NAIVITATEA JOCULUI, JOCUL NAIVITĂŢII

aglaya loveşte în pietre/ ele sar/ multicolore din vârful pantofului/ ca bomboanele skittles// tot aşa/ când se plictiseşte/ trage de capăt un nor/ îl rupe în două// îl legăm/ eşarfă la ochi/ apoi pieptul se deschide// să ne uităm/ în noi/ firesc// ca la bibelourile din vitrină// ca acum/ când pe dinăuntru/ socotesc pe degete/ rochia mea carusel prinsă la un colţ/ sunt doar o căptuşeală/ ea mă acoperă/ cu poalele ei lungi/ îmi face bătături

 (Simona Toma – singurătate pe băţ)

În textele prezentate – ca şi în viaţa sa, de altfel – Simona Toma pare a se desprinde greu de copilărie, refuză maturizarea, se revoltă împotriva rigorilor vieţii, a dramatismului acesteia. Se revoltă şi luptă cu halebarda donchijotescă a jocului naivităţii sau, dacă vreţi, a naivităţii jocului.

ziua de azi e un/ pod cu umbre albastre/ ce se roteşte/ peste oraşul/ ce-l mai trag/ după mine  c-o sfoară, sau: tot aşa/ când se plictiseşte (aglaya)/ trage un capăt de nor/ îl rupe în două

Dar vitejia acestei posturi nu mai are suflul textelor sale de odinioară. Tragismul unor ipostaze epice personale noi par a-i fi frânt halebarda, deşi „versurile sale degajă o mare sensibilitate, sunt bine structurate şi au un tragism teribil; uneori, cochetează cu descriptivismul pe tărâmuri lirice bine conturate”, observă Stela Iorga. Anca Şerban Gaiu vede şi „o anume ciclicitate sau o împăcare, o comuniune între personajul liric şi lume”, sau „blândeţea şi rafinamentul unui spirit viu” – cum afirmă Violeta Bobe – „poemele sale lipindu-se ca nişte abţibilduri de carapacea sufletului” (Sabina Penciu). Nicoletei Onofrei, unele expresii, nu foarte multe, i se par că „sunt uşoare, prea explicite şi scad din intensitatea poemelor, deşi întreţin nota de ludic - dar, cu mici excepţii, textele au forţă”, Cristina Dobreanu o găseşte „cam previzibilă, cu excepţia poemelor scurte, în spirit de haiku, care sunt rotunde, realizate, complete şi exprimă un tandem între interiorul şi exteriorul uman”.

Textele citite, cât şi unele dintre părerile exprimate în cenaclul Noduri şi Semne ne-au convins că Simona Toma este pregătită pentru o carte de debut în poezie. 

    

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Violeta Bobe.     

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

Lectură Simona Toma

***

o dureau tălpile. mergea încontinuu pe drumuri şerpuite. printre maşinile parcării fuma ţigară de la ţigară. îşi simţea lacrimile împietrite în esofag. o zgîriau pe dinăutru. deja uitase că aşteaptă. mai privea uneori prin crăpătura uşii de la intrare. să nu piardă clipa. să n-o piardă. pe cine aşteptaţi sau aşteptaţi demult, erau întrebările la care trebuia să răspundă şi ea doar ridica din umeri. ridica din umeri şi cînd îi suna telefonul. portarul i-a făcut un semn discret că poate intra. în faţa liftului brancardierii îi purtau mama pe o lectică ruginită. părea un prunc pămîntiu înfăşat într-un cearşaf verde. mîna îi tremura mîngîindu-i pielea capului. cine e bolnava a întrebat unul dintre brancardieri. a ridicat din umeri, nu mai ştia cine e. mai apoi zilele ei au curs altfel.

***

toate aceste lumi

se întîmplă

deodată

într-un punct de rouă

glob de sticlă

privit dinăuntru

***

toţi

pe rînd

Shiori Matsumoto

îmi decupează conturul     

cu ticăit de unghieră

prevestind că

are să-mi crească

în loc de inimă

o lună plină

***

vîslesc vînez urc

şi astăzi mor

iar dintre toate ce tu vezi

e cerul tăcut

al zîmbetului pe buze

***

pleoapele se vor lăsa

peste scaunele pe care ai stat

peste cănile din care ai băut

peste cuvintele pe care le-ai scris

gîndul acesta se desface mereu

ca un boboc în frunte

***

ziua de azi e un

pod cu umbre albastre

ce se roteşte

peste oraşul

ce-l mai trag

din cînd în cînd

după mine c-o sfoară

***

bufonul

vine în fiecare seară

mă învaţă

cum să fac salturi mortale

în picături de apă

***

pescarii dau la somn

bleop

bleop

pescăruşii oftează şi

trec mai departe

***

măştile astea

cu mîini şi picioare

Shiori Matsumoto

numai bune de agăţat pe pereţi  

se închină la

turle de biserici

unii se închină şi

pe furiş

cu limba

probabil că

şi cel ce se scobeşte

cu unghia între dinţi

***

cuvintele tale

rămîn înfipte

stau drepte

în mine

ca nişte cruci

***

uneori sunt iaz

pentru

lebede albe

plutind alandala

singurătate pe băţ

aglaya loveşte în pietre
ele sar
multicolore din vîrful pantofului
ca bomboanele skittles

tot aşa
cînd se plictiseşte
trage de capăt un nor
îl rupe în două

îl legăm
eşarfă la ochi
apoi pieptul  se deschide

să ne uităm
în noi
firesc

ca la bibelourile din vitrină

ca acum

cînd pe dinăuntru
socotesc pe degete
rochia mea carusel prinsă la un colţ
sunt doar o căptuşeală
ea mă acoperă
cu poalele ei lungi
îmi face bătături

                                                         Simona Toma

Despre poezia naturală a Andradei Tudorie

Cuvintele nu se luptă să iasă la Andrada Tudorie, dar asta nu înseamnă că vin fără şir sau nu se opresc nicicând. Ioana Andrada Tudorie, care se întâmplă să fie elevă în clasa a XII-a la CNVA, comunică foarte bine, este fluentă şi ştie unde să se oprească, după cum observă chiar Corneliu Antoniu, preşedintele USR Sud-Est. Are o poezie naturală. Poezia ei, îmbibată de Vămi Vechi, de Cluj, de nisip, de străzi, de mere coapte, are un aer romantic, boem, cu parfum de folk şi hippie (a “mirosit-o” iute Violeta Bobe). Delicată ca Cella Serghi, în unele părţi, în alte părţi prea preţioasă, Andrada pare să salveze textul prin candoare, sinceritate şi autentic care doboară tot ce este prea uzat şi preţios (Stela Iorga). Are o gravitate stranie, dacă nu mai mult o melancolie, care ar avea sursa, potrivit lui Ion Avram, într-un soi de nedumerire în faţa lumii, în faţa necunoscutului. Avram întrevede chiar şi o nemulţumire faţă de o neîmplinire, dar nu o neîmplinire categorică, finală, care să aducă după sine regrete, ci una rezolvabilă. Cristina Dobreanu a trasat două direcţii în poezia Andradei: una a subtilităţii şi a profunzimii şi una directă, de trecere, de vacanţă, cu o atmosferă studenţească. Parafrazând: are zone unde interiorizează atmosfera, are multă metaforă, dinamism care sparge liniaritatea de suprafaţă, dar şi multe zone pline de patetism, de imitaţii. Simona Vartolomei observă şi ea inconstanţa. „Îmbină expresii puternice, bine conturate cu unele copilăreşti. Nu poţi încadra poezia ei nici în neomodernism, nici în postmodernism. Nu e nimic definit ca stil/curent. Este puţin bombastică pe alocuri”, spune Simona. Şi pentru că am încheiat istoria părerilor cu o Simonă, diseară vom aveam parte de literatura unei alte Simone. Azi, după 18.00, va citi, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, Simona Toma. 

Nicoleta Onofrei

  

Ioana Andrada Tudorie, puţin...

La o aruncătură de braţe distanţă

 

Vama mea

e la o bătaie de aripi distanţă

de vama de la Oancea

în vama mea se odihnesc în soare

corturi

din care răsună rock şi poeme

în dulcele stil clasic

în vama mea marea râde draconic

malurile se surpă

sub greutatea fiecărui răsărit

mahmur hoinar visător

în vama mea sufletele pierdute ale hippioţilor

se leagănă-n bărci de lemn negru

ca tricourile piraţilor

care beau black sabbath în pahare mari de bere

în vama mea iubiţii-şi ard săruturile

iar vama mea rămâne Veche.

Un el şi-o ea stăteau într-o valiză

 

Ea îşi ascunde privirile
în valize mari
pe care numai el
e în stare să le târâie
pe asfaltul murdar
de indiferenţă de gropi de neiubiri
Ea se ascunde toată
acolo unde ştie
că doar el
o va găsi.

 

 

Devreme, delirul…

Nevoia de tandreţe

s-a ghemuit astăzi

mai confortabil ca oricând

ţinându-se cu unghiile de ambii plămâni

şi plângând înfundat

ca viscolul iernii

scandalizând soba cu lemne

în zilele în care

gerul îmi ajunge până la dinţi

şi mă învaţă cum să-i ţin strânşi

până la prima vreme

dornică de îmbrăţişare.

Rujul de pe oglindă

La început

adoram

felul în care

tu şi căldura îmi apăsaţi

oasele

ropotul tuturor râurilor

şi vocea ta

mi se prelingeau pe obraji

purtai pe spatele gol

toate grijile mele

de femeie nemăritată

şi uite-aşa

n-am mai reuşit

de ore întregi  de ani întregi

de trupurile noastre întregite

să mă mai dezlipesc

dintre dezmierdările zilelor

agăţate cu cârlige albe pe sârmă

la uscat

în balconul cu tencuială scorojită

din care aştept încă

să pot vedea ochii lumii

şi nu ochii intenţiilor tale

de bărbat însurat

Despre reîntoarcere, la dublu

„De-a lungul zidului/ smulgeam pletele iederei/ s-o ascult cum scânceşte./ Rupeam bucăţi din scoarţa copacilor/ să-i văd pe dinăuntru” (Nona Tatiana Ciofu ). Spunerile duioase ale Nonei Tatiana Ciofu - aşa a descris Stela Iorga poemele - s-au întâlnit, vinerea trecută, cu proza poetico-biblică a lui Radu Vartolomei. „Ceva îi zicea că a mai fost aici, că pământul îl ştie şi templul ruinat ce i se aşterne în faţă este templul strămoşilor lui”(Radu Vartolomei). Dacă poezia Nonei se învârte în jurul  copilăriei şi întoarcerii la sentimentul copilăriei, la joc, proza poetică al lui Radu Vartolomei este un fel de reîntoarcere la un tărâm al făgăduinţei, de reîntoarcere acasă după ce un întreg popor a fost izgonit din spaţiul în care s-a format. O reîntoarce şi reînsemânţare după ce „pământul” a fost lăsat să se refacă. Tangenţial, poate, Radu Vartolomei, a surprins într-o pagină, fără şi să vrea, legătura, despre care vorbea Blaga, dintre spaţiu şi om. Omul care gândeşte numai în limitele spaţiului în care trăieşte, predispus să gândească potrivit spaţiului geografic care i s-a imprimat pe spirit. Evocă bine lumea biblică şi reuşeşte să o insereze bine în contextul românesc, dar textul nu are finalitate şi nici tensiune (Stela Iorga), este mai mult un exerciţiu, un exerciţiu pe temă biblică, care i se potriveşte (Victor Cilincă). Textul nu are structură epică, rămânând, până la urmă, un poem în proză (Cristina Dobreanu). Poemele Nonei, sensibile şi sincere, vorbesc şi ele despre un fel de curăţare şi despre un soi de „reînsămânţare”: „şi lasă-mă să-mi boronesc pământul/ să-mi curăţ fântânile/ să-mi curâţ fântânile”. Chiar dacă mai mult accidentală lectura celor doi, puncte în comun se găsesc. La amândoi poate fi vorba de o aşteptare, dar şi de speranţa unui nou început, de o refertilizare. Chiar dacă mai detensionate decât la lecturile trecute şi un pic mai preţioase (Stela), poemele Nonei reuşesc să transmită şi căutarea unei comuniuni (Cristina Dobreanu) şi să întrevadă profunzimea (Ana Maria Panagatos). Totuşi, Anca Şerban Gaiu nu i-a putut ierta zonele lungi, inutile şi patetismul nejustificat.

                       

Nicoleta Onofrei

Azi, de la 18.00, la sediul filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor, citeşte Ioana Andrada Tudorie.

Poeme, Nona Tatiana Ciofu

-

De-a lungul zidului

smulgeam din pletele iederei

s-o ascult cum scâncește.

Rupeam bucăți din scoarța copacilor

să-i văd pe dinăuntru,

alergând mă răsturnam

în iarba până la genunchi

și cântam „Țara mea are

lanuri mănoase

holde bogate

pline de flori”,

o răsuflare cu ochi

în rochiță, țopăind

pe spinarea pământului,

tălpile mele – picături de ploaie,

râsul meu zgomotos

gâdilându-i urechile,

ursuz, mormăind,

mă dojenea.

Țipam alergând.

Mă răsturnam

în iarba până la genunchi

și cântam

de-a lungul zidului.

-

Vezi câte femei zac întinse

cu șoldurile nefrământate de mult?

Alege ce-ți trebuie

și lasă-mă să-mi boronesc pământul,

să-mi limpezesc fântânile,

să-mi curăț pădurile,

să-mi scutur spatele de hiene,

împrăștiind în toate colțurile

bucăți mari,

bucăți mici,

frânturi de bucăți mici.

Și întoarce-te hotărât

să murim împreună.

-

Cu mâna întinsă

simte greutatea unui gol.

Oasele vorbesc,

copacii rumegă vânt

orfani

trotuarul strânge trunchiuri

frunzele cad

frunzele ard

și fumul gros

miroase-a dor.

-

În colț

un bătrân

cu oasele adunate într-un pumn.

În spatele lui

însingurarea

mângâia senină

urma chipului.

În alt colț,

ascunși în oglindă,

ochii de paiață.

Din ei curge

frica.

-

Tatăl se ascunde

în cămașa de forță

primită cadou

între două drumuri

dus-întors,

când diminețile sunt greu de cărat

până la colț

și înapoi.

În urma lui

ferestrele se deschid,

ușile prind degetele

care seamănă cu un șir întortocheat

de litere.

Fiul

are și el

o cămașă,

un cadou primit

de la tată

cu mențiunea

         Pentru fiul meu

         care poartă și cară

         tot ce i se dă

         fără să-și prindă

         degetele la altă ușă.

Mama supraveghează

gravitația sferelor,

atingerea lor ușoară.

-

La început

nopțile noastre

erau o noapte întreagă.

Dar greierii îmbătrânesc

pe rând

strategic,

fără să le pese

de liniștea care urmează.

Acum noaptea e simplă,

aproape la fel,

cu mici schimbări de strategie.

Aș putea scrie despre

pietricica vinovată de rănirea ușoară

a unui degetuț

în drumul meu spre nemurire,

fiind într-o pseudotransformare

de dragul vizualului,

bâzâind să mă aud bâzâind,

mânjindu-mă cu esențe și culori

să mă vadă un zmeu important

castrat și plictisitor.

Sau aș putea fi

o bucată de carne cu solzi,

o târâtoare blândă,

delicată,

pândind în umbră,

înfrânată,

să se împiedice în slăbiciune

următoarea victimă.

Aș smulge din străfunduri

toate putreziciunile,

chiar de-ar fi să colcăi în mizerie

până la sufocare,

dar vreau măcar moartea

să fie cu mâinile curate.

-

Sunt câteva nopți

de când păpușile de hârtie

șoptesc,

vorbesc în limba lor netipărită.

„Mâinile nu ne mai ating,

nu ne mai învelesc,

picioarele ei se legănau,

ați simțit?”

Se apropie timpul.

Într-o seară

păpușile de hârtie vor pleca

una câte una

către asfințit,

topindu-se în praful drumului.

MICI PISCURI LIRICE

(...) vrând să vorbesc despre mine vorbesc, de fapt, despre serile atârnate de crengi, despre toate pisicile care veneau şi ne mâncau picioarele, aşa cum un copil mănâncă cireşe, râzând de petele de pe corpul său.

vrând să vorbesc despre tine, vorbesc de fapt de zilele în care picioarele mele făceau gropi învârtindu-mă în cerc, lovind caldarâmul, aşa cum fac copiii când merg pe marginea trotuarului,

vrând să vorbesc despre noi nu vorbesc de fapt despre nimic.

este doar o poveste pe care ne-o spunea bunicul seara, când în sobă focul trosnea, porcii dormeau în coteţ, iar noi ne încălzeam unul pe altul acoperiţi de toate plăpumile în care ne ascundeam.

vocea bunicului se auzea de undeva de departe, tot mai încet, aşa cum strigă ecoul, la noi, în peşteri „e cineva?”

nopţi îngheţate, în care bunicul ne spunea poveşti, iar bunica ardea în sobă lemne, zâmbind.(...)        

 (Florin Buzdugan – fără titlu)

„Texte profunde, vibrante, originale.” (Sabina Penciu)

„Universul poemelor se restrânge la un fond redus de cuvinte.” (Simona Toma)

„Mai are de străbătut nişte drum pentru a fi original.” (Tatiana Nona Ciofu)

„Este asaltat de o glorie efemeră şi crede că poate păcăli poezia cu expresii de genul diapazon care vibrează; să-şi revizuiască atitudinea faţă de poezie!” (Ion Zimbru)

„Poezie în proză; cravaşează cuvintele; trăiri puse frumos pe hârtie.” (Gelu Ghemiş)

„Un jurnal poetic de senzaţii şi trăiri imediate în care alternează truismele cu imagini foarte sensibile - o sensibilitate ascuţită, dar exprimările sunt inegale şi puţin preţioase; vrea să fie mai alambicat decât trăirile însăşi; alternanţe de mici piscuri lirice şi detensionări sintagmatice.” (Stela Iorga)

„Prea direct - să fie mai sugestiv!” (Violeta Bobe)         

               

Ion Avram

Mâine, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Nona Tatiana Ciofu.     

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284)

Poeme buzdugănoase

*

carnea tremură pe mine, ochii se zbat în orbite; picioarele mi-o iau înainte, spre casă; pe sub piele umblă furnici amorțite cu aceeași sete cu care picioarele noastre se căutau pe sub bancă, spasmodic;

se cască un hău pe dinăuntru, și nu pot să aprind țigara asta;

hainele s-au lipit pe mine până la os, îmi ard pielea până la negură.

nedefinită te ascunzi sub cearceaf, goală mă chemi. dar când te dezvelesc nu te mai văd, ești doar o șoaptă

în camera asta umplută la refuz de umbre, ca o rană ce nu se mai închide.

*

se întind nervii se strâng. pulsează atât, că tot spatele meu tremură ca un pod pe care mărșăluiesc sute de picioare.

e ca atunci când mă uit la tine și nervii se înfășoară în jurul tău ca vița de vie  și mi te lasă goală, sub cearceaful ăsta alb, pe care mi-e frică să-l dau la o parte.

brațul atârnă pe lângă mine, iar caii aleargă pe el, brațul meu interior;

în timp ce merg pe stradă, undeva în mine o voce strigă, legată cu prea multe lanțuri, îmi sparge timpanele; totul arde în mine, oasele pârâie melodios, dar ea strigă

un val de lumină.

*

este doar o poveste pe care ne-o spunea bunicul seara, când în sobă focul trosnea, porcii dormeau în coteț, iar noi ne încălzeam unul pe altul acoperiți de toate plăpumile în care ne ascundeam.

vocea bunicului se auzea de undeva de departe, tot mai încet, așa cum strigă ecoul, la noi, în peșteri „e cineva?”.

nopți înghețate, în care bunicul ne spunea povești, iar bunica ardea în sobă lemne, zâmbind

*

soarele nu mai iese din noi, stă înfipt în piele, vena se întinde de la tâmplă până la degetul arătător. nordul e în noi, șopteai în serile în care ne adânceam unul în celălalt. șoaptele se lovesc, frângându-se, de mobila din cameră, de sub noi țipete și pumni izbiți

ies din femei bătrâne

lipsite de ochi,

                dinți și unghiile pline de lac în care să pot să înot

în zilele în care ochii mei, podeaua s-ar înlănțui.