Despărțirea de proză

Prima parte – Al patrulea element

La o primă privire, dacă luăm un roman (unul bun, dacă tot îl luăm) și îl desfacem în părțile componente, ajungem la câteva elemente: poveste, limbaj poetic și informație. Toate trei sunt importante, în sine, în egală măsură. Dacă prin poveste și limbaj poetic știm ce înțelegem, despre informație am putea discuta puțin. Nu o să o facem acum. Ceea ce mă interesează în mod special este de ce, într-o lume care abundă în aceste elemente, ele sunt cel mai mult prețuite atunci când sunt adunate într-un roman (sau într-o proză de dimensiuni variabile). De ce nu suntem capabili să ne hrănim pofta de proză înghițind elementele ei componente de pe unde le găsim împrăștiate? De ce avem nevoie de un prozator pentru acest lucru?

Întrebarea pe care o pun este, în fond, de ce nu avem nevoie de cineva care să adune dioxidul de carbon și oxigenul, să ne descleșteze nările, apoi să ne apese într-un fel toracele pentru a respira? Mi se pare evident că există la fel de multă (dacă nu mai multă) poveste pe lume decât dioxid de carbon, informație decât oxigen și că limbajului i se poate adăuga la fel de ușor o funcție poetică cum aerul se poate respira. Înafara blondelor din bancuri însă nu există o nevoie reală de oameni care să ne ghideze în a respira. Cum poate exista așadar o nevoie reală de prozatori?

Și mi se pare că sunt prea multe răspunsuri la această întrebare pentru ca vreunul dintre ele să fie bun. Nu adevărat, ci doar bun. Poate exista o nevoie culturală, politică, religioasă, economică șamd de prozatori, dar nu una reală, din moment ce lumea la care mă refer este lumea noastră.

Ce îl determină atunci pe un părinte să îl îndemne pe copilul său, atunci când acesta se ocupă cu orice altceva, să pună mâna pe o carte? Nu există deloc sau destulă informație în ceea ce face? Cu ce s-ar putea ocupa acel copil pentru a legitimiza îndemnul părintelui? Să spunem că se uită la televizor, și, ca să nu fim părtinitori cu teza noastră, să precizăm că nu se uită la vreun post cultural sau științific, ci chiar la emisiunea domnului Dan Diaconescu. Există în această emisiune cele trei ingrediente de mai sus? Ba chiar din abundență, mai ales că respectivul copil se uită chiar la un episod din cazul Elodia. Efortul necesar pentru a-și potoli setea de roman este minim.

În cazul pe care l-am ales, unul destul de ușor de elucidat, veți spune, diferența e clară chiar dacă ar fi să acceptați existența acestor elemente: părintele se gândește la roman ca fiind ceva constructiv, în timp ce televizorul, veți fi de acord dumneavoastră chiar dacă nu veți fi citit Derrida, este considerat a fi deconstructiv. Așa că, după cum veți observa, lipsește un element din descompunerea la care m-am dedat: romanul (dacă mai țineți minte, am ales unul „bun”) are și o componentă constructivă. Mai mult, voi adăuga eu, o componentă constructivă care-i lipsește lui Dan Diaconescu.

Dar care ar putea fi aceasta, din moment ce emisiunea respectivă conține toate ingredientele pieselor grecești antice? Este imposibil ca din mormanul de ingrediente deconstructive prezente în emisiune să nu se ivească, la un moment dat, ca prin minune, și unul constructiv, pe care copilul să-l poată folosi, alături de povestea, limbajul poetic și informația deja prezente în emisiune, pentru a-și satisface nevoia de proză.

Dacă mă veți întreba pe mine, ceea ce înțelege, în acest caz, voi spune eu, părintele prin constructiv (ca element de demarcație în stare să facă diferența) nu este nimic altceva decât plictiseala. Acesta este al patrulea element al romanului (bun). Și este, într-adevăr, în stare să șlefuiască foarte bine caracterul unui copil.

Proza, dacă nu chiar și numai prin dimensiunile ei, trebuie să fie plictisitoare. Dacă nu ar fi, atunci ar fi literatură de consum.

Acesta este principalul handicap al prozei. Tot ceea ce numim tehnică literară este încercarea cititorilor de a face proza mai puțin plictisitoare. Ea nu poate niciodată să nu fie plictisitoare (în măsura în care cititorul nu este pervers într-un sens cât se poate de literal al cuvântului) într-o anumită măsură. Eu voi merge, cu voia dumneavoastră, un pic mai departe, și voi încerca, în cele ce urmează, să argumentez că proza este prin excelență plictisitoare.

= sfârșitul primei părți =

de Adrian Haidu

Oameni de/pe hârtie

“Cel care a scris despre noi s-a distrat, ne-a plăsmuit din câteva cuvinte într-un oraş imposibil, într-o lume sinucigaşă” sau „Destinul nu mi se închide în jurul gâtului, ci în foile scrise şi împrăştiate peste tot lângă trupul meu. Cineva va scrie în ele drumul meu în continuare” spunea Florin Chitic în proza „Jocul”, citită vineri în şedinţa de cenaclu.

Ion Zimbru - Propune o parabolă existenţială. Surprinde prin tehnica postulatului, fiecare frază poate fi de sine stătătoare reprezentând un soi de aforism. Textul are o încărcătură lirică, iar ritmul sacadat al scriiturii îi serveşte.

Simona Toma – Detalii multe, dar niciunul nu m-a făcut să mă opresc asupra lui. Florin încearcă să lege ideile unele de altele, dar povestirea nu are un schelet.

Victor Cilincă – Titlul explică tot eşafodajul. Textul nu este supărător prin încărcătura de poezie.

Stela Iorga – Imagini frumoase de tip simbol, dar firave pentru a susţine întreaga naraţiune. A scăpat de artificios.

Cristina Dobreanu – Proză poem care nu e de neglijat. Mi-a plăcut transfigurarea sentimentului de pierdere a iubirii în condamnare la moarte.

Diana Balmuş – Expresia unei angoase existenţiale, a unei temeri onotologice de moarte, de ratarea posibilităţilor în iubire şi de durerea despărţirii.

Gelu Ghemiş – Încărcat de lirism şi trăire, scris bine.

Radu Dragomir – Spirit romanţios, scapă fluiditatea ideii prin dualitatea iubire – condamnare la moarte.

Nicoleta Onofrei

Vineri, 25 noiembrie, pe la 18.00, în holul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Diana Balmuş.

Concursul de Creaţie literară “Anton Holban”

Pentru a serba 110 ani de la naşterea scriitorului Anton Holban, Colegiul Naţional Vasile Alecsandri, Galaţi, organizează în perioada 10.11.2011 - 10.02.2011 concursul de creaţie literară "Anton Holban", ediţia I. Concursul se adresează atât elevilor de gimnaziu (V-VIII) cât şi elevilor de liceu (IX-XII) şi se va desfăşura în perioada 10.11.2011 – 10.02.2012.

Concursul este împărţit pe două categorii: GIMNAZIU şi LICEU, fiecare dintre ele având secţiuni specifice. Astfel la categoria GIMNAZIU, concurenţii pot participa cu poezii (un grupaj de maxim 5 poezii, pornind de la un citat dintr-un roman scris de Anton Holban, într-un singur document Word) sau cu proză scurtă (un singur text de maxim 3 pagini A4, incluzând un pasaj dintr-un roman de Anton Holban, într-un singur document Word); la categoria LICEU, concurenţii pot participa cu: eseu liber pe tema “Alienarea omului modern” (un text de maxim 4 pagini A4, pornind de la un citat dintr-un roman de Anton Holban, într-un singur fişier Word), proză scurtă (un text de maxim 6 pagini A4, pornind de la un citat dintr-un roman de Anton Holban, într-un singur fişier Word), poezie (un grupaj de maxim 5 texte, pornind de la un citat dintr-un roman de Anton Holban, într-un singur fişier Word) sau teatru scurt (un text de maxim 10 pagini A4, pornind de la un citat dintr-un roman de Anton Holban, într-un singur fişier Word). TEXTELE ÎNSCRISE ÎN CONCURS NU TREBUIE SĂ MAI FI FOST PREMIATE LA ALTE COMPETIŢIE, SAU SĂ FI FOST PUBLICATE ÎN VOLUME/ANTOLOGII ŞI PE INTERNET. Detalii referitoare la redactarea textelor se găsesc în regulamentul concursului. Tot acolo apar şi citatele ce reprezintă punctele de plecare în construirea textelor.

Înscierea lucrărilor se face exclusiv pe adresele de e-mail specifice fiecărei categorii/secţiuni, în perioada 10.11.2011 – 01.01.2012:
Categoria GIMNAZIU:
poezie: poezie_gimnaziu_holban@yahoo.com
proză scurtă: proza_gimnaziu_holban@yahoo.com
Categoria LICEU:
eseu liber: eseuholban@yahoo.com
proză scurtă: proza_liceu_holban@yahoo.com
poezie: poezie_liceu_holban@yahoo.com
teatru scurt: dramaturgie_liceu_holban@yahoo.com

Un elev se poate înscrie la o secţiune sau la toate secţiunile, aparţinând categoriei din care face parte. Altfel spus, un elev de liceu nu poate trimite lucrări la categoria gimnaziu şi viceversa. Înscrierea în concurs se validează doar dacă se completează şi se trimite fişa de înscriere, ataşată la sfârşitul regulamentului.

Perioada de jurizare se va desfăşura între 02.01.2012 – 02.02.2012. Juriul va fi format din elevi, profesori şi personalităţi ale vieţii literare gălăţene. Festivitatea de premiere va avea loc în data de 10.02.2011, în amfiteatrul Colegiului Naţional “Vasile Alecsandri”, Galaţi. Premiile vor consta în diplome şi publicarea celor mai bune lucrări în revista “PuzzleDomino” a Colegiului Naţional “Vasile Alecsandri”, Galaţi. De asemenea, sponsorii vor putea oferi distincţii lucrărilor remarcate.
Pentru informaţii suplimentare ne puteţi contacta prin e-mail la următoarea adresă: infoholban@yahoo.com

Mult succes!

Site-ul concursului http://concursholban.net63.net

Jocul

,,Daca ai putea pleca pentru o clipă de pe pământ şi te-ai intoarce, ai alege acelasi destin?”

Jocurile sunt fără ambalaj. Piesele suntem noi. Îi spun toate acestea ei, fără nici un fel de introducere.

- Nu dispera, Adrian.

- Cel care a scris despre noi s-a distrat, ne-a plăsmuit din câteva cuvinte într-un oraş imposibil, într-o lume sinucigaşă…

- Ca noi doi, de altfel.

Aş vrea să-i spun că nu este aşa. Nu, nu suntem reali si nu am fost niciodată.

- Potoleşte-te, nu mai căuta atâta. Pedeapsa pe care am primit-o este mai degrabă o binecuvântare. Pentru că ne iubeam. Suntem doar noi doi într-un oraş de cinci milioane şi în care putem face orice ne doreşte inima. Priveşte-i pe cei din jur… Câţi n-ar dori să fie ca noi? Să aiba libertatea să facă tot ce îşi doresc fără consecinţe.

- Nu ştiu, răspund în timp ce mă gândesc că, probabil, nimeni nu ar dori să fie ca noi.

Poate greşesc.

Ne privim. Undeva în stânga mea se zbate o pasăre, este gândul meu de dragoste pentru ea. N-am ştiut să-i spun aşa ceva cand a fost momentul, acum la ce ar mai folosi?

Turnăm şampanie în pahare. O cascadă măruntă gâlgâie din gâtul sticlei. Beţie într-o lume care nu a existat decât sub forma unui mănunchi de scântei în mintea cuiva. Mintea noastra?

Este Anul Nou şi ne bucurăm. Suntem împreună.

- Nu te mai gândi, lumea in care existam este reala. Ce cauţi de fapt?

Nu ştiu ce să-i răspund. Poate nu există răspuns. Să ne gândim la o dorinţă frumoasă pe care să ne-o punem la cumpăna dintre ani. Bem şi ne punem cea mai frumoasă dorinţă din lume (care lume? Cea în care nu existăm?) Zambim impreuna.

Încep să-i spun regulile primului joc. Nu-mi dau seama dacă mă ascultă sau nu. Sunt clipe în care distanţe uriaşe ne dizolvă chipurile ca şi cum cineva ar vărsa între noi o călimară cu uitare. Cuvintele mi le simt sărate precum marea.

- Una din reguli este legământul.

- Legământul, repetă ea.

- Ne-am legat prin moarte crezând că astfel vom fi veşnici!?

Tâmpenii, îmi spun. Să fim veşnici în ce? În stăruinţă? Ca şi cum aş fi fost gelos pe cineva.

- Gelozia este o regulă a primului joc? mă întreabă.

- Nu, este o componentă a celui de-al doilea.

Ne gândim la ce vom face mai departe. Probabil nimic.

- Hai să ne uităm cum se distrează ceilalţi!

Alergăm pe străzi ţinându-ne de mâini şi râdem în noapte. Greu de crezut dar râd, mă simt aproape împăcat. Şi mă gândesc că o pedeapsă infinită este de fapt o binecuvântare. O temniţă este pierdută atunci când prizonierii ei se bucură de ea. Ea îmi este temniţa.

Cerul îmi face impresia că rânjeşte. Ca şi cum ar spune că este inutil să ne bucurăm. Atunci tu la ce eşti bun sau cu ce eşti mai bun decât noi?

- Haide, sa ne refugiem în cameră, închid uşi, ferestre, trag perdele, sting lumini.

Ne căutăm şi ne regăsim în întuneric, ne vedem cu mâinile, suntem fierbinţi, ardem ca într-o viaţă.

*

Scriu cu disperare, sunt înconjurat cu o deznădejde de culoarea betonului. Patru pereţi netezi, o fereastră prin care, dacă mă înalţ pe vârfuri, pot zări o spânzurătoare. Capătul unui drum.

Nu vreau să mor, este nedrept dar alţii au hotărât asta. În celulă intră doi gardieni şi un preot.

- Aşa este obiceiul?

- Aşa facem de obicei, răspunde preotul ca şi cum s-ar scuza.

Strâng foile scrise şi aştept.

- Acuzatul Adrian, te-ai făcut vinovat de înaltă trădare şi dezertare. Drept urmare ai fost condamnat la moarte prin spânzurare.

Judele(judecator) face o pauză.

- Decizia a fost unanimă.

- Foile scrise, poţi hotărî cui să fie date.

Aş vrea să râd dar nu pot din pricina disperării. Povara dezertării nici nu o simt, a morţii nici atât. Este vorba despre altceva, mult mai grav. Eşecul, dispariţia mea din gândurile ei. Şi scriu cu frenezie despre dezertarea mea, fuga spre casă, războiul care sta în fiecare dimineaţă rezemat de zidurile barăcilor, fumând şi aşteptându-mă cu un surâs lustruit. Scriu despre toate acestea şi despre gândurile mele pentru ea şi despre oraşul în care ne pierdeam impreuna ore in sir in locurile ocolite de cele cinci milioane de locuitori. Îmi imaginez disperarea pe care aş fi avut-o dacă aş fi ajuns acasă şi îmi închipui cuvintele pe care le-aş fi rostit în căutarea otravei pentru ea. Şi, dincolo de această otravă creez o lume precum o oază în care să poposim amândoi, sunt disperat pentru că ştiu, în oraşul cu cinci milioane de suflete nu voi fi decât eu. Ea nu va afla niciodată de moartea mea. Aş vrea să dezertez din nou în altă lume, în lumea pe care o creez cu furie pe hârtiile albe în timp ce mi se pregăteşte eşafodul, ca si cum as putea sterge trecutul cu o radiera si as relua povestea de la inceput. Cum aş putea dezerta din nou? De data asta definitiv? Nu ştiu, şi nici preotul care a rămas în celulă nu ştie. El mă îndrumă care Dumnezeu. Presupun că voi ajunge degrabă acolo. Spânzurătoarea îmi garantează asta.

Escorta aşteaptă răbdătoare în pragul uşii. Ferm dar cu blândeţe sunt scos din celulă, sentimental nu pare a fi nou. Urc treptele eşafodului şi văd pe braţul spânzurătorii doi porumbei albi. Mă chinuie teama că nu o voi mai gândi pe ea. Cu părere de rău trec ultima treaptă exact în clipa în care unul dintre porumbei săgetează văzduhul şi ştiu, este ea.

Destinul nu mi se inchide in jurul gatului, ci in foile scrise si imprastiate peste tot langa trupul meu. Cineva va scrie in ele drumul meu in continuare.

*

Sunt Adrian şi o ţin de mână pe ea. Lumea nu ştie despre noi, ne-a uitat. Noi am murit cândva, demult.

Dintr-o dată… Ne întâlnim cu vechi prieteni, ne salută, intră în vorbă cu noi.

- Adrian, zice ea, este sfârşitul!

- Da, este sfâritul, un puhoi de oameni ne desparte, o zăresc pe partea cealaltă a străzii, îmi face semne cu mâna şi-mi spune ceva dar nu o aud, suntem din nou vii? Am căzut în viaţă? Trec maşni care o ascund, nu o mai zăresc. Trec zile. Mă întâlnesc pe terasa din centru cu ea, stă la două mese mai încolo şi este însoţită de un tip oarecare. Ea îi vorbeşte şi din când în când priveşte spre masa la care mă aflu, priveşte prin mine către un timp uitat. Zambesc, suntem vii, am visat o dansatoare şi o iubire nesfârşită.

Lângă mine apare un chip cunoscut.

- Salut, Adrian! Pot să stau la masa ta?

- Salut… Adrian… Eşti invitatul meu.

Sunt eu, în faţa mea. Ciudat sentiment.

- Este sfârşitul? întreb ca un nătâng.

- Este începutul, îmi răspunde imaginea mea.

- Şi ea? mai întreb.

Celălalt Adrian oftează.

- Nici nu ai cunoscut-o. Nu există nimeni pentru tine aici, poate in alt destin va veti intalni… Am venit să-ţi spun, trebuie sa pleci.

Privesc în lungul bulevardului apoi strâng puternic din pleoape, ochii mă ustură.

- Vă este rău, domnule?

Ea se află lângă mine.

- Vă uitaţi la masa noastră şi mi s-a părut că murmuraţi ceva, continuă ea. Nu vă simţiţi bine? Fratele meu vă poate ajuta, lucrează la spitalul de peste drum.

Dacă aş atinge-o acum întreg destinul meu se va schimba. Înca nu ştiu cum. Întind mâna şi… renunţ.

- Nu, mulţumesc, mi-e bine, doar vorbeam cu o nălucă… dar s-a dus.

Încerc să zâmbesc. Un difuzor se tânguie: “… să nu-mi ceri să te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”

- Îmi pare rău, domnule…

- Nu-i nimic, se mai întâmplă…

Nu mai apuc să-i mulţumesc, se întoarce la masa ei. Mai zăbovesc câteva minute, îmi aranjez uniforma apoi plec spre cazarmă, am să aştept un război să treacă iar apoi voi cunoaşte o alta ea.

Florin Chitic

“Omul este o fiinţă adormită, care se trezeşte greu”

Interviu cu poetul Ştefan Ciobanu.

Ştefan Ciobanu, autor al cărţilor de poezie aliona – Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2007 şi Convoi de tăcere – Editura Princeps, Iaşi, 2009, este laureat al mai multor premii literare, din care amintim: Premiul pentru poezie la Festivalul Naţional de poezie Octavian Goga (Cluj, octombrie 2010), Marele premiu al Festivalului Internaţional Grigore Vieru (Iaşi, noiembrie 2009), Premiul I la Festivalul Internaţional Lucian Blaga (mai 2009), Premiul II la Concursul naţional de poezie Leoaică tânără iubirea (Piteşti, martie 2009). De asemenea este editor pe site-ul literar Bocancul literar şi moderator al întâlnirilor Pariu pe Prietenie.

Nicoleta Onofrei: Ai citit relativ de curând într-un cenaclu din Galaţi, cum a fost?

Ştefan Ciobanu: Când am citit mi-am imaginat că sunt într-un amfiteatru, că poeziile prind consistenţă în spaţiul acela infinit dintre atomi, că cei care mă ascultă or să aibe senzaţia că sunt în altă dimensiune. Dimensiunea poeziei mele. M-am bucurat la final când am văzut că aşa au perceput. Atmosfera de la Noduri şi Semne, căci acesta a fost cenaclul gălăţean care m-a găzduit, a fost una deosebită. Cunoşteam doar puţini oameni de acolo, lui Andrei Velea i-am făcut o întâmpinare la volumul lui de debut, deci emoţiile ar fi fost, cumva, scuzabile. Dar nu a fost cazul. S-a simţit o responsabilitate foarte mare a celor ce ascultau pentru cel care citea (în acea seară am fost eu).

N.O.: Cât de mult contează premiile literare şi apariţiile în contextul unor lecturi publice?

Ş.C.: Premiul cel mai important (de la viaţă) este să poţi scrie, dincolo de corsetul premiilor oficiale. Lecturile publice şi premiile sunt o consecinţă, nu obligatorie. Şi dacă stau bine şi mă gândesc, nu au nici o legătură. Poezia a apărut odată cu omul. Restul, cum spuneam într-o poezie, se poate împacheta şi pune în bagaje.

N.O.: Ce este poezia pentru tine?

Ş.C.: Orice aş răspunde aici a mai fost spus, sau ar putea părea penibil, forţat, fals. Nu pot spune nimic de poezie, las să spună ea ceva despre mine. Poezia poate fi un gest, o privire, o atitudine, un fel de a fi. Cum am spus mai sus, poezia a apărut odată cu omul.

N.O.: Te gândeşti vreodată că s-ar putea să rămâi înţepenit în traseistica imaginaţiei?

Ş.C.: Noi toţi suntem înţepeniţi în imaginaţie, suntem robii ei. Gândim că cel de lângă noi are nu ştiu ce păreri despre noi, dar nu îl întrebăm să vedem dacă avem dreptate. Avem concepte înţepenite, pe care nu le schimbăm aşa uşor. Înţepenirea de care mă întrebi mă duce cu gândul la o rutină. Nu este cazul meu.

N.O.: Cum e atmosfera în Bucureşti între scriitori?

Ş.C.: Uneori, mă simt ca în Kafka. Mie nu îmi prea place atmosfera din Bucureşti în general. Şi îmi place să mă ţin departe de o anumită atmosferă scriitoricească, care ştiu că există. Nu de alta, dar nu vreau să îmi perturb felul meu de a fi, care ar influenţa şi scrisul. Nu este o pierdere să te ţii deoparte, ba din contră, vezi bîlciul, comicul şi hilarul confraţilor, ca să zic aşa.

N.O.: Există prietenie la Pariu pe Prietenie?

Pe asta punem pariu mereu, la fiecare două săptămâni. Nu am găsit rezultatul la pariu, nici nu trebuie. Facem un lucru minunat acolo, strângem artişti, dornici să urce pe scenă şi să ne împărtăşească din creaţiile lor. Totul într-o atmosferă relaxată, calmă. Este un proiect în care am urcat din mers. Venisem la Pariu pe Prietenie prin Dana Banu şi Adrian Suciu pentru a lansa cel de-al doilea volum de poezie Convoi de tăcere, ed. Princeps edit. Sorin Teodoriu, cel care este inima acestui frumos proiect, a pus un pariu cu mine în seara lansării, că pot să moderez (şi modelez) alături de el ediţiile viitoare. De atunci, duminică de duminică, pun şi eu un umăr la pirmaida prieteniei.

N.O.: Câţi prieteni din lumea literelor ai?

Ş.C.: Toţi scriitorii care mă fac să-mi tremure cartea când citesc sunt prietenii mei. Acum m-am despărţit cu drag de Jose Saramago. Ador enorm de mult reîntâlnirile. Îi văd mereu pe stradă, prin metrou, prin parcuri, prin tramvaie. Merg la braţ cu mulţi alţi oameni, şi asta mă bucură. Pentru că nu sunt gelos, o iubire adevărată nu cunoaşte virusul gelozia.

N.O.: Ai încredere în literatura celor care o fac acum, odată cu tine?

Ş.C: Nu, pentru că foarte mulţi mimează. Şi oricum, nimeni nu e profet nici măcar în timpul său. Nu ştiu ce încredere aş putea să am. Literatura oricum merge, nu are o ţintă de atins, nimeni nu ştie unde se va împotmoli, ca o plută pe malul unei insule.

N.O.: Este omul o fiinţă moartă pe care numai amintirea copilăriei îl salvează, amintirea unor "cai de lemn"? Sau e vorba şi de altceva?

Ş.C: Omul este o fiinţă adormită, care se trezeşte greu, şi poate niciodată complet. Caii sunt nişte fiinţe angelice, şi bune şi rele în acelaşi timp, depinde ce geană deschizi. Trezirea se face prin lovire sistematică, prin rostogolire. Prin asumarea botului care te împinge. Întoarcerea la copilărie reprezintă întoarcerea la momentul când sentimentele şi gândurile nu veneau la pachet cu experienţa acumulată.

N.O.: Ai o poezie “drum bun domnule nimeni” în care eul liric spune că va duce pianul chiar în condiţiile în care din tălpile oamenilor ce merg pe sârma atârnândă deasupra oraşului, curge sânge. Ce este acest pian?

Ş.C.: Viaţa.

N.O.: Ţi-e teamă vreodată de sângele acela, se întâmplă ca perechea groasă de corapi să nu fie îndeajuns de groasă, să nu ajungă pentru a trece vremea potrivnică?

Ş.C: Tocmai de aceea nu am spus acolo că am luat de sub clape, am spus că am căutat. Nu există un leac universal valabil, ciorapii pot să fie diferiţi de la o zi la alta. Ciorapii reprezintă poezia, care este fragilă şi de nepipăit. Pe ea trebuie să o purtăm zilnic. Poezia este singura cale de salvare, spunea pe undeva Gellu Naum, în lumea asta de junglă (nu este un citat).

Imn despre Cuvânt

Ne-am adunat iar vineri, la 18.00, pentru a asculta/ citi/ critica literatură, de data asta cu a.g.secară actor principal, care ne-a povestit „despre pielea întoarsă a anonimului gălăţean” „torturat/ de toate cuvintele/ de parcă ar fi uitat/ un singur cuvânt” (a.g.secară, ierusalim). Măcinat de uitare, sau de teama uitării, şi, mai mult, de căutare, adi george secară ne-a propus, aşa cum a subliniat Ion Avram, o poezie cu un ritm interior bine conturat, plină de tensiune, în care repetiţiile au rolul de a tensiona şi mai tare, şi care prezintă obsesiv o anumită atitudine faţă de actul creaţiei, un imn despre Cuvânt, o poezie în care Cuvântul este egal cu permanenţa, cu Totul. Stela Iorga vine pe contrasensul prozatorului Ion Avram pentru a spune că folosirea repetiţiilor nu fac altceva decât să scadă tensiunea textelor creând un gol de expresie lingvistică. Tot ea spune că textele sunt bazate pe structura intrinsecă a ideilor şi mai puţin pe structura lirică, iar cât despre universul poeziei este unul opac, închis, suficient sieşi, care îl coboară pe Dumnezeu din Cer, urcându-l în locul Lui pe om. Poate ar fi trebuit să încep cronica prin a spune că vineri poezia s-a aşternut „tăcut” la masa membrilor de cenaclu, aşa cum, potrivit Cristinei Dobreanu, textele lui secară nu numai că vorbesc despre o încercare de a se apropia de poezie prin necuvinte, prin nespus, dar şi reuşesc să surprindă poezia fără agresivitate, cu sfială, cu ezitare şi chiar cu teamă de poezie. „Sunt un fel de Ars poetica, de imn poetic care să surprindă inefabilul”, a conchis Cristina. Şi pentru că nouă ne place să gândim şi să nu fim de acord unii cu alţii numai de dragul liniştii, Andrei Florea a spus clar: eu nu sunt de acord cu doamna Stela Iorga cum că textele sunt un vid liric, ci poezia este una foarte bogată, atomică, divizibilă, iar cu fiecare element din text se poate genera alt text. „Oricât ar fi de sfârtecat textul, elementele tot generează o senzaţie lirică pe care poetul o ilustrează cu măiestrie”, spune Andrei. Anca Şerban, în stilu-i caracteristic şi cu ţigara în mână, ne-a explicat sigură pe ea că poemele sunt un strigăt intelectualist, o revoltă împotriva poeziei care vorbeşte despre nimic, iar Buzdu, acum cu început de barbă, deci şi mai înţelept, a surprins niscai teme orientale, un mesaj biblic despre originile omului şi alte câteva chestii pe care nu le-am notat pentru că eram absorbită de cât de mult şi frumos vorbeşte. Iar pe sfârşite, scurt: Nona Tatiana Ciofu a văzut (în texte, evident) o autonaliză stratificată, de la înveliş la nucleu, o luptă cu sine însuşi; lui Alexandru Maria i-au plăcut finalurile care sunt naturale, fără un deznodământ moralizator - pentru că lui nu-i place morala; potrivit lui Paul Berenştain textele fac referire la natura sacră, iar poetul încearcă să atingă prin creaţiile lui o lume utopică, perfectă. Şi nu putem încheia această cronică searbădă fără să nu-l felicităm pe dragul nostru de Răducu (Radu Dragomir) care a luat menţiune locul 4, secţiunea proză, la Festivalul Moştenirea Văcăreştilor.

Nicoleta Onofrei

Vineri, pe la 18.00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Florin Chitic.

Felicitări şi Stelei Iorga, care şi-a lansat luni, 14 noiembrie, volumul de poezii "Coffin Blues".

Lectură de cenaclu- a.g.secară

a.g.secară

Din anonimul gălățean

ca un cavaler templier înviat

din toate cuvintele

torturat

de toate cuvintele

de parcă ar fi uitat

un singur cuvânt

ierusalim

*

ca un cavaler templier înviat

din toate cuvintele

torturat

de toate cuvintele

de parcă ar fi uitat

un singur cuvânt

ierusalim

sunt locuri în care nu poți exista

poezia nu este despre mine

poezia nu este despre mine

poezia nu este despre mine

sunt poeme care nu te vor

sunt cuvinte care vor să se scrie

despre pielea întoarsă a

anonimului gălățean

mă-ntorc mă-ntorc mă-ntorc

dar nu la tine

nu la voi

ci la acele cuvinte (ca niște muște)

zburând mai repede decât

metaforele de aur ale cântecelor

din ceruri

acele locuri în care nu s-a inventat

confortul

în care ai tendința

să nu faci nimic

să nu vrei să scrii poezie

nu dintr-o oarecare lene ori lehamite

ci din motive mult mai nelumești

ceruri

unde nu se face parada poeziei

unde carnavalul cuvintelor e absurd

și dincolo de legi

la sfârșit va fi Cuvântul

**

anonimul gălățean așternea tăcerea

în fața cuvintelor

care se sfiau

să mai înainteze ori să se mai întoarcă

se scriau acolo pe ele

și cântau de zori de viță de vie

a rugină

și a slava Tăcerii

oglinzile toate atunci arătau

un singur zid

Ierusalim

și stelele mișunând pe pământ

precum furnicile

anonimul mai iubea

**

dar nu voia ca din iubire

să mai scrie cuvinte

nu voia să le mai citească

în cărțile lui

ca niște mori de vânt

în care se măcinau

femei din ceruri

da

femeile lui erau din ceruri

dulcinee

**

mai "scriu ca să nu mai scriu"                                                                                            "nu mai scriu ca să mai scriu"

Un fel de teamă mă oprește să mai scriu

De parcă în scris ar sta moartea mea

în cârjele literelor

cerșind poeme

pentru o biserică de cristal

Mănăstire-ntr-un picior

pentru poeți primul canon este să se lepede de metaforă

cititorii îl pedepseau drastic pe "păcătos" condamnându-l să

scrie fără oprire timp de trei zile și trei nopți gâdilându-l

de câte ori s-ar fi oprit

scriind astfel mai mult își descopereau golul sufletesc

care îi îndemnase la scris

cititorul meu (de fapt am trei) m-a întrebat ce înțeleg

prin "gol sufletesc"...Cu alte cuvinte, zâmbind,

fratele Ciprian (așa m-a rugat să-i spun) a vrut să știe

dacă sunt poet, prozator, dramaturg, eseist..de fapt, ce am fost

am vrut să fiu scriitor am îngăimat zâmbind prietenos

(el nu zâmbea prietenește ci absent) fără să știu prea bine

de ce...a fost ca și când m-aș fi îndrăgostit de o

femeie...așa m-am îndrăgostit de un fel de a fi al omului...

mi-a plăcut să citesc și...nu știu...mi-au plăcut notele

bio-bibliografice prin care se prezentau scriitorii în cărțile lor

și mi-a plăcut de scriitori. am vrut să fiu și eu unul de-al lor neștiind

prea bine ce presupune aceasta

în mănăstire fiecare are cel puțin trei cititori care

atunci când socotesc de cuviință raportează fratelui superior

ce a făcut sau nu a făcut bine novicele

suntem aici- spunea fratele cel mare, Cristofor- nu pentru

a deveni niște sfinți sau orice altceva. Doar pentru a ne liniști

spiritele

După calculele mele sunt aici de șapte zile...ieri mi s-a spus

că trebuie să încep să scriu...cu scrisul pre scris

să mă eliberez...să mă liniștesc...mi s-au prezentat cei trei

frați care mă vor citi...Ciprian, Christian și Cel care n-a mai vrut

nici un nume...mi s-a spus să scriu neapărat

fără niciun plan, scop, sens...să redau în scris tot ce îmi vine

în minte și în viață...fără vreo metaforă fără a respecta ortografia

semnele de punctuație limba mea caligrafic însă

cât mai caligrafic

tot ce îmi aduc aminte

TOT

TOT

fără fățărnicie fără mândrie fără umilință

fără să citesc ce scriu ceilalți manuscrisele sunt adunate

în câteva săli speciale pe niște birouri anume

e greu să nu știi cu ce să începi

când foile pe care le-ai scris ieri

îți sunt luate

oricum uiți multe din cele pe care ai vrut să le scrii

dar când mai uiți și ce ai scris deja

uit mereu că nu acesta este scopul

că nu există nici un scop

dar poate ar trebui să mărturisesc de la început

că m-am hotărât să mă retrag aici când mi s-a confirmat

presupunerea că mai tot ce putea fi tragic în scrierile mele

avea un caracter premonitoriu:

scriam de moartea unui personaj, modelul aproximativ

al acelui aproximativ chiar murea; scriam că o pereche

nu putea avea copii, în curând modele primeau confirmarea

ardea un colț al unei mănăstiri într-o povestire de-a mea

mănăstirea respectivă ardea până la temelii

când m-am gândit la o astfel de mănăstire a scriitorilor

am și aflat de existența ei; Ciprian, Christian, Cristofor

sunt personaje de-ale mele abandonate

în niște cărți neterminate

nu înțeleg însă de unde vine autoritatea Cititorilor

fraților Cititori

...

Da, întotdeauna sunt mai mulți care nu mai vor nici un nume...   

Florin Budescu, Noduri și Semne, Nr. 17, 1990

CØMPILE FØRTRAN

-mi-am înfipt mâinile în butoane albastre roșii strălucitoare

CØMPILE FØRTRAN

-m-am trezit vorbind singur uitându-mă mirat

la oameni cum spărgeau semințe automate de floare

la oameni cum spărgeau semințe automate de floare

CØMPILE FØRTRAN

-doi pași înainte, trei pași înapoi, mi-am spus,

                        vesel ca un arlechin zbanghiu

CØMPILE FØRTRAN

-eram trist...

Grădinița de copii cu orar prelungit nr.5

la grădiniță

copiii vor învăța

cum să mulgă dine i

lucrătura pânzoasă de plânsete de râsete

unul după altul

"Renate ! căruțașul Galațiului

vine la mine ! "

-spuse educatoarea

și fustele-i albastre

de culoarea cernelei EXTRA

ondulau de emoție,

copiii cu orar prelungit

rămaseră de capul lor

ce dracu’ faceți aci, bă?

se miră nenea ăla gras

trăgând din țigara

Timiș albitură

copiii se speriară

aveau orar prelungit

de speriat ;

mai aduceți un cal să se uite

să își pună mâinile-n cap...

Citadină  

plimbându-se 2 câte

plimbăreții

se/fata morgana în mine

un tip

privind vitrina de la magazinul de pește

pe sub castanii

încearcă să-și/ ceasul-brățară

pe piciorul drept

nenea

cu mâinile de lupus

a cules o creangă uscată

cu frunze uscate

verzi

de sub bancă

a rupt o bucățică uscată

cu frunze uscate

verzi

subțire verde

de crenguță

și se scobește meticulos

în pixul verde

pe care l-a scos

ca pe o inimă

din buzunarele

2 soldați

cu mîinile pătate

la curățatul armamentului

mâine

plimbă o blondă pe acoperișurile

mângâind-o concomitent

sâni/fese

ce mult te iubim, Maraia,

mamă ! ce sexy păru’ tău galben

cromoplatin 200

cocoșatul chilugul

care cerșește la colțul

străzii de după colț

a cerut o sărutare

președ. as. de locat.

nr.

Degeaba…

degeaba mă dor măselele ca și cum ar fi făcute

                                    din oase nervoase

degeaba cântă ăia cântece care-mai-de-care

                                    mai superbolovănoase

degeaba se mișcă degetele prin atmosferă parcă

                                    înnebunite de aer

degeaba alunecă păianjenul beat de propriul său

                                    alb caer

degeaba artistul se sprijină pe genunchii uzi

                                    ai pietrelor lucioase și uscate

degeaba pot fi posedate în genunchi dolce

                                    venerandam femeile toate

degeaba cânta cucii singurătatea ca o floare

                                    carnivoră a orfelinatului

degeaba cresc mustățile coarne în nopțile

                                    nemiloase ale sabatului

îți nutresc dragoste

Autoportret

                   Motto : Heralzii negri

Caii mergeau cu viteza albă în sens contrar,

copacii își netezeau tulpinile negre în lumină

o capră necheza mereu în fa diez minor

lucru supărător

lucru supărător

să nu se creadă că aiurez

priveam atent pe fiecare cu ochi calmi triști de huhurez

imbecilii se ascundeau după flegme strigau că-s imbecil

perete vernil

perete vernil

să nu spună nimeni "ceasul a stat"

mă învârteam antiorar cu seninătate

construindu-mi un vis de bronz  (totul strălucea

spânzurat de perdea

spânzurat de perdea)

parcă natura râdea privindu-mi trupul deșirat

mesteceni precum catranul ăla alb din pământ

cercurile iar mi se învârtesc în cap

catalap-catalap

catalap-catalap

Poezie patriotică

SUPRAÎNCRÂNCENEAZĂ-te, tinere român!...

țara are lacrimi de fier pe plopii din atmosferă

sânii ei de creier lumii întregi și-i oferă

sieși sferă

sieși terră

oamenii ei dragi nu vor mai muri

am senzația că pot iubi

o femeie albă

o femeie imensă

râuri de zadă

râuri de busuioc

în care cei mai nebuni poeți din lume își cântă

requiemul renașterea

Haiku

            Motto: Heralzii negri

să discutăm sumarul

existenței

de

sâmbătă dimineață

până moare soarele

(Autoprezentarea autorului)

    Sunt tipul omului. Pentru a publica zece-douăzeci de poezii a trebuit să scriu mii de poeme, proze scurte, încercări de roman, eseuri și multe altele. Mi-ar plăcea să-mi public textele sub pseudonim, fiindcă numele meu contează prea puțin. Admir poemele Sylviei Plath și ale lui Liviu Ioan Stoiciu, romanele lui Ernesto Sabato și Nicolae Prelipceanu.

    În rest..."vine vremea când capul va tăia securea"...

@Texte culese și selectate de Simona Toma.