miercuri, 29 februarie 2012

Stela Iorga, sub bradul de Crăciun


Alina Durbacă în publicația Noduri și Semne

din "Noduri și Semne", Nr.17, pg.4, 1990
(Autoprezentare)

     Am 20 de ani și îmi place culoarea roz. Unul din defecte: văd totul în roz. Îmi plac pisicile și caii și broaștele țestoase. Și oamenii. Scriu poezii din nevoia de comunicare cu lucrurile ce mă înconjoară, din nevoia de a depăși acea interiorizare acută care mă hârșâie. Dacă am reușit într-ale poeziei? Nu știu. O vor spune alții. (Într-o zi am să iau Premiul Nobel. Dar nu mai spuneți la nimeni.)



Al treilea ochi

eu scriu la o masă înconjurată de camere pereți de sticlă

O lumină roșie parcă s-ar developa ceva. Mă uit prin pereți

ca printr-un ecran. Și văd:

          dincolo mama mă naște. O recunosc după zbateri. Întuneric

și umed. Aerul greu.

Trupul izbucnește ca lava din craterul unui vulcan

          dincolo alerg din perete-n perete. Părul

mi se răzvrătește pe creștet o armată de inimi îmi bate ritmul

în urechi

încotro

îmi plec privirea auzul e un zgomot surd.

Un păianjen cu cruce își leagănă pânza.

          Eu văd toate astea și scriu. Masa devine tot mai înaltă.

îi cresc repede picioarele ca în pubertate. Mă întind

tot mai mult las vânătăi pe hârtie. Masa crește mereu ajung

curând ca o răstignită

          E întunericul fără fund un hău

se cască în loc de podea în loc de boltă. Ca o lumânare

în mână să nu greșesc drumul. Să ajungi odată unde trebuie.

Cineva stă cu spatele și scrie.

Filmul s-a rupt aici.

N-a fluierat nimeni în sală.



Poem pentru un bărbat domestic

       1.     afunzi mâna în ceață de parcă ai pătrunde.

gol lângă fereastră. câte perechi se iubesc

acum în paturi canalizări mașini.

-         scrie un poem – spui – în timp ce eu

te voi iubi.

2.     așa cum nici eu nu sunt prima ta dragoste.

aceleași vorbe mângâieri aceeași ondulare

a trupului. până și momentul acela ca o respirație

adâncă în răstimpuri mă strigi cu numele ei

          supurând răni

          deschizând cicatrici.

3.     vom povesti tuturor. cum ne-am cunoscut noi

la zoo. ei tocmai dădeau de mâncare la lei și la lupi.

hălci crude de carne mirosea puternic a sânge.

și tu:

-         parcă ar naște o femeie așa miros e aici.

("eu nu eu nu am născut niciodată")

animalele se loveau de gratii urlând

și tu:

-         așa și copiii când se rup de întunericul mamei

mirosul acela nu poți să-l jupoi

nu poți scăpa.

          ("soarele asfințește și ce miros dă soarele când asfințește")

4.     iubire= sentiment de afecțiune pentru cineva sau

ceva. tu spune-mi că luna e o frumoasă

de pe vremea mireselor virgine

și te voi crede

pe cuvânt.

5.     amintirea ei încă îți zburlea așternutul.

amintirea lui încă mai crispa mușchii inimii.

animale față în față adulmecându-se.

totul s-a transmis prin simțuri.

          la nivelul sinapselor.

liniștea ca după o criză epileptică.

6.     să scriu tot așa mi-am zis. să știe și ei.

că era întuneric. unu cânta așa frumos

la saxofon.

          bețivi în stradă

          vântul în ferești.

lunga perioadă a dezghețării.

          (un nou dans al trupurilor

          o altă vibrație)

pătrunzi în mine ca și cum

te-ai afunda în ceață-

-         iubește-mă – îți spun

în timp ce eu voi sfârși poemul.


Cutia de viteze
(sau poem în care cele patru viteze se schimbă după cum le taie capu)

eu alina durbacă. și toate aceste cuvinte zile și nopți.

toate vârstele visele perindându-se ca o bandă destrămându-se

ca o ceață nisip mișcător. nașterea survenind în casă

ca un deșert surpriză cam ars dar bun. ca o greșeală tolerabilă

ca și numele ca și tot restul întâmplărilor.

          (aici schimbi viteza te năpustești pe un drum cu multe serpentine)

mama arătându-mi scutecele mele cu găuri prin care corpul

meu lua câte o gură de aer. rochia de mireasă a bunicii transformată

în rochie de casă. după ce a fost pe rând rochița de serbare albă ca

zăpada alina în grupa mică eșarfa pentru alina zâna cea bună la carnaval.

          (ninge – spun eu. redundanță – spuneți voi. și mă loviți

          peste mâini. viteza se schimbă singură. încerci acum o

          curbă periculoasă.)

și alina creștea într-un an cât alții în șapte. suferea de gigantism.

până în nori ajungea cu capul.

          după aceea s-a îndrăgostit ca o proastă pentru prima oară.

          după aceea s-a îndrăgostit ca o proastă pentru a doua oară.

și a fost minunat. cu venele tăiate în vie. cu vinul băut direct de la rană

          (ca și cum n-aș fi fost eu. ca și cum aș fi fost tu.

          romeo și julieta atât de moderni încât

          s-au născut gata punk.)

toate scrisorile adolescenței mele; pete de cerneală și sărutări

în final

toate așternuturile adolescenței mele imaculate foșnitoare precum

zăpezile-n munte.

toate cardiogramele cu inima sufocată de aorte artere.

(încât o manevră. cutia de viteze explodează)

hei ho hei hi precum alpiniștii pe timp

                                                          de avalanșă.


(Poeziile fac parte din volumul " Cutia de viteze". Nu sunt dedicate nimănui. Orice asemănare cu fapte sau persoane din realitate nu este întâmplătoare!)
 

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

luni, 27 februarie 2012

Lectură Simona Toma

între maluri

s-ar putea să-ți aduc aminte cândva

cum ne privim unghiile acvarii cu pești

și că scârțîie perna când ne foim

în vele umflate cearșafuri înalte



cum udați de-atâta fugă printre roți dințate

în călcâiele tocite

ne-am oprit

pe marginea dimineții de acum

să ne salutăm olarul cu palmele murdare de noi



s-ar putea să-ți aduc aminte cândva

că soarele se scurge

pe prima noastră piele

ca pe ferestre

când tăiem ceața
cu piepturile ca vârfurile de barcă

Sonya Fu-Can you hear me?
norii au intrat pe geam
astăzi
ziua care vine mereu
cu viteza unui ghemotoc de hârtie
suflat prin țeavă de-un copil
când ne îmbrăcăm lumea
haină încheiată până la ultimul nasture
ne desenăm pete
ne mirăm ca girafele
că putem întinde bărbia sprijinind-o cât mai sus
Sonya Fu- I don't give a damn
umflăm baloane
le băgăm în plicuri
chiar dacă
pe acoperișul arătătoarelor noastre
se mai plimbă sinucigașul
cu mainile la spate
printre guguștiuci
ne mai murdărim încă o dată
la gură
unul pe altul
cu vată de zahăr

Sonya Fu- I can hear you
Pinball
în groapa pe care o săpăm
aerul dintre mine și tine zvâcnește
cu picioare de greieri
culori
facem tumbe ca în burta mamei
exerciții la paralele pe fire întinse de telegraf
împinși printre
coloane
arcade
ne azvârlim în uși trântite
cu umerii goi
și când cerul ne frige la degete
îl tragem ca o plapumă
geam de vitrină peste noi


poem cu motto pentru aglaya v.
când murim
ne întoarcem de unde am plecat
 adică
 în burta mamei

este o bubă
ce trebuie scoasă
zise mama mamei mele
învârtind mămăliga așa
cum o învățase mama ei
văzând că n-o fierbe destul

fiica ei
mama mea
zvâcnește pe masă
în analizele medicale

e mică și aș spune doar
că e de-o seamă cu mine
sau tot la fel
o soră mai mică
așa că
cine mai e tata
cel cu ochelarii cu dioptrii potrivite
pe taraba din piață
care mângâie cu degetul
rândurile din pagini aurii

spitalul universitar, spitalul colentina, institutul oncologic, clinica radiologică

mama mamei mele
nu râde niciodată
a învățat să nu râdă
când a fost tunsă
în pușcărie
mâna ei dreaptă
sigură stă pe cuțit
și cuțitul taie
adânc găina cu pielea galbenă
până la mai
(așa i se spune ficatului
acolo unde ea s-a născut)
îmi arată fierea
ca o bubă
ce trebuie scoasă
dacă nu ești atent se sparge și
toată carnea se amărăște
nu mai e bună de nimic

mâncăm rasol de găină
în aburi de pene opărite

mama mamei mele
își privește copila cum se întoarce pe dos
și seamănă
din ce în ce mai mult a cocon
eu aștept ca tata să mă ia în brațe
hopa sus și să mergem pa-pa
 ***
clădirile înalte sunt
albe pe dinăuntru
au coridoare lungi
numere
liftiere mofluze
care croșetează

când merg
pe coridoare lungi
îmi pun mâinile la ochi
să n-o văd pe
mama
deschizându-se ca
o ușă

dacă aș fi liftieră
mi-aș desena
fereste
la lift

duminică, 26 februarie 2012

"To be or not to be", cronică de cenaclu din decembrie 1995

       Astăzi vin cu un alt "semn" din anul în care s-a publicat prima cronică Noduri și Semne. Această întoarcere în timp aduce aminte încă o dată că nimic nu este nou sub soare și că poți scrie cronici de cenaclu chiar dacă nu ai despre ce scrie.(Simona Toma)

Din săptămânalul Imparțial, Nr.249, 8-15 decembrie 1995.



            În urmă cu paișpe zile, prozatorul Ion Avram, poetul Alexandru Cvitenco, megapoetul Panait Căpățână și subsemnatul, ne-am întâlnit să-l ascultăm pe Florică Iov. Acesta, om cu probleme delicate în viața personală, prozator de talent și bătaie lungă, nu s-a înființat la momentul stabilit și nici după una oră de așteptare.
Din punct de vedere al valorii textelor prezentate în   timp, cenaclul Noduri și Semne nu a menajat pe nimeni, niciodată, chiar dacă, uneori, s-a făcut uz de amabilitate plantată pe respect vis-a-vis de personalitățile literare care au onorat, prin cuvântul lor, această grupare drăcoasă și nonconformistă.
Cu părere de rău, sunt obligat să scriu că, în ultima vreme, scriitorii și erudiții urbei noastre, care multe ne-au învățat, nu mai vin lângă noi. Probabil, în sfera lor nemuritoare și rece, consideră că au dat destul, că următorii nu merită puțină lumină din lumânarea lor consacrată.
Cu aceeași tristețe, dar fără ură față de slujitorii limbii române, constat că tinerii, unii dintre ei fiind cei care au rugat renașterea mișcării Noduri și Semne, privesc evoluția cenaclului dintr-o poziție precară și, oarecum, indiferentă. Ca să-și motiveze absența, creatorii fără cărți, dar valoroși, aruncă vina pe ploaie, pe vânt, pe iarnă, pe frig, adică pe tot ce a dat Dumnezeu.
Mă trece râsu’-plânsu’, domnilor! Ca și cum Ștefan cel Mare ar fi trebuit să rezolve otomanii numai dacă 10 ianuarie 1475 cădea primăvara, la ora 17.
Nec plus ultra!
                                                                                                            Ion Zimbru


@Texte culese și selectate de Simona Toma.

joi, 23 februarie 2012

PRIN LABIRINTUL ABSTRACTIZĂRII

cântarea aceea ademenea/ sub voalurile negre ploaia/ precum o rugăciune/ ne sărută umbrele/ bunica, mătuşa şi mama/ prin casă prieteni şi rude/ amintiri troienind/ prin locurile lui/ au înflorit pânzele de păianjăn/ cu gust de ceară, cu gust de liturghie/ umbra lui din curte a plecat

(Laurenţiu PascalUltimul peisaj al unchiului)

„Poezia lui Laurenţiu Pascal este ca o băutură efervescentă care dă pe afară din prea mult zel, din prea multă dorinţă de explicare; are probleme şi cu logica liricului.” (Anca Şerban Gaiu)

„Are două caracteristici: simţirea, care depăşeşte actul descrierii şi infatuarea/ preţiozitatea textului de dragul de a şoca/ atrage; are unele zone de lirism exacerbat şi altele lipsite de orice formă de lirism; are o devălmăşie a scrisului care se datorează unui preaplin de trăire/ simţire; să evite monorima care-l coboară la nivel de joc; o poezie inegală – inegalitate care ne demonstrează că Laurenţiu Pascal încă îşi caută calea.” (Stela Iorga)

„Tonul imperativ îi deserveşte poemele.” (Simona Toma)

„Elemente abstracte îmbinate şi rătăcite ca într-un labirint; de aici, şi o anume dificultate a descifrării poemelor; în rest – scris liber, spontan, ce pare a se încadra în curentul modernist.” (Violeta Bobe)

„O poezie idealizată, nesinceră; romantizează prea mult, în detrimentul atmosferei; are cuvinte în plus; prea siropos; să fie mai pasional, să aibă mai multă vervă.” (Nicoleta Onofrei)

„Are probleme cu titlurile pe care le alege defectuos; are şi pasaje de adevărată poezie.” (Tatiana Nona Ciofu)

„Un bun arhitect al miniaturalului; un bun observator, un bun îmbinător al lumii ideilor cu concretul.” (Radu Dragomir)

„Cred că se încurcă în cuvinte şi sintagme prea alese, dar goale; să fie mai atent la ce vrea să spună decât la cum vrea să spună.” (Cristina Dobreanu)

„Laurenţiu Pascal are o problemă cu viziunea - în sensul că îşi propune o altă viziune; cred că vrea să fie mai cuceritor, romantic – ca poet, desigur; un editor bun ar putea să organizeze o carte din textele sale.” (Andrei Velea)

Ion Avram

Vineri, la ora 18,00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte Simona Toma.

(Relaţii privind activitatea cenaclului Noduri şi Semne – tel. 0746167284; http://nodurisisemne.blogspot.com)

miercuri, 22 februarie 2012

Noduri și Semne în mai 1995

Inspirată fiind de recentul eveniment la care a luat parte Noduri și Semne, am găsit de cuviință să aduc pe blog o altă (re)venire a cenaclului petrecută în urmă cu 17 ani și semnalată în Imparțial, Nr. 217, An V, 5-11 mai 1995. (Simona Toma)

Cenaclul Noduri și Semne a ieșit la drumul mare

După 5 ani de zbor- timp în care s-au organizat visuri, iluzii, revoluții și haine spirituale- gruparea literară NODURI ȘI SEMNE a coborât pe pământ. Ca niște oameni ronțăiți de cuvinte, idei și fluturi, cei străvechi, vechi, noi și viitori au întocmit o adunare de zile mari. Curajoșii, nu numai că au savurat atmosfera unui 28 aprilie fără precedent, dar au avut și revelația Poesiei Lorettei Ioja, a comentariului și judecății de valoare dăruite de Dimitrie Lupu. A fost o demonstrație că există arme împotriva truismului, convenționalului și ignoranței.
O POETĂ INFLAMABILĂ : LORETTA IOJA


ARITMETICĂ

El merge pe drum

Bătrânul alături

Doi pași în față

Un pas alături



INTROSPECȚIE

Nimic nu se mai întâmplă de ieri încoace

Liniștea măsluiește gândurile

Bunicul își șterge ochelarii

Să vadă mai bine cum cresc nepoții





***

            Fumez mahorcă și citesc poezii rusești. Citesc poezii rusești și înfulec din slănina lui Boris. Înfulec și mă uit plictisit la Ania cea cu burtă mare, ascunsă sub fusta înflorată, descusută pe la poale.

            Burlacii din căminul vecin beau vodcă și o ciupesc de șolduri pe Mașa. Mașa râde cu gura până la urechi, iar râsul slab, zdrelit la colțul gurii, se rostogolește până în bucătăria Aniei. Boris bate un cui în ușa de la baie și o strigă golănește pe Mașa.

            Vania, desculț, coboară scările, cu sacoșa de sticle goale. Sonia...Sonia arată ca o umbră. Mănâncă din pomana vecinilor și bea când se îmbată Vania. Pute a usturoi tot timpul.

            Ania spală rufele și cântă. Ce bine miroase a săpun de levănțică! Mi-amintește de bunica. Mănca puțin și făcea pâine în jarul din sobă, noaptea, când cucuveaua striga pe la garduri.

            Bunica, Ania, Sonia!

            Bunica mi-a cumpărat agrișe de ziua mea. Și eu cântam : „între două orașe”. Și bunica râdea. Râsul ei sclipea sub gene și eu cântam…cântam : “între două orașe”.

            Boris își șterge sudoarea cu mâna dreaptă.

            Ce păcătos și Boris ăsta ! Își bate nevasta și, duminica se duce la biserică. Înjură de mamă.

            Eu îl dau dracului : “Mai du-te, bă, la dracu!

            Nu înțelege nimic din ce scriu ăștia în ziare, dar îi plac poeziile. Mănâncă slănină cu ceapă și citește poezii. Adună cu grijă firimiturile de pâine și le aruncă în pagina morților. Își aprinde o mahorcă. Fumează și citește poezii rusești.


@Texte culese și selectate de Simona Toma.