumea nu e doar așa... ceva ce te înconjoară, ca pereții din casă pe care îi știi de ani de zile zugraviți în aceeași culoare. Totul în jurul tău e în continuă mișcare și transformare, nimic nu mai e ca acum un minut și nici nu va mai fi vreodată!” (pp. 15-16)
Nu numai banalitatea (cu atât mai banală cu cât se vrea opusă banalității) acestei replici ne deranjează, nu numai felul în care este spusă, dar mai ales faptul că Monica se răstește la colega ei – imaginați-vă această replică spusă pe un ton răstit de o copilă de 20 de ani unei alte copile și veți vedea imaginea de ansamblu la care mă refer. Romanul este construit trei sferturi numai din acest gen de dialoguri, întrerupte foarte rar de vocea naratorului – care se confundă de atâtea ori cu cea a personajelor (care sunt, toate, măști auctoriale). Când se întâmplă acest lucru, se văd atât de bine stângăciile naratorului încât tot eșafodajul se năruie subit: ”Adina zâmbi senin inocenței amuzant-zbârlite”, unde inocența la care se face referire poate fi foarte greu privită ca inocență. Dar aceste forțări ale comparațiilor și descrierilor dezgustă cititorul. În primul rând că acesta nu poate considera discursul Monicăi inocent, în al doilea rând, dacă acesta chiar ar fi inocent, atunci în niciun caz nu ar putea fi considerat amuzant, iar în al treilea rând, alăturarea celor doi termeni de la sfârșitul sintagmei este doar caraghioasă. Personajele se adâncesc în propriul lor penibilism:
”- Ascultă-mă dacă ții neapărat, dar nu-mi da voie să-ți ating sufletul!
- Ce e asta?, se înfioră Monica pălind. Poți?” (pag. 17).
Din acest moment cititorul, oricât de bine intenționat, nu se poate opri din râs. Aici este pusă la încercare până și răbdarea acelui public țintă despre care vorbeam. Naratorul însă își ia foarte în serios personajele, astfel că nu trebuie să ne surprindă dacă, după acest dialog metafizic purtat cu colega ei de cameră, Monica nu mai este aceeași:
”- A fost doar un vis urât. Nu e nimic adevărat, nu pentru tine! Nu te mai gândi! Respiră adânc, reculege-te și reia-ți credința, speranța și dragostea de unde le-ai lăsat... Regăsește-ți sufletul!
- Crezi că mai pot?” (pag. 37).
Ceea ce încearcă Cristina Bălan prin aceste dialoguri iluministe este să creeze un soi de suspans și chiar un fir narativ. Acest lucru, evident, nu îi iese, în mare parte deoarece, tot citindu-le, realizăm că nu sunt tocmai dialoguri, ci mai degrabă monologuri, un dialog între surzi. Observăm destul de repede că pagini întregi sunt umplute fără ca informații noi să fie aduse, fără să se realizeze nicio intensificare a dialogului, etc. Nici măcar nu se aduce, prin aceste pagini goale, vreun plus estetic. Un contra-exemplu pentru folosirea acestei tehnici poate fi văzut în filmul științifico-fantastic The Man from Earth, unde dialogul chiar creează fir epic și mișcare narativă. De altfel, artificialitatea și unidimensionalitatea personajelor, cât și lipsa oricărei culori locale, lipsa minimului necesar de descriere ar fi trebuit neapărat introduse într-un context special, cum face Italo Calvino în Cavalerul inexistent sau cum se întâmplă în filmul Waking Life, unde dialogurile sunt și bune, și metafizice, și narative. Însă ne dăm seama destul de repede că naratorul acestui roman este lipsit de orice intenționalitate de acest gen, care îi este străină și inaccesibilă.
Abateri simple este un roman lipsit de imaginație, lucru evident mai ales în scena principală, unde lucrurile se întâmplă într-un fel cam ca în Cenușăreasa: Adina este mai mult forțată de colegele ei să participe la un bal, unde îl întâlnește pe băiatul blond cu ochi albaștri de care se va îndrăgosti, dar de care fuge la miezul nopții. Tehnica recunoașterii pe care Cristina Bălan o folosește aici l-ar fi făcut și pe Aristotel să-i recunoască lipsa de imaginație: la intrare, Adina se împiedică de Cătălin și îl murdărește de ruj, semn prin care-l va identifica mai târziu în mulțime.
Începe povestea de dragoste, tratată atât de șubred de narator încât cu greu poate fi numită poveste de dragoste – ci doar o continuare stângace a acelui dialog pe care Adina îl începuse cu Monica. Elementele de fantastic ar fi putut salva romanul, dar nu o fac, mai ales din pricina structurii dezlânate la nivel epic.
Vedem lipsa imaginației și a veridicității și în scena în care protagonista intră, la miezul nopții, în cămin. Problema pe care trebuie să o rezolve este de a trece de portar:
”- ...OK, aproape am ajuns, constată el. Ce vom face în clipa următoare?
- Ai să râzi, răspunse Adina căreia îi venise o idee. Cred că se va întâmpla ceva unic în istoria școlii, iar dacă de mâine nu voi mai locui la această adresă, vei ști de ce!
El se retrase în umbră, iar Adina bătu în geamul întunecat al cabinei portarului.
- Pleacă!, strigă o voce somnoroasă dinăuntru.
- Poliția! În numele legii, deschideți!” (pag. 78).
Observăm, în treacăt, stângăciile în redarea discursului oral (”Ce vom face în clipa următoare”), cu care până la această pagină ne vom fi obișnuit. Dar ideea că o fată de 20 de ani poate trece drept polițistă, mai ales printr-o replică luată atât de clar din filme (căci numai acolo se spune ”În numele legii, deschideți”), este de o naivitate naratologică de prost gust. Bineînțeles, nu este vorba despre un gust atât de prost ca majoritatea dialogurilor:
”- Ce vrei tu? Îți dai seama ce-mi ceri? Îți dai seama ce-mi faci? Cine ești? Cine crezi că sunt?
Ea întrebă nevinovată, fără să clipească:
- Cine ești?
- Sunt un om, fir-ar să fie!” (pag. 91).
Nici despre o psihologie a personajului nu se poate vorbi, chiar și atunci când naratorul încearcă să se preocupe de ceva asemănător. De exemplu, ne sunt prezentate gândurile Adinei până în momentul în care aceasta adoarme:
”Ceilalți par atât de conștienți de timpul lor! Mi-am spus de atâtea ori să am răbdare că încă nu mi-a venit timpul! Iar acum, parcă simt cum mi-a trecut timpul deja și l-am pierdut. Începuse... dar s-a sfârșit înainte de a-mi da seama cum e. Da, mi-am spus o dată că e timpul meu, mi-am spus! Dar cât de puțin a fost!” (pag. 118) (...) ”Dar timpul tot trece, până la urmă tot murim. Dar până la sfârșitul vieții aflăm oare ce rost am avut trăind, e oare o necesitate a trecerii? Sau rostul nostru îl știe altcineva, suntem instrumente ale ordinii create de El și nu intră în firea lucrurilor să știm, nu ni se spune nimic?”.
De aceea pare ciudată remarca domnului Daniel Corbu: ”Autoarea știe să dinamiteze un psihologism care, ca și în cazul cărților bune din le nouve roman, navetează între candoare și cinism”. Bineînțeles, Daniel Corbu se referă la altă carte atunci când continuă: ”Etalând elementele unei lumi interioare și originale, insolite, autoarea reușește, mai ales prin personajul principal Adina, pagini profunde dintr-o carte a nesfârșitei căutări ființiale”. Toate problemele ontologice prezente în acest roman se mențin la nivel de liceu, iar Adina este unul dintre cele mai slabe personaje din literatura contemporană.
Dar nu numai personajul este nereușit, ci mai ales naratorul, ale cărui intruziuni scârție întotdeauna, probabil din dorința de a găsi o expresie originală. Care, bineînțeles, cade într-un penibilism evident. Vom reda întreaga paradigmă de comparații total nereușite, pentru că sunt atât de nereușite încât merită meditat asupra lor:
(10) ”Alunecă din nou în fotoliul mare și calm ca o plăcintă cu brânză și stafide.”
(17) ”începu cu o voce joasă, liniștită ca un piure de banane”
(53) ”Adinei îi pică treaba asta ca un șoarece murdar pe tarta cu frișcă, din nou”
(57) ”Se întoarse din nou către Adina, luându-și un aer de profesor răbdător care explică unui elev mai greu de cap o problemă extrem de importantă”
(80) ”Adina moțăi ca o felioară de cozonac cu nucă și cacao uitată în castronul cu lapte”
(81) ”Vocea furioasă a pedagogăi izbucni de-afară ca vântul de nord în podul cu tinichele la trei dimineața”
(85) ”Adina răspunse calmă ca asfaltul pe trotuar la ora prânzului”
(100) ”- Ordinea întâmplării?, îl privi ea ca pe o balenă pitică găsită în iarbă”.
(144) ”- Poftim!? clipi el printre frunze ca și cum l-ar fi întrebat ficusul dacă focile pun scorțișoară la griș cu lapte”.
(176) ”Vocea lui venea, și ea, ca dintr-un loc îndepărtat, greu înțelegerii de ajuns”
(181) ”- Ca și Vlahuță, nu te temi de moarte, ci de veșnicia ei...”
(182) ”Lili o privea ca un pahar cu picior uitat în poligonul de tir”
(189) ”Ha?, rămase Adina ca dinaintea reclamei la vopseaua de pictat buline pe țânțari”
(196) ”Adina se foi ca o broscuță ciufulită în acvariul cu pești-neon”
(209) ”Zâmbi calm ca în fața cuiva care încearcă să vâre un mamut emotiv sub microscop”.
Cartea Cristinei Bălanse zbate la granița dintre fan-fic, fantasy, romance și eseistica pseudo-filosofică speculativă. Faptul că nu atinge niciuna dintre țintele pe care și le propune mai sus, ne face să considerăm nu că avem de a face cu un roman de duzină, ci că avem de a face cu un roman foarte slab chiar și printre romanele de duzină. Claritate, concizie și veridicitate cerea Quintilian de la arta oratorică. Au trecut douăzeci de secole de atunci. Degeaba.
Propulsie narativă
Narator
Structură
Tehnică
Estetică
Creativitate
Originalitate
5
7
6
3
7
3
10
Retorică
Umor
Cursivitate
Idee
Culoare
Descriere
Personaj
4
6
7
8
3
4
2
*Notele sunt gândite pe o scară de la 0 la 20.
[i]În cazul în care vă întrebați despre ce Christie e vorba, răspunsul este Agatha.
(...)Trupurile/ ni se încălzeau la reşoul inimilor noastre./ cântecul cafelei de dimineaţă/ Acompaniat de suavele declaraţii mute de/ dragoste/ ale oamenilor ce eram noi/ O istorie ce nu ne mai prinde/ în jurul vechii ceşti roşiatice/ în tricoul tău alb/ pe care-l uram/ pentru că încăpeam amândoi în el./ dar care acum e ascuns în tristeţile noastre,/ când/ nu-mi mai ştergi lacrimile ude/ cu mâneca de la bluză.(...) (Iulia Roman – La radio) „Uneori, în literatură, adevărul învinge frumuseţea. În această seară, rezultatul este nedecis, dar poezia supravieţuieşte. Şi adevărul, şi frumuseţea se pierd într-un labirint construit în urma gâlcevii raţiunii cu sentimentele. Un labirint ba suprarealist, ba expresionist, ba banalizat. Topica, forţarea semnelor de punctuaţie, a formelor unor cuvinte sunt bizare, complicând receptarea, împreună cu greşelile de tehnoredactare. Nu-mi mai ştergi lacrimile ude/ cu mâneca de la bluză - sunt două versuri care par a defini lirismul autoarei. Ca labirint – provoacă. Uneori – place. Şi atunci când lacrimile Poeziei – uscate sau nu – vor fi şterse cu mângâierea degetelor, va fi altceva.” (a.g.secară) „Unele texte par mai mult pretexte pentru eliberarea unei tensiuni interioare care ţine de o sensibilitate deosebită; are pasaje care o duc spre proza scurtă; şi stilul, şi expresia literară o recomandă ca potenţial scriitor – dar cred că trebuie să insiste; sunt încercări de a-şi găsi un timbru aparte, dar recidivează în mici formule care ar putea să-i sune bine la ureche autoarei; se vede că încă pipăie sensurile vieţii; sensibilitate şi inteligenţă ar fi – rămâne de văzut cum vor fi puse în pagină.” (Stela Iorga) „Are metafore care atrag atenţia, dar mă blochez în aglomerarea de expresii; nu reuşesc să întregesc imaginea din frânturi.” (Laurenţiu Pascal) „Avem de-a face cu poezie – şi, încă, o poezie bună; are câteva poeme adolescentine – dar, în rest, are o cerebralitate dulce; cuvintele au tărie – ceea ce nu strică poeziei.” (Anca Şerban Gaiu) „Construcţii prea lungi care sufocă; raritatea verbelor o face obositoare; tăierea nepotrivită a versurilor îi strică muzicalitatea.” (Nicoleta Onofrei) „Mi-ar fi plăcut ca poemele să fie mai simple; textul nu respiră, este prea concentrat, concentrarea îi sufocă trăirea.” (Sabina Penciu) „Se întâlnesc două extreme – visul şi tristeţea; un fel de criză adolescentină – când trăirile sunt foarte puternice.” (Adelina Pricope) „Cuvântul labirint se potriveşte acestor texte – întrucât m-am cam pierdut în ele; prea mare aglomeraţia de imagini, de idei.” (Simona Toma) „Pare a se situa între două extreme – prea complicat şi prea simplu; se vede fondul poetic, dar se lasă furată de condei, nu de stare.” (Cristina Dobreanu)
Ion Avram
Vineri seară, de la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Adelina Pricope.
dacă vreau să plec de-acasă, o s-o fac vara! să mă salute doar..străini ca pe-un măr stricat; iar marea să tuşească în noduri sufocate când briza se şterge de mine. respiraţii deviate în depărtare,momesc spre o arcă a lui Noe o altă muscă mâncată de ideal. iarna! a uitat să-şi tăie unghiile, în timpul ţopăielii ei desculţe cu , pletele-n furtună când aşeza surdo-muţi în cărare. e bătrână, acum! şi plină de riduri încât nici collagenul n-o mai poate aduce înapoi.
vreau o vară să mă ducă departe cu Poşta Romană să.. mă ducă la mare, nici ea să nu se mai .. recunoască în albumul de poze
Victorie la minut
toată lumea tace! în gălăgia de pe marginea holurilor, urletul victorios al bobocului se urcă pe pereţii îmbrăcaţi în democraţie – Se urcă, alunecă, galopând încontinuu să evadeze în stradă. Geana luminii din letargicele lămpi pâlpâie memorii neatinse, vătămată de prea multe, zgariate voci stridente de eroi puşi la borcan.
se ciocneşte, ne lovim în mersul fantasmelor bocancilor de schimb. Ţin pasul piciorului în băltoaca plină de coji de priviri ocolitoare, confortabile pavaje ce-nghit cu noduri, prafuri de ignoranţă în fiorduri.
se-mpiedica bocancul de pragul mult tocit, Şi trezeşte îngrămădit un cerc diform în care.. În care flacăra lumânării plânge trasă de păr de întuneric, iar firele-i despicate se pierd vânate în cele patru colţuri ale camerei. Restul de lumină din mucul gălbejit, E tras de nările bobocului ce se-ncălzesc absent. în preajma-i.
Imagine de fundal
Un strop de sudoare amar, se-agită pe fruntea bătută de vânt în gol. Un strop în jarul suflului de ultim mecanic fior – înţeapă praf de venin în tâmplele ce trosnesc.. Trosnesc în secondarea clipirilor sugrumate, Se-apleacă şi se scurg şiroaie... curg bete zâmbete pe feţe. Urme dezbrăcate se pierd în pietre şi fum şi nori – Se udă în baltoaca unui strop şi devin.. zări noi pentru vechi depărtari.
Mulaje de făpturi imită ciripitul altora - Pedalează cu nerv către ei înşişi dar se împiedică de-un glas.. Rămân surzi în traficul aglomerat în galopul autobuzelor care zbiară şi niciunul nu face staţie, s-audă ciripit în recele pietrificat ... târziu.
Memorii din Alaska
mă desprinzi din aerul rece topit de partea cealaltă a sticlei în. aburul propriului suflu: A fost o greşeală?
ne holbăm în ochii noştri bănuitori discutând despre .. un Epicur pătat de lipsa de importantă, Ori ne chinuim. să naştem atingeri delicate între rândurile unei discuţii contradictorii, îmbăiate în marile probleme ale lumii.te comporţi în galanterii neîntrecute, chiar de apusii Clarissimi ai Veneţiei, încercând nevolnic pete de Purpur în obrajii abia .. tencuiţi de vârstă tânără.
Spionez prin ochii tăciunii aprinşi străzi lăturalnice, nume invidioase, pe refugiul dintre troienii distanţi şi amorţiţi.strafulgeri din trupul exorcizat graţia trăsăturilor fanatice, le arunci în ape viforoase, înăsprite, de gânduri dornice să se destindă.mă uiţi tovarăşa vieţii frumos frământate, mă prind cu brutalitate în dexteritateaa unui scamator, să trec prin furcile caudine.
mă izbesc de pe urmă unui străin, cu chip reeditat, febril, să construiesc în zăpadă ruinele furate. impresii răscolesc fascinaţia aparenţei ocolitoare, când tot ce-ţi e îngăduit este să înşfaci săruturi Policrome în cearşafuri cu miros de femeie.ieşi ! din zarvă nopţilor mânioase, absente, să cearnă vremea pustie o poveste peste două mogâldeţe omeneşti care lasă urme..Nu e o greşeală.
La radio
clipirea ochilor tăi îmi spune că ţi-e dor de genele mele ti-e dor de.. retina ce-aminteşte un singur trecut, în care palmele ne transpirau împreună , iar.. Trupurile ni se încălzeau la reşoul inimilor noastre. cântecul cafelei de dimineaţă Acompaniat de suavele declaraţii mute de dragoste ale oamenilor ce eram noi O istorie ce nu ne mai prinde în jurul vechii ceşti roşiatice în tricoul tău alb pe care-l uram pntru că încăpeam amândoi in el. dar care acum e ascuns în tristeţile noastre, când nu-mi mai ştergi lacrimile ude cu maneca de la bluză. să-ţi simt mirosul de portocale din pr ca atingerea sensibilă a florilor de castan ; sntem sfioşi la atingerea epidermei vieţii Realitatea sclipirilor din străfundul ochilor noştri..
(...) Plimbându-se pe faleza Dunării, făcând planuri de viitor, eroul nostru se gândi că fusese singur chiar şi când iubea şi, probabil, era iubit. Da, citatul acela era patetic şi, crede el, nedemn... Iubirea este sau nu este... Nu are nevoie de cuvinte, de gesturi, de imagini. De cărţi... Şi, spunându-şi că deseori a fost un prost, îşi luă avânt şi aruncă departe, departe, în mijlocul unui anafor, cartea pe care o ţinea sub braţ... Dunărea, ca un critic literar politicos, primi cartea, cu un clipocit cât un zâmbet (...) (a.g. secară – Regretul de a nu fi eschimos) „Un text bine scris, extrem de cursiv (greu de scris când fraza este lungă, cu multe subsoluri à la Marquez); partea aforistică este bine scrisă şi inedită; este pedant în expresie, caută un cititor cult care să accepte nişte dialoguri normale; un umor de bună calitate, care trimite la situaţii cunoscute; ca modalitate de expresie - este, totuşi, un clasic; are gustul aforistic al filozofiei, al meditaţiei; atenţie la aglomerarea textului; cuvintele au şi ele nevoie de un tempo de respirare; tema textului caută adevărul iar subiectul îl demolează; are o profunzime care obligă.” (Victor Cilincă) „Proză de introspecţie; interesant tertipul literar al redării posibilităţii posibilului; pasaje lirice reuşite; modalitatea de a jongla cu posibilităţile dă valoare textului.” (Anca Şerban Gaiu) „Cred că are un plan structural bine gândit; este un capitol de început – poate, de aici, nota de sufocant a unor pasaje; firul narativ este, încă, firav – îl cred în stare să se dezvolte asemeni unor literaturi sud-americane; nu este nici o proză de efect din lipsă de fir narativ – pentru început – dar cred că firul narativ se va întări pe parcurs; şi, încă ceva: prea multă literatură despre litaratură poate strica.” (Andrei Velea) „Text intelectualizat, supraîncărcat în trimiteri cu caracter social, personal etc. Are pendulări între confesiunea lirică ce dă tensiune textului şi pasaje de introspecţie prea elaborate; detaşarea autorului devine insuportabilă, trenează în mici observaţii cu caracter de aforism ori zicere înţeleaptă; un text care ar fi fost mai reuşit şi mai emoţional dacă s-ar fi tăiat din explicitările referitoare la starea autorială, ori socială, ori de observaţie socială, de meditaţie. Tonul emfatic-detaşat oboseşte la lectura textului.” (Stela Iorga) „Prea multe puncte de suspans. Mi se pare reuşită legătura dintre autor şi personaj redată cu sinceritate.” (Elena Donea) „Ideea – cam complicată; are un exces de divagaţii ce par cam gratuite şi multe paranteze la care poate renunţa.” (Cristina Dobreanu) „Legăturile cu realitatea au rolul de relaxare dar nu şi de a se concentra pe mesajul textului. Trimite la un fel de neexistenţă a existenţei care poate exista.” (Iulia Roman) „Cred că se cere crearea unui cadru care să orienteze cititorul. Mi-a amintit de Camil Petrescu prin eşecul intelectualului în iubire.” (Nicoleta Onofrei) „Un amalgam de idei filozofice, iubire, ghid turistic – care atrage.” (Claudia Samoilă) „Un personaj în continuă căutare a identităţii; se poate face o paralelă cu societatea noastră dezorientată; pare traversat de un mister continuu.” (Adelina Pricope)
Ion Avram
Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Iulia Roman.
