Elementele poeziei, Iulian Grigoriu

Din publicația "Noduri și Semne", Nr. 21, 1990

Plecând de la o caracteristică imanentă și anume că orice operă poetică deține o logică interioară, se observă astăzi o descindere formală asupra poeziei, punându-se în valoare teorii de altfel simplificatoare și care nu aruncă o lumină decât asupra laturilor cantitative ale poeziei și numai uneori asupra stilului. Astfel, se observă o anulare a subiectului în discuție, o neutralizare a lui atunci când este supus de fapt unei logici exterioare, străine. Hilbert, referindu-se la obiectele teoriei numerelor afirmă: "La început au fost semnele". Semne goale, semne care se numesc vide, dar care au anumite proprietăți și posibilități de a intra în relație. Numerele joacă niște roluri într-un limbaj, ele se confundă chiar cu rolul lor. În ceea ce privește poezia, la început au fost sensurile întruchipând nu numai relațiile, legăturile între semne ci chiar rădăcina cunoașterii provenite dintr-o materie subtilă și dotată cu sensibilitate. Aici sensurile sunt "vii" ; ne mișcăm astfel într-un univers scris și care se așteaptă citit dezvăluit și în același timp suntem în miezul unei realități în plină formare. Poezia, spre deosebire de matematică, pleacă de la o altă necesitate chiar dacă elementele coincid uneori, iar dacă matematica se poate aplica într-o anumită măsură în cercetarea poeziei, profunzimea și obiectivitatea ei nu o ajută atunci când simulează un aspect al realității decât să-i releveze conținutul poetic ; cu alte cuvinte matematica să devină o poezie, iar poezia o matematică, dar o altfel de matematică. Astfel, funcțional se pare că poezia poate culege fructele matematicii, dar despre nici un copac nu putem spune că rădăcinile nu-i aparțin.

Nichita Stănescu consideră că "elementele primordiale ale poeziei, așa cum se nasc ele nenoționale și ambigue" sunt "necuvintele", "supracuvinte, grupuri de cuvinte care transportă un ce aparte", unde "ca vehicul poetic…cuvântul scris tinde să-și piardă proprietățile sintactice, integrându-se unei morfologii pure, în care o propoziție sau chiar o frază întreagă are valoarea funcțională a unui cuvânt sau chiar a unui singur fonem". Iată deci o reintegrare a poeziei într-un rost primordial, biblic, acela al cuvântului. Nu știm ce este poezia înainte de a fi. Am putea încerca să vedem ce este poezia pe cale de a fi. Am putea încerca să deslușim ce se întâmplă în momentul scrierii ei. Dar aici privim poezia ca pe un dat și ca pe o finalitate. Poezia există. Poezia ar putea fi calea cea mai scurtă de "întâlnire a cuvintelor" sau poate în miezul acestui dat care e poezia se instituie un imediat al elementelor sale care nu e totuna cu poezia și vorbim totuși despre elementele poeziei fără a încerca să le mai numim. Prin poezie, care devine un mijloc, putem parcurge drumul invers de la o structură imediată a aparenței spre miezul incandescent al Genezei, astăzi vorbindu-se de "caracterul antientropic al comunicării" și de "energia informațională a poeziei". Deosebirea dintre corpul poeziei și orice alt text ne-poetic alcătuit din cuvinte pentru care există o cantitate stabilă de redundanță și informație, ținând cont că toate cuvintele comportă o anumită materialitate și inerție, constă în structura lor diferită în modul diferit de așezare și cristalizare a cuvintelor. Astfel se poate deosebi poezia de nepoezie, dar nu și poeziile între ele, cu atât mai puțin mecanismul intim al poeziei. Matematica și logia pot folosi numai astfel de deosebiri mai puțin profunde fiindcă poezia ține mai mult de miracol decât de limbaj și nici un bisturiu nu poate diseca adevărurile sale de natură monadică. Aici cuvintele nu mai sunt cuvinte, așa cum în teoria numerelor, numerele nu mai sunt numere ci un fel de muzică.

                                                                                                  

                                                                                         Iulian Grigoriu

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

DUPĂ UN SCENARIU DE FILM

(...) Nici nu a ajuns pe culmea dealului, şi ochii deja îi pot cuprinde dintr-o privire orizontul mărginit la stânga de râul Prut, în faţă de fluviul Dunărea şi la dreapta de râul Siret. Se observă imediat că poziţia strategică poate fi îmbunătăţită dacă se construieşte un turn de observaţie din vârful căruia se poate vedea ca-n palmă până departe, spre munţii Dobrogei. Urca panta aproape verticală păşind prin şanţurile săpate de apa ploilor milenare. Printre frunze de cucută şi cioburi de oale, într-un loc adâncit de creasta dealului, un obiect strălucitor îi atrase atenţia. Torentul săpase în lut o groapă adâncă de un stat de om iar buruienile crescute din belşug făceau umbră şi o acopereau ca o pătură. A coborât după acel obiect, galben-strălucitor, care ieşea din pământ cât două degete. Era înţepenit. Cu ajutorul unui ciob de oală a degajat stratul de argilă din jurul lui şi pe măsură ce săpa, se contura forma unui mâner de sabie. Când a reuşit să-l cuprindă cu amândouă mâinile, a tras cu putere. Din pământ, ca dintr-o teacă, a ieşit o sabie cu mânerul aurit care strălucea în razele apusului de soare. O lumină orbitoare umplu micuţa grotă în care coborâse.

Nici nu a avut timp bine să o admire când a primit o lovitură puternică în spate care l-a trântit la pământ. (...)

(Paul Budeanu – Sabia regelui Aiete)

„O proză consistentă; avem de-a face cu un bun povestitor; are fir epic, dar este lipsit de ambiţii elitist-literare; trecerea din planul prezent la trecut pare firească, dar prea comună/banală; prea multe clişee; reuşeşte să creeze atmosferă.” (a.g. secară)

„Personajul nu este construit: nu are trecut, nu are viitor, are doar muşchi; nu mi-a plăcut povestirea; să mai insiste asupra detaliilor.” (Simona Toma)

„Are cursivitate şi lejeritate în scriere, dar observaţiile făcute sunt juste; să dea mai multă credibilitate textului; personajul nu are personalitate, textul este tern şi lipsit de strălucire interioară; să respecte canoanele scrierilor de acest gen; nu are cofrajul în care să se înscrie structural cartea.” (Stela Iorga)

„Trecerea dintre pasaje se face prea brusc; are expresii forţate; nu are nici un fel de muzicalitate/ritm interior: cuvintele curg mecanic/didactic.” (Nicoleta Onofrei)

„Prea multă naraţiune; o aglomerare de verbe; textul este destul de plat, nu ajută cititorul să se transpună; limbajul are câteva expresii reuşite, dar este stereotipic.” (Radu Dragomir)

„Text prea pasiv; nu m-a captivat.” (Claudia Samoilă)

Ion Avram

Astăzi, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Elena Donea.

101 tripuri cu Haidu (ultima parte)

(Citiți părțile I, II, III și IV)

- Faza asta cu google... e ca și cum ar deschide un univers paralel, în care se întâmplă cele mai improbabile lucruri. Cauți „girafă” și el îți spune: „Poate te-ai gândit la girafă care cântă și e luată la bătaie de alte girafe” și da, deschide un univers paralel în care chiar la asta te-ai gândit.

O pierdusem pe Bianca, Laura sau Mirona, se mulțumea doar să fumeze în liniște.

- În universul ăsta paralel, cu cât e mai improbabil să se întâmple un lucru, cu atât poți să fii mai sigur că o să se întâmple. „E improbabil să se întâmple asta” înseamnă „E probabil să se întâmple asta” sau chiar „E foarte probabil”.

Am rămas câteva momente privind aiurea. Ea mi-a întins țigara, am refuzat. Ca atins de o epifanie, am zis:

- „E improbabil? Să se întâmple asta!”

Aici s-a uitat cu o curiozitate nouă la mine și abia a schițat un zâmbet.

- Știi? „E improbabil? Să se întâmple asta!” Știi? Ăsta e sloganul... Și în același timp explicația pentru absolut tot. Tot ce se întâmplă, cel puțin. E un slogan bun, de partid politic sau candidat la președenție. Mai bun decât „Cheia e în tine”. În mine? Unde? Ce-am mâncat ieri?! Nu, ăsta ar fi chiar bun. De fapt, chestia asta cu improbabilitățile... stai. Stai puțin că am două idei diferite și nu știu pe care s-o spun prima. Ah, sper să nu le uit, de obicei le uit. Așa. Știi, cum e teoria probabilităților, statistică, ar trebui să fie o teorie a improbabilităților. De exemplu, avem un zar cu șase fețe: 1, 2, 3, 4, 5, 6. Îl aruncăm. Ce număr cade, care e cel mai improbabil să cadă? Șapte și zero sunt imposibile, deci unu și șase sunt cele mai improbabile, pentru că sunt cele mai apropiate de cele imposibile. Deci, conform teoriei improbabilităților, dacă aruncăm un zar o să cadă mereu ori unu, ori șase.

De fapt, noi trăim în universul ăsta.

De fapt, „E improbabil? Să se întâmple asta!” e definiția umorului.

Bianca, Laura sau Mirona a terminat de fumat.

-Hai că plec și eu, am zis și am plecat.

Ambiguitatea ca mod de supraviețuire (II), Viorel Ștefănescu

Din publicația Noduri și Semne, Nr. 17, 1990

N-aș vrea să se creadă că, în încercarea sa de rezistență la totalitarism prin cuvânt, literatura n-ar fi făcut altceva decât să joace tot felul de feste cenzurii, deși- mai ales în ultimii ani- ea și-a asumat rolul de element catalizator al conștiinței politice a lectorului. Orientarea aceasta, detectabilă în cărțile unor autori ca Augustin Buzura, Ana Blandiana, Mircea Dinescu ș.a., reprezintă prin intenționalitate, o replică printre altele și la festivismul patriotard, de prost gust, al altor "opere", semnate de autori ca Adrian Păunescu ori C. V. Tudor. Deși se justifică perfect din punct de vedere etic, tendința aceasta a literaturii, a poeziei mai ales, implică riscul major al unei circumscrieri tematice de interes "regional", ori chiar pe acela al alienării dimensiunii estetice a operei. Se creează astfel premisa îndepărtării literaturii de specificul ei, iar în domeniul receptării apare tendința ca opera să nu mai fie căutată- și eventual gustată- pentru valoarea ei, ci pentru mesajul protestatar, mai mult sau mai puțin explicit.

Chestiunea specificului literar, despre care tocmai aminteam, ar merita, cred, o abordare aparte. În încercarea de definire a acestui specific, critica și teoria literară au propus, nu numai în acest secol, o seamă de termeni ca literaritate, poeticitate, textualitate ori scripturalitate care țin cont, prioritar, de natura lingvistică a comunicării literare. În legătură cu poezia a fost avansată și ipoteza că aceasta ar miza exclusiv pe ambiguitatea lingvistică, pierzându-se din vedere că limbajul în genere, inclusiv cel poetic, actualizează un anumit înțeles. Că există norme gramaticale care, convertite în fapte de stil contribuie la manifestarea poeticității, ca funcție a limbii, este un adevăr indiscutabil, dar a reduce totul la limbaj e un abuz. De altfel, de ambiguitatea operei s-a lovit și estetica tradițională, adică acea derivată din filosofie, și este semnificativă diversitatea pozițiilor adoptate față de această problemă. La un pol s-ar situa, de pildă, Platon, care neînțelegând specificull artei o respinge considerând-o irațională, iar la celălalt- Hartmann, care, observând dubla natură a frumosului, încearcă să o și explice. Concluzionând se poate spune că arta majoră, inclusiv literatura, prezintă un înalt grad de ambiguitate care, într-o operă dată se regăsește la toate nivelele structurii sale.

Acel "boom" al poeziei române din anii șaizeci se poate explica și prin asumarea conștientă, la nivel individual dar și la cel al aproape întregii generații, a specificului literar văzut în termenii de ambiguitate arătați mai sus. Revenirea poeziei la propriile sale norme, după aberațiile obsedantului deceniu, s-a dovedit benefică în cel puțin două planuri. Unul ar fi axiologic, respectiv de impunere a operelor prin valoarea lor, celălalt este acela al circulației valorilor, în cel mai concret înțeles al expesiei, adică de menținere pe "piața literară" a unor texte dată fiind aparenta lor cumințenie. Așa mi se pare un poem de tinerețe al lui Nichita Stănescu, "Adolescenții pe mare", publicat inițial în Dreptul la timp (1965) și retipărit ulterior atât în Starea poeziei (1975) cât și în Ordinea cuvintelor (1985). Să-l recitim:

Această mare e acoperită de adolescenți

care învață mersul pe valuri, în picioare,

mai rezemându-se cu brațul, de curenți,

mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă, de soare.

Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect (5)

și îi contemplu ca la o debarcare.

O flotă infinită de yole. Și aștept

un pas greșit să văd, sau o alunecare

măcar pân’la genunchi în valul diafan

sunând sub lenta lor înaintare.                        (10)

Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan

au și desprins să meargă pe valuri, în picioare.

Retoric vorbind, poemul debutează cu o expunere impersonală, omniscientă (versurile 1-4), continuă cu o schimbare a vocii "narative" (versurile 6-10), pentru ca, în final (versurile 11-12), relatarea să fie indistinctă; ultima parte ar putea fi interpretată ca o concluzie a acelui "eu" explicit din text, dar în același timp și ca o replică a vocii impersonale inițiale față de îndoielile sugerate în secțiunea mediană. Acestei ambiguități retorice i se adaugă una sintactică. Asupra ei atenția este atrasă de grupul nominal "o rază țeapănă"- expresie oximoronică pe care, folosind (nu fără un zâmbet) un termen din semiotică, aș califica-o drept semn indexical (indexical sign): adică, semn făcut cu degetul arătător (index) de către text pentru a focaliza privirea lectorului asupra unui punct de maxim interes. Acest punct este de fapt întregul vers (4), în care poetul a avut năstrușnica și geniala idee de a pune o virgulă între grupul menționat și "de soare". În aparență, rostul virgulei este de a despărți două determinative (atribute) ale aceluiași substantiv, "rază", din același grup nominal complex. Numai că lucrurile nu stau chiar așa, dovadă că grupul respectiv s-ar putea citi foarte bine și fără virgulă: o rază țeapănă de soare. Virgula ar fi obligatorie dacă ordinea determinativelor ar fi inversă ("o rază de soare, țeapănă"), pentru a se marca fără echivoc acordul. Poziția privilegiată a lui "de soare" la sfârșit de vers, identică cu aceea a lui "de curenți" din versul precedent- unde acela este cert determinativ pentru "rezemându-se"- imprimă însă și o altă lectură versului (4), cu "de soare" privit ca determinativ pentru "sprijinindu-se". Abia în acest caz, dată fiind topica, se justifică prezența acelei virgule al cărui rol este de a marca la lectură o pauză, necesară pentru sublinierea absenței din structura de suprafață a determinantului ("sprijinindu-se") și pentru semnalarea prezenței sale în structura de adâncime, întregul vers trebuind a fi citit "mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă [(mai) sprijinindu-se de soare"]. Această lectură are implicații deosebite în planul imagistic, în sensul că se sugerează fie că soarele este foarte jos, fie că valurile sunt foarte înalte (fie ambele posibilități simultan), astfel încât adolescenții să se poată sprijini chiar de soare. Dat fiind că efectul vizual de soare la mică înălțime este întâlnit la răsărit ori la apus, textul sugerează și o oră aproximativă la care are loc acțiunea adolescenților. Obstinația cu care textul pune în valoare natura metafizică a acestora trimite aproape instantaneu lectorul la cunoscuta ipostază a Mântuitorului în drumul Său pe valuri, către corabia în care se aflau discipolii: "Când ziua se îngâna cu noaptea/ Isus a venit la ei, umblând pe mare" (Matei, 14, 25). O altă ambiguitate se întrevede însă și aici, căci multiplicarea imaginii arhetipale a Unicului poate părea o desacralizare a mitului dar și o prezență difuză a sacrului în realitatea profană. Cred de altminteri că acesta este și înțelesul pe care contează poemul, viziunea trascrisă fiind aceea a adolescenților în rol de posibili mântuitori. Mi se pare cel mai substanțial omagiu adus de vreun poet român tinereții.

            Întrebarea pe care probabil și-o pune cititorul acestor rânduri este dacă pentru revelarea unui înțeles atât de simplu era nevoie de o asemenea lectură minuțioasă. De vreme ce am întreprins-o (și încă incomplet) eu cred că da, mai ales că n-am întâlnit exegeze la poezia lui Nichita Stănescu care să ia în discuție aspectele ei religioase. În plus comentariul acesta și-a propus să ofere cel puțin un exemplu de operă care a supraviețuit datorită specificității literare, deși prin ceea ce afirma era cu mult mai ostilă ideologiei oficiale decât aluziile altora la realități dure cunoscute. Faptul că textul a trecut, și încă de trei ori, examenul cenzurii atestă că îngerii păzitori de la un minister știau să taie din texte cuvinte ca biserică, cruce ș.a. adică denominări explicite, ateismul lor "științific" manifestându-se mai ales prin ignoranță. În fapt, ca să-l parafrazez chiar pe poet, ei, care le știau pe toate, la NU și la DA aveau foile rupte (dacă nu rupseseră cumva toată cartea). Spre norocul literaturii autentice, care astfel a putut supraviețui.

                                                                                                Viorel Ștefănescu

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

Prozator în căutarea formei

„Toamna aproape venise, frunzele erau ca şi căzute pentru el./ - Eu ies. Sunt pe uscat./ - Stai uşor, mă! Te usuc eu bine, hai că sunt în formă azi şi vreau să te disper. Te-nprumut şi-mi dai săptămâna viitoare./ - Te-ai dilit, bă Gică./ Sunt fer plei, mă! Te duci aşa rupt la tac’tu şi jap, te ia la cafteală. Aşa, eu sunt daina baró şi-ţi dau posibilitatea să-ţi iei înapoi paralele. Hai că jucăm pe credit ca la păcănele. Te bagi sau eşti târşar?” (Radu Vartolomei, Cabirul)

Radu Vartolomei ne-a luat puţin prin surprindere, vinerea trecută, la cenaclu în măsura în care pentru lectură a adus un fragment de roman şi nu o proză scurtă, aşa cum ne obişnuise el de ceva vreme. Şi poate din acest motiv a fost greu pentru unii din noi să îl aprecieze ca prozator de bătaie lungă, mai ales după un prim fragment. Proza scurtă este, prin însăşi firea ei, oarecum esenţializată – fiind scurtă - şi poate fi privită ca ansamblu, ca întreg, ochiul o poate cuprinde, pe cât timp un fragment dintr-o construcţie mai amplă, aşa cum e şi cazul şedinţei trecute, poate lăsa auditoriul puţin nedumerit, mai ales dacă nu poate extrapola. În acest sens Cristina Dobreanu observă că nu mai există acea concentrare a poveştilor scurte semnate Radu Vartolomei, ci este o proză diluată, iar din cauza folosirii contrapunctului, într-un fragment aşa scurt, nu este vizibilă legătura. Cam în acelaşi ton au fost şi remarcele Stelei Iorga cum că planul de lucru este neprecizat şi nu s-a înţeles dacă există paralelism între planurile din diferitele module sau este vorba de alternanţă. Tot ea spune că textul este obositor, lung şi ar trebui sintetizat – observaţie susţinută şi de Ion Avram -, că există o imixtiune poematică în vulgar care vine puţin forţat, dar în schimb prinde sub raport argotic, iar autorul are condei sprinten şi scriitură bună (surprinsă şi de Cristina Dobreanu). Ca paranteză, prozatorii au avut mai multă priză la textul lui Radu, cred că au surprins mai bine spiritul textului, şi aşa era şi normal. De exemplu, Victor Cilincă l-a simţit pe autor mai sigur pe el: „stăpâneşte contrapunctul. Stârneşte interesul. Este foarte bine că lucrează pe multe planuri – o face bine. Ţi se pare că lipsesc fragmente, dar nu. Poetizează fără exagerare. Găsim şi comparaţii neaşteptate (ex: balerine fără ureche internă). Dialog sacadat, realist. Are grijă pentru amănunte şi are foarte multe imagini”. Ion Avram remarcă o bună oralitate, ton firesc, expresie cursivă, plauzibilă, în timp ce limbajul este diferenţiat în funcţie de episodul/ pasajul prozei. Structural, Ion Avram ar situa proza de vinerea trecută aproape de „Groapa” lui Eugen Barbu sau „Ursul” şi „Cătunul” lui Faulkner. Proza lui Radu Vartolomei l-au atras pe Radu Dragomir în atmosfera de mahala şi cartier, iar naraţiunea uşor de urmărit, cât şi imaginile puternice l-au convins să aştepte cu nerăbdare publicarea romanului ce va să vină. Titi Căpăţînă, cel puţin la început, nu a părut prea convins de fragmentul citit vinerea trecută, sesizând un amestec între limbajul lui Voiculescu şi Miron Paraschivescu, apoi o modernizare a limbajului lui Paraschivescu, dar a părut convins că Radu Vartolomei nu ştie să joace barbut şi îi recomandă acestuia să nu scrie despre lucruri pe care nu le ştie. Tudose Tatu a comparat stilul prozei lui Radu cu cel al lui Ion Avram prin linia tăiată şi sacadată a dialogului. Iar cât priveşte mahalaua sau cartierul, de fapt aici „s-a trasat trama omului de la limbajul de mahala la cel de cartier”, spune Tudose Tatu. Gelu Ghemiş încheie prin a spune că prozatorul din şedinţa de cenaclu trecută, atent la construcţie, prezintă o lume sordidă într-un text ce pare mai aerisit decât cele cu care ne-a obişnuit.

Nicoleta Onofrei

Vineri, 21 octombrie, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Paul Budeanu.

Şi după lectură, ca de obicei, ne adunăm la Score. Cine nu ajunge la şedinţa de cenaclu, poate recupera la bar :D.

Între câinele metaforei şi lupul dorinţei, un înger „care trage conştiincios la sanie”...

„Fără cuvinte!”, „fără cuvinte” tot zicea Stela Iorga când poemele citite nu aveau titlu. Dar poemele ei aveau cuvinte. Entre chien et loup, autoarea a dat ceea ce este bine celui mai bun prieten al poeziei, câinele metaforei, dar şi dorinţei de a iubi, de a crede... Îngerul şi Fiara-suflet se înclină.

Ion Zimbru: S.Iorga scrie poezii (...) chiar mai interesante decât în ultima ei carte. Mai bune. La fel ca în primele ei cărţi... E un stil Stela Iorga, chiar dacă pe ici, pe colo, modernismul şi postmodernismul textelor sale mă duc la începuturile acestor curente.

Poemul „Scrisul” e definitoriu pentru ea. Pare a fi în plus scurtul vers din finalul poemului al cincilea...

Panait Căpăţână: Scrie inteligent, cu multă minte. Mai rămâne să facă rost şi de inimă...

Ion Avram: Textele (de azi) mi se par poeme trăite, dar şi trăitoare. Mi se par violent vii şi violent lirice. Deloc nu mi se par lipsite de aportul inimii. Structural, pare a fi din ce în ce mai sigură... Găsim profunzimea din totdeauna ce bântuie testele ei, ce ne trimit la anumite pasaje biblice, neotestamentare.

Nicoleta Onofrei: Răceala nu este a textului, ci a felului în care a fost citit.

Valeriu Valegvi: Personajul principal este ea, cu sufletul şi îngerul său. Eternele teme se regăsesc: singurătatea, raportul cu Dumnezeu, rostul omului pe pământ. (...)

Erika Diaconu: Am remarcat situarea poetului „agonizând” între credinţă şi tăgadă. Îi place Arghezi? Estetic vorbind, pare că este o negare a categoriilor ca la Hugo Friedrich...

Anca Şerban: ...Mai elaborate, mai filtrate... Sunt o ardere continuă. Uneori expresia îi este mai îndrăzneaţă; este mai pătimaşă în această îndrăzneală: „ei i se crăpase limba în două/ de atâta iubire”... Chiar dacă a ajuns la o maturitate artistică, cred că a avut modestia şi inteligenţa de a fi atentă la remarcile de la şedinţele trecute.

Sabina Penciu: Prinde esenţialul, dar pare a fi detaşată.

Simona Toma: ...construieşte un spaţiu în care nu există sus, jos... Acest spaţiu se roteşte prin forţa unor întrebări la care nu caută neapărat răspunsuri.(...) Aceste texte par a veni şi dintr-o lipsă a unui fel de iubire...

Paul Berenştain: M-a frapat mereu faptul că în spatele unei simplităţi aparente se află o oglindă a personalităţii, dar şi a ceea ce lipseşte acestei personalităţi, oglindă a unei profunzimi extraordinare.

Radu Dragomir: Apocalipticul este mult mai atenuat în limbaj, comparativ cu poemele prezentate în şedinţele anterioare, dar e mult mai crunt în momentul în care se face trecerea de la formă la esenţă.

a.g.secară: Imagistică quasi-mistică, quasi-religioasă. Culori calde ale schiţării unor vitralii ale spaţiului sacru interior. Condiţia umană îi rămâne reper şi sursă de inspiraţie... Sufletul fiară se mai moaie şi el când îngerii trag conştiincios la sanie...

a.g.secară

Vineri, 14 octombrie 2011, citeşte Radu Vartolomei

P.S. După cenaclu ne găsiţi la Score, pe Domnească.

Stela Iorga, 7 octombrie

***

fusese foarte senin

într-atât de senin ca ochii adânci ai lui dumnezeu

fusese foarte multă dragoste

de partea mea cea dreaptă

şi mai fusese şi foarte mult iad

de partea lui cea stângă

totul dar absolut totul

se vedea în lacrimile lui

unicului

care cădeau liniştit

din ochii ei

astupând valea răului.

scrisul

ea fusese odată

foarte fericită

ea fusese

chiar ea însăşi

în acea fericire bolnavă

până în ziua

în care basmul s-a sfârşit

şi ea tot fericită rămăsese

şi pentru aceasta

îngerul disperării

s-a pogorât peste ea

să scrie.

tăiere de cap

era trist domnul

pe vremea când ea se năştea

pesemne

încât îi dăduse

ceva din lacrima lui

de sub cruce

care înroşise cerul

şi lăsase fără cuvinte pe maria

pesemne că sunt în ceruri

lacrimi numai ale noastre

care ne picură din ochi

când dumnezeu ne uită

târându-ne pe pământ.

mersul

dorm

lin

spre mine

mă îndrept

ca înspre un alt pol

la fel de friguros

şi de singuratic

nicio fiară nu mă însoţeşte

afară de sufletul meu

din ce în ce mai îngheţat de crivăţ

şi de îngerul meu

care trage conştiincios la sanie.

de iubit

el era uscat

ca bradul

pe dinăuntru

dacă s-a văzut aşa ceva

nu avea scorbură

fiindcă scorbura îi era sufletul

în care se ascundeau huhurezii de noapte

el era uscat ca bradul

şi pe dinafară

de unde se vedea numai verdele lipsă

şi podoaba de crăciun din vârf

tulpina era toată

o absenţă

pe pământ mergea

şi lumea murea când îl privea

aşa era el

iubitul meu.

***

vine iarna la mine

ca la o veche cunoştinţă

cu lupii laolaltă

mă înconjoară

eu stau lângă un foc stins

ei mă mănâncă

anotimpul mă cerne

fierea iese din lupi

verdele din ninsoare

ce moarte perfectă

aşa

ca ochii lui.

la pas

domnul marele lup de stepă

din trupul căruia m-am fost născut

cu dinţi de oţele

cu limba roşie de ucisă pradă

cu pasul puţin săltat de îngerii mersului

ah mărite domn

ce fiară am devenit eu

după chipul şi asemănarea

pasului tău

neliniştit

pe ape

peste spinările peştilor uluiţi

peste sfinţii tăi cei iubiţi

ce paşi pun şi eu prin lume

de nu mai ştiu cine pre cine

saltă şi calcă.

dispariţia

într-o bună zi am dispărut

cu încetul din lume

nimic nu a mai rămas din mine

poate nici măcar numele

păstrat ca un foetus în spirt

pe care vreun beţiv şugubăţ

o să îl bea

aruncând-o pe stela

în praf să o mănânce mârâind câinii.

aripile

oamenilor neiubiţi

le cresc aripi

pe spate

cu care zboară

lin peste capetele oamenilor iubiţi

care exclamă câte doi

uite câţi îngeri frumoşi avem noi.

**

nemuritorul vals

şi sângele ţâşnind din artere

ca o arteziană către ceruri

totul pulsează ca pe un ritm surd de dans

numai de mine auzit

sângele orbeşte

iarba e roşie şi musteşte

roşu minunat

ce adânc se îngroapă securea în tine

până la oul din porumbelul sfântului duh

şi chiar mai departe

în marele nicăieri unde zăboveşte pe gânduri

domnul

înainte de facerea iubitului

dacă să îl facă pe el - târâtoarea

aşa de iubit de o femeie.

lazăr

se moare încet

se moare fără tăgada de a fi ucis vreodată

se trăieşte bine ca în soare

nu se pierde drumul niciodată

ca şi cum nu tu ai fi fost lazăr

cel din morţi înviat

ca şi cum nu tu te-ai fi speriat de el

când ieşeai din al doilea sine mormânt

totul ţi se întâmplă

ca un miracol

repetat zi de zi

tu numai trebuie să ai puterea să mori

şi să învii.

pânda

mă simt straniu oarecum

de parcă mi-aş aminti numele ei

al vieţii

şi cât de jucăuşă era

azi mă caut pe mine însămi

ca într-un alt joc de-a v-aţi ascunselea

în care la pândă stă dumnezeu.

piramida

a fost vreodată lumea aceasta

ori mi s-a părut numai mie

că e

mă întreb uluită

de atâta nepotriveală

între mine şi ea

ce vrajă se ţese

între victimă şi paianjenul din cer

ce fir vine de sus

în care ne petrecem zilnic capul

spânzurându-ne de câte o stea mai balaoacheşă

când mi-a fost şi când îmi e

viaţa mă tot întreb

ca în prima zi

când proiectam piramide

şi sclavii le ridicau sârguincios

spre eternitate.

full de aşi

ei i se crăpase limba în două

de atâta iubire

şi arăta cam ca a şarpelui sâsâind

nicio spaimă

până la oceanul cel mare

care se despicase şi el în două

de atâta durere

şi o lăsa să-l travereze cu piciorul

exerciţiu de imaginaţie

necesar ca o trusă de prim ajutor

în caz de îngheţ

când te găsesc târziu tare

şi te amputează.

Între Sublim şi Cotidian

A citit Andrei Florea. A citit corect şi frumos: 1) "atunci când nu mai poţi urca/ zboară" 2) "ţi s-a vărsat o lacrimă/ din ciurul pe care îl umpli cu sârg/…/ nu ştiu de ce/ nu te mai saturi/ cu golul/ din borcane" 3) "smulge-mi o pană şi taie-mi aripile/ poate aşa voi fi şi eu om" 4) "cu toţii am urcat dealul/ ce ne-a adus pe culmea/ celui mai adânc abis// norii ne gâdilă aici/ pe fundul prăpăstiei/ şi ne spun să nu urcăm/ niciodată în cuib/ dacă nu ştim/ zbura".

Băieţii şi fetele au comentat. Au comentat corect şi frumos.

Panait Căpăţână crede că textele prezentate se cam subţiază pe parcurs, dar sunt bune. Radu Vartolomei este de părere că autorul trebuie să taie, să mai lucreze marfa…şi e bine. Ion Avram observă obsesia lui Andrei Florea pentru tema zborului, temă susţinută prin modernism original, prin lirism discret, temperat. Mai departe, Cristina Dobreanu consideră că textele sunt redundante, pline de expresii nepotrivite, iar Nicoleta Onofrei zice că directitudinea textelor (mai aproape de proză, decât de poezie) este salvată de alegoric. Stela Iorga nu poate să nu scruteze expresivitatea elevată a poemelor prezentate, calitate care vine numai din lecturi susţinute, din reflecţie. Simona Vartolomei vede poezie în toate textele lui Florea, vede chiar şi un volum cu astfel de poezii. Iar domnul Radu Dragomir consideră că are de a face cu poezii lipsite de poezie, pe când Erica Diaconu remarcă un stil dificil şi pretenţios. Anca Şerban găseşte doar încercări de poezie şi lungiri inutile ale textelor, iar Gelu Ghemiş consideră că stimabilul poet se află între sublim şi cotidian.

Ion Zimbru

Astăzi, în cenaclul „Noduri şi Semne” şi împrejurul orei 18, în clădirea redacţiei „Viaţa liberă”, Stela Iorga citeşte poezii. Năpustiţi-vă, aveţi ce culege, a venit toamna! Relaţii despre cenaclu: 0746167284.