PROZĂ DE VACANŢĂ

(...) Am încercat să mă calmez, să mă plimb, să respir adânc, dar sunt puţine lucruri pe care le poţi face într-o toaletă mică. Noroc că sunt ingenios din fire. Imediat după ce am reînceput să gândesc la rece totul, am remarcat priza din perete destinată unui eventual aparat de bărbierit. M-am căutat atent de orice resurse disponibile şi am găsit două agrafe de hârtie. Am mai găsit şi un ambalaj vechi de plastic destul de gros. Cu cea mai mare grijă şi cu ajutorul unei bucăţele de hărtie, am izbutit folosind curentul electric să produc o mică flacără împreună cu un mic scurtcircuit de-a lungul vagonului. Oricum, eram prea preocupat pentru a băga asta de seamă, aşa că mi-am aprins imediat ţigara, am zvârlit hârtiuţa în WC şi am tras cu poftă. A fost cea mai îndestulătoare senzaţie trăită de mine până atunci.(...)

(Paul Berenştain – Pierdut pe căi ferate)

„Texte/fragmente uşurele, subţirele, de vară, cu o oarecare doză de imprevizibil, bune de citit în tren, de exemplu; are mici scăpări de construcţie; nu cred că intră la capitolul literatură – da’ merge, te relaxează, te amuză; ca stil – curge bine.” (Radu Vartolomei)

„Nu are premiză literară; text de vacanţă, scris cu grijă de sintaxă şi morfologie, dar lipseşte culoarea, motivaţia intrinsecă; conflictul este prea simplu, prea sec şi predictibil; mai comprimat şi mai pigmentat – ar putea fi, chiar, şarmant.” (Stela Iorga)

„Un început bun, chiar dacă este prea scurt; are mână de scris – şi atât...; în rest – nici o idee, nici o motivaţie, nici un mesaj; o povestioară care promite.” (Anca Şerban Gaiu)

„Are ochi/condei de a transforma o întâmplare aparent simplă/banală într-o proză; are şi umor; scrie relaxat.” (Nicoleta Onofrei)

„Expresii/coliziuni de cuvinte care se repetă; mai poate fi lucrat, literaturizat.” (Cristina Dobreanu)

„Mi-aş fi dorit să continue acţiunea; pare simplu şi realist.” (Alexandra Creţu)

„Transfigurează câteva trăsături de caracter – dorinţa, voinţa, spiritul de aventură, de colaborare, imaginaţia, personalitatea.” (Sorin Poclid)

„Porneşte de la un pretext mărunt care pare a fi începutul altei poveşti ce se va desfăşura în continuare.” (Simona Toma)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Gelu Ghemiş.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

Pierdut pe căi ferate

Trenurile, în sinea lor, sunt nişte maşinării cu adevărat incredibile. O mare realizare a tehnicii şi un real ajutor dat omenirii. Călătoriile cu trenul, în schimb, sunt cu totul diferite. Personal, aş prefera şase ore de tortură demnă de Evul Mediu în schimbul a şase ore petrecute în compartimentul trenului.

Cum nimic nu poate fi perfect, am nevoie totuşi de căile ferate pentru a mă deplasa, de „plăcere” sau nu, singur sau cu prieteni, oriunde am nevoie în ţară. Aşa se face că mă aflam într-o zi captiv în teribila cuşcă mişcătoare de metal. Nu cred că este necesar să explic cât de dezolantă pentru psihicul uman este aşteptarea aparent nesfârşită. Astfel după ce am admirat cu ochi ficşi acelaşi punct de pe peretele din faţa mea preţ de vreo două ore, am decis să sfidez regulamentul companiei de căi ferate. Următoarea staţie fiind la o distanţă de cel puţin o oră şi jumătate şi eu fiind la un pas de suicid, am hotărât să mă duc la toaletă să fumez o ţigară. Aparent o acţiune debordant de simplă.

Prima mea sarcină a fost să îmi găsesc obiectul infracţiunii. Întrucât, bagajele mele fuseseră făcute în cea mai mare grabă, aceasta a reprezentat o adevărată provocare. Mai întâi m-am străduit să-mi amintesc unde-am pus ce. Am zis să încerc mai întâi în buzunarul hainei. Evident o tentativă naivă din partea mea. Alte locuri încercate de mine au fost, pe rând, buzunarele pantalonilor, borseta şi întreg conţinutul genţii de mână. Niciun succes. Ultimul loc rămas neexplorat era valiza mea, tacticos aşezată în locul destinat bagajelor de deasupra capetelor noastre. O doamnă a fost destul de amabilă încât să-mi inconjoare valiza cu de cinci ori mai multe genti, făcânnd astfel accesul imposibil. O reprezentaţie remarcabilă de echilibristică mai târziu, am izbutit. Am căutat în fiecare buzunărel şi colţişor al genţii până într-un final l-am zărit sub nişte şosete.

Ţin să reamintesc faptul că eu puneam la cale o încălcare flagrantă a semnului cu o ţigară tăiată de o linie roşie. Aşa ceva era neauzit până atunci chiar şi de către conştiinţa mea. În acel moment de victorie cand am izbutit să găsesc pachetul de ţigări, m-a încercat cea mai groaznică senzaţie de vinovăţie. Atunci am decis că, pentru ca nimeni să nu mă deconspire, obiectul crimei nu trebuie sp fie văzut. Aşa că l-am apucat între două perechi de şosete şi sub privirile circumspecte ale colegilor mei de compartiment, l-am vârât cu tot cu deghizare în borseta de mână. Succes! Acum, pulsul criminalului devine din ce în ce mai alert în timp ce mintea lui mârşavă regândeşte planul cu grijă şi este atentă la toate variabilele. Mânat de o forţă necurată, se pregăteşte să-şi ducă la îndeplinire sarcina premeditată cu atâta grijă.

Astfel mergeam eu pe culoarul vagonului, privind atent în stânga şi-n dreapta. Broboane mici de sudoare mi se formau pe fruntea încruntată de concentrare. Totul trebuia să iasă perfect şi nimeni nu avea să ştie absolut nimic. Precum umbra unui mare ninja m-am strecurat în toaleta goală. Am închis uşa cu grijă maximă şi am rotit cheia. Am extras din pachet o ţigară şi am introdus-o-n gură. Am deschis micul geam de sus şi m-am apropiat de el. Totul era acum pregătit. Ca orice mare încălcare a legii, tot ce mai trebuia era un singur lucru. O scânteie, o flacără, ultimul amănunt care dă un brânci atât făptaşului cât şi elenimentelor către prăpastia ilegalităţii, a greşitului. Aşa este, dragă cititorule, mai aveam nevoie de un singur lucru şi tocmai acel lucru îmi lipsea. Un foc.

Am încercat să mă calmez, să mă plimb, să respir adânc, dar sunt puţine lucruri pe care le poţi face într-o toaletă mică. Noroc că sunt ingenios din fire. Imediat după ce am reînceput să gândesc la rece totul, am remarcat priza din perete destinată unui eventual aparat de bărbierit. M-am căutat atent de orice resurse disponibile şi am găsit două agrafe de hârtie. Am mai găsit şi un ambalaj vechi de plastic destul de gros. Cu cea mai mare grijă şi cu ajutorul unei bucăţele de hărtie, am izbutit folosind curentul electric să produc o mică flacără împreună cu un mic scurtcircuit de-a lungul vagonului. Oricum, eram prea preocupat pentru a băga asta de seamă, aşa că mi-am aprins imediat ţigara, am zvârlit hârtiuţa în WC şi am tras cu poftă. A fost cea mai îndestulătoare senzaţie trăită de mine până atunci.

Ultimul fum tras a fost asemenea unui sărut de adio şi după ce am aruncat chiştocul în toaletă, era cazul să mă întorc la locul meu. Energia electrică fusese de mult restabilită. Totuşi, m-am confruntat cu o surpriză în drumul meu. Eu călătoream în ceea ce era lăudat ca fiind vârful tehnologiei în ceea ce priveşte garniturile de tren. Proiectaţii nu au lăsat nimic la voia întâmplării şi au montat o multitudine de sisteme de siguranţă şi alarmă. Unul dintre aceste sisteme avea rolul de a bloca uşa toaletei în caz că un incendiu ar fi izbucnit în acea incintă. Un rol necesar dealtfel. Dar fumul ţigării mele combinat cu o pauză bruscă de energie a dus la defectarea sistemului, astfel eu rămânând blocat în toaletă, fără ştirea nimănui. Naiba să ia tehnologia!

Am stat nişte minute bune să încerc să găsesc o cale de scăpare, dar în zadar. Inginerii erau dintre cei mai buni. Dacă focul nu putea scăpa din închisoarea toaletei, eu ce şanse aveam? La un moment dat cineva a apăsat pe clanţă. Încă o dată, m-au trecut toate sudorile. S-a auzit un zgomot mecanic, un piuit electronic şi uşa s-a deschis uşor. Prin ea a intrat un domn îmbrăcat într-o uniformă albastră elegantă, cu chipiu care m-a informat că eram în triaj.

Acum, dragă cititorule, ce-a urmat nu mai are importanţă. Eu sunt bine, sănătos şi fericit. Ce fac? Aştept. Aştept la Serviciul de Oiecte pierdute să mă revendice cineva.

Paul Berenştain

Luntrea Umbrei

Autorul de vinerea trecută, Tatiana Nona Ciofu (Umbra), sub pretextul celor doisprezece texte, ne-a citit pe o luntre de-a lungul unor fluvii. Muza sa a fost un pic nedumerită, nesigură  dacă să vâslească sau nu spre un tărâm (sub)pământean. Prin mișcările undelor, am putut vedea Akheronul (tristețea), Pyriphleghtonul (focul), Cocytul (gemetele), Lete (uitarea) și Styxul (otrava și blestemul).

"Până când…/Se va sătura/ Să plece cu mâinile goale,/ Azvârlită de vânt/ În toate colțurile/ Plutind în zdrențe/ Ticsite de răsuflări și teamă,/ Târâtă din azil în azil,/ Lovită în spate și peste gură,/ Lăsată să zacă scâncind/ Până se va găsi un loc să respire./ Până atunci…/ Să visăm/ Cum împodobim coasa…/ Avem nevoie de martor !"(Tatiana Nona Ciofu)

După excursie, Stela Iorga a spus că a fost ca "un joc de-a D-zeu și de-a viața în absența-prezența unui sentiment care se mai poate numi și iubire de viață, de om" și că ce a citit Nona "are o linie fluidă, feminină, cu o încărcătură lirică temperată de o luciditate amară ". Ion Avram a remarcat că autorul "așează mai bine textul în pagină, structurarea sa a devenit mai riguroasă, mai rațională, ceea ce reprezintă un pas înainte". Anca Șerban a văzut excursia cu "mici probleme existențiale" iar prestația Nonei este mai reușită când e de "un lirism mai voalat". Gabi Ghimpu, cu ochii pe autor, a văzut o "Maria Magdalena în mai multe ipostaze". Ștefan Ciobanu i-a sugerat (Nonei) să devină "un scenarist bun pentru că unele poeme încep frumos (cu imagini bune) și mai apoi se diluează". Tot același lucru a fost remarcat și de Nicoleta Onofrei "începuturile sunt ca niște buzdugane care se detensionează spre sfârșitul poemelor". Radu Dragomir, deși a fost cu noi pe luntre, a văzut excursia ca pe "un turn ce joacă rolul de țepușă pentru sufletul autorului". Cronicarul s-a gândit că poate Nonei i-ar sta mai bine într-o gondolă cu muza de mână cântând la acordeon sau, de ce nu, într-o lectică. 

                                                                                                                                         Simona Toma

Mâine, aproape sau după orele 18, la sediul cotidianului Viața Liberă, ne citește proză Paul Berenștain.

Poeme Tatiana Nona Ciofu

XI

Locul unde m-am zvârcolit

Poartă încă mireasma sfinţilor,

Sub pat au căzut pe rând

Nimb după nimb.

Şoaptele dintre două rugăciuni

Mânjesc pereţii icoanelor.

Părul meu

Va creşte fără binecuvântare,

Cu el voi spăla picioarele Îngerului.

XII

Patru sunt!

Două le împart cu prietenii

Şi

Care-mi rămân

Le aşez în cruce,

Să-mi plimb credinţa prin iad.

XIII

A ieşit luna

Cu fluturi în păr

La vânătoare de umbre.

Stă întinsă pe străzile sătule

Şi pentru că nu e nimeni

Îşi scoate ochii

Şi-i aşează la picioare

Să se poată vedea...

XIV

Te-am stins ca pe-o ţigară

Şi te-am păstrat.

Ţi-am legat mâinile,

Ţi-am astupat gura

Şi am deschis ferestrele

Să intre întuneric

Să mă poţi vedea cum

Sunt

Una

Aceeaşi

Femeie.

XV

Dezgolite, întinse, însemnate de tine...

Piatra încinsă

Stinge trupurile fierbinţi.

Prima îşi smulge mâinile cu dinţii

Ea te-a zidit, din greşeală.

Cealaltă te priveşte zâmbind,

Ca o femeie fără de păcat

Pârjolind grădina unde-ţi sădeşti

Sămânţa.

Şi urletul de fiară

Îţi va răsuna în urechi,

Năruind visul

Te vei ridica din carne şi zâmbet,

Pentru a căuta altceva

Asemănător.

XVI

Alfa

Împleteşte din părul ei armură

Să nu fii strivit de cuvinte

Smulge copacii din rădăcini

Să-ţi cioplească zei umblători

Prinde păsări

Să te hrăneşti cu zbor

Dansează cântând

Şi moare câte puţin.

Tu şi Omega

Sferă mută strălucind.

XVII

Pentru că sunt pământ sterp

Au hotărât să mă înece

Cu lacrimile dumnezeului

Care m-a azvârlit ca pe-o înjurătură,

Să cred

Ceea ce pare a fi

Ceea ce urmează să fie

Ceea ce nu este!

XVIII

Rămâi

Ghemuit înăuntrul meu...

Ruinele cu aripi sunt aproape

Pregătite să sfârtece carnea,

Să sfărâme fildeşul înnegrit.

Acoperă-mi ochii!

Nu vreau să le văd

Mâinile-ghilotină!

Şi dacă mă desprind fără vină

Voi fi dincolo!

XIX

Port stigmatul clipei la vedere

Mă disec

Să mă împrăştii împăcată.

În oglindă

Tâmpla adoarme.

Sunt cu mine,

Mă aud cum tac.

Cineva

Mă strânge într-un cuvânt

Ca într-un sac.

XX

Să nu crezi că am ajuns

În dreptul Tău

Să mă porţi în braţe

Ca pe un copil.

Şi-apoi nu am nimic

Din ce ai putea păstra,

Sunt Chipul

Şi

Asemănarea

Şi am venit să îngrop

Ce-a mai rămas.

XXI

Am rămas înţepenită

Lângă bătrânul

Ca o sacoşă a nimănui...

Cu atingerea închipuită a degetelor

Sărutând zâmbetul înfrigurat

Tăvălit în zăpada odihnită

Pe mâini bune...

Întunericul, ochii fiarei de hârtie,

Tăcerea, cuvântul, carnea, dinţii, strigătul

Şi trenul...

Pleacă din noi

Linie dreaptă

De câte ori suntem.

Sunetul sfâşie

Şi se pierde

Ca un gând oarecare.

XXII

Până când...

Se va sătura

Să plece cu mâinile goale,

Azvârlită de vânt

În toate colţurile

Plutind în zdrenţele

Ticsite de răsuflări şi teamă,

Târâtă din azil în azil,

Lovită în spate şi peste gură,

Lăsată să zacă scâncind

Până se va găsi un loc să respire.

Până atunci...

Să visăm

Cum împodobim coasa...

Avem nevoie de martor!

Poeme carusel

să tot fie de pe vremea când eram mergători și înnoptam pe spate/ cu arcul întins înfășurați în stuf ca niște coconi/ respiram din aripi cu pene de pelican/ sau de pe vremea când buddha atingea cu pălăria șarpele cu ochelari/ iar cerul adormea cu obrazul în curcubeie/ la zornăitul inelelor din degete de pirat/ să tot fie de atunci acest gângurit cu gât de lebădă/ când încă lăcustele se lovesc prin zăbrele cu fruntea de noi/ liliecii din peșterile cu capul în jos (cântec de colivie, Simona Toma)

Textele citite de Simona Toma la ultima şedinţă de cenaclu stau sub semnul jocului, fie că e vorba de jocul copiilor - ori mai degrabă al maturilor de-a copiii în redescoperirea sentimentului de linişte şi de „nongravitaţie” sufletească – fie că e cel al cuvintelor în încercarea de a prinde universul zborului şi al purităţii care deseori îmbracă hainele copilăriei. „Poveste în bucăţi de sticlă”, aşa cum se numeşte ciclul lecturat, cuprinde, cum a remarcat Stela Iorga, „multe imagini care ascund zisul liric în spatele unei butaforii, multe măşti ce crează impresia de teatru No, de dans al unor actori care joacă frumos, dar în care lipseşte ceva”. Ludicul, care a survolat vinerea trecută la cenaclu, şi-ar fi luat tonul, după Ion Avram, din cel al basmelor şi textelor populare, de exemplu: “să tot fie de pe vremea când…”, “a mers şi-a mers, şi-a tot mers”. Diana Balmuş consideră că tonul jucăuş relevă un suflet de copil într-o poezie matură ca formă de expresie, că are o voioşie aparte atâta timp cât poate transforma şi un cântec de colivie într-un joc, poemele sunt lipsite de dramatism. Dacă Diana a vorbit despre existenţa unui suflet de copil în texte, Victor Cilincă a zis că autorul îşi caută sentimentul copilăriei - ceea ce nu e totuna (observaţia cronicarului). “Când le citeşti (poemele) par un raft foarte încărcat cu obiecte strălucitoare. Au şi zone preţioase, puţin căutate, dar nu neapărat nesincere” a mai spus Victor Cilincă. Plecând de la supraaglomerarea cu obiecte strălucitoare, Cristina Dobreanu a ţinut să remarce că, nu fără a fi bune, poemele sunt ca nişte baloane de săpun, există cuvinte frumoase, dar nu există tensiune, ele ating doar vag un sentiment. Când sunt prea multe cuvinte preţioase taie din discreţie. Dacă Gelu Ghemiş a simţit o linişte plăcută la citirea textelor Simonei, Erica Diaconu a întrevăzut că poemele, scrise în spirit postmodernist, ar ascunde şi un strat erotic subînţeles. În concluzie ciclul citit de Simona Toma poartă bine titlul de “Poveste în bucăţi de sticlă colorată”, poate prea colorată, cum ar spune unii. Ludicul transpare ca un parfum, dar “stilistic, par prea aglomerate de imagini ce ar fi putut fi sintetizate” (Stela Iorga). Poate şi din cauza poemului “Carusel”, ori poate a celui cu “mers în zig zag” am avut senzaţia de beţie a simţurilor, ce nu ar avea legătură neaparat cu copiii, ci mai degrabă cu nevoia de descătuşare a omului.

Nicoleta Onofrei

Vineri, la ora 18.00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Nona Tatiana Ciofu.

Ion Avram pe scena Festivalului Axis Libri

Gabriel Ghimpu recită la Axis Libri

Mihail Gălăţanu, pe scena Axis Libri

Panait Căpăţînă, pe scena Axis Libri

Stela Iorga pe scenă la Axis Libri

Poveste în bucăți de sticlă colorată

Friedensreich Hundertwasser, Case galbene...

Mers în zigzag

când berzele cuibăresc pe inima balon cu heliu

legat la deget cu șiret

ies fluturii albi în picioarele goale

joacă șotron cu aripi pătulite în buzunare

cum văd că stai cu falca în palmă sau pe coate

ca îngerii lui rafael

vine și marea adusă de copii în găletușe

nisip sirene crabi un inorog oprit în copite

nedumerit dacă  ai venit sau tocmai am plecat

Cântec de colivie

să tot fie de pe vremea când eram mergători și înnoptam pe spate

cu arcul întins înfășurați în stuf ca niște coconi

respiram din aripi cu pene de pelican

sau de pe vremea când buddha atingea cu pălăria șarpele cu ochelari

iar cerul adormea cu obrazul în curcubeie

la zornăitul inelelor din degete de pirat

să tot fie de atunci acest gângurit cu gât de lebădă

când încă lăcustele se lovesc prin zăbrele cu fruntea de noi

liliecii din peșterile cu capul în jos

Echilibristică

așa supărat era de parcă îi căzuse un dinte

mi-a zis ia-ți umbrela cară-ți gândurile

și mi-am legat limba de șiretul pantofilor

cu părul prins de vânt în codițe

am măturat stele cu șa pe spate cu mâinile

bufonul ce râde într-o parte

mângâiat pe burtă de o zână

mi-a zis ce mare ai crescut

ce preafrumos aduci din vale

gălețile cu apă de la fântână

*

te iubesc
ca și cum aș cădea
de la înălțime
și conturul de cretă de pe asfalt
ar continua să te caute
pe bicicletă prin parcuri

eu virgulă tu virgulă încă ceva

trăim în lătratul unui câine

ca un balon de săpun pe care îl rotim

cu palmele genunchii

privim lumea alungită

până ajunge un punct în oglinda de bâlci

apoi din această alergare în roată de hamster

să urmăm între virgule precum șirul lui fibonacci

eu sorbindu-ți cu zgomot diminețile

tu să deschizi ferestre locuind mereu pe altă stradă

eu să prind așternuturile hamace de stele

tu să verși amiezile din sandale

Friedensreich Hundertwasser, Insula pierdutelor dorințe

Rotițe cu spițe

*

cățărat pe spinări de libelulă

măsori cu cotul

liniștea  măr văratic ce se izbește

cu bătăi de pendulă  între coaste

*

legată de glezna ta dreaptă

pe firul ariadnei

fac podul în salturi mortale

răscolesc cu bombeul

frunze de treflă de-o palmă

*

ieri mama a rupt

urechea curcubeului și-a împletit-o

astazi cu degetul în nas a surprins soarele

și l-a îndesat  în buzunare

*

noaptea

pisica de catifea bătută în pietre prețioase

se plimbă printre giruete adormite

*

când tata sparge lemne face focul

trosnește sub tălpi prispa

scot din poșetă

Friedensreich Hundertwasser, Exod în Spațiu

cumpăna fântânii și fluier

Carusel

într-o dimineață

(normal că era dimineață),

o fată care nu purta număr mare la pantof și cu zodia potrivită

a luat un tren la subsuoară și a pornit la drum.

a mers și-a mers,

și tot a mers, 

în gări elibera fluturi,

proba pălării mari ca niște torturi cu cremă de lămâie,

culegea maci și nori de la geam și le așeza în poșetă

lângă

cioburile de sticlă colorată pe care o să le folosească odată,

penele de lebădă din care își va face perne,

lângă pintenii pentru inorogi știrbi,

șiretul de yoyo pentru luna plină,

și alte lucruri trebuitoare

cum ar fi chiar

evantaiul perfect asortat la serile de liliac

a mers și-a mers,

și tot a mers,

câteva ore fără sferturi,

până a ajuns la o mare, mare,

cea mai mare gară

"tiiii, ce cea mai mare gară am găsit!

trebuie să fie pentru umflat rochii rotite în învârtite"

după ce și-a încheiat aplecată cataramele pantofilor,

a început să se rotească,

tare,

tare

și mai tare,

acum părea rochia umflată

o sfârlează

cu mainile ridicate

și tot așa cum se rotea,

tare,

tare,

și mai tare,

s-a oprit de ceva.

au văzut

ochelarii ei opriți din învârtite

cu ramele cu rândunici din poze lipite

că lucrul de care se împiedica

era cineva

"scuzați-mă, vă rog,

mi-ați pus piedică

sau eu m-am oprit brusc

chiar lângă dumneavoastră?"    

                                               Simona Toma

Încercări de novice

„Sânii ei stăteau scurşi în faţa băiatului, în timp ce ea se întindea peste el cu pulovărul. Dzmitry simţea cum buzele lui atingeau lasciv sfârcurile ieşite-n exterior ca două tunuri de apărare pe o corabie a unor oarecare piraţi. Şi ele încă ar mai fi ieşit, dacă ar mai fi avut materie primă. Băiatul se simţea puternic, unde putea el să fie puternic. Iar în mintea lui îi cotrobăia prin sâni cu dinţii, cu limba, care-i făceau fel de fel de obrăznicii. Fata simţea euforia din el. Se apropie privindu-l în ochi. Probabil ştiau amândoi că ăsta e doar un vis.” (Claudia Samoilă, Nu mă zgâlţâi prea tare, fato!)

Claudia Samoilă ne-a citit vineri o proză semierotico-fantastică cu tente autopsihanalizante, sau invers. Curajul, lipsa de prejudecăţi, dar şi sensibilitatea şi cele câteva scăpări de poezie, n-au reuşit să convingă auditoriul că textul ar valora ceva în contextul literaturii de orice fel. Dacă de multe ori (la cenaclu) există un contrabalans, o anume dispută de idei, contre, în seara de 5 august n-a existat decât o uimire, a Stelei Iorga şi poate a multor altora, că de atâta amar de vreme de când vine Claudia la cenaclu nu se văd deloc progresele ei. „Sensibilităţi şi naivităţi în ceea ce priveşte gestica, ideatica dar şi dialogurile par sterile, naive, puerile. Aduce a Sandra Brown de Galaţi, dar acolo există acţiune. Cel puţin în prima parte, textul pare format din nişte flash-uri sudate parcă defectuos” remarcă prozatorul Ion Avram. De altfel, şi Stela Iorga a admis că se vede multă gingăşie şi sensibilitate în mai multe rânduri ale prozei, dar există prea multe platitudini ideatice, care trag textul mult în jos, „nu trece de încercările unei novice, nu are amprentă personală”. Buzdu, aka Florin Buzdugan, o îndeamnă pe Claudia să fie mai atentă atunci când foloseşte pronumele şi timpurile pentru că riscă să se încurce în persoane „eu” – „ea”. Motivul visului, adus în discuţie de Erica Diaconu, apare slab lucrat în text, chiar dacă ideea intersectării oniricului cu realitatea dă o notă fantastică frumoasă. Prea multe descrieri, este plictisitor, n-are acţiune şi nici finalitate - o spun Erica Diaconu şi Anca Şerban Gaiu, dar şi Gelu Ghemiş. Proza nu are context istoric, n-are susţinere, fir epic. Cititorul trebuie să vadă cum se mişcă personajele în lume, or în proza Claudiei cititorul e într-o nebuloasă totală, acestuia asigurându-i-se numai câteva descrieri ce crează atmosferă, el nu ştie de unde încep dialogurile sau de ce se spune ce se spune, sau cum se ajunge dintr-un moment al prozei la altul. Există o tendinţă către senzualism, dar care rareori este creionată firesc în text. Erotismul practicat de autoare balansează continuu între forţat - şi atunci iese aproape penibil sau naiv - şi momente când expresia senzuală este redată cu putere, la cota dorită.

Vineri, pe la 18, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Simona Toma.

Nicoleta Onofrei