luni, 11 aprilie 2011

Tinereţea doamnei Cala

de Marian Coman

Marian Coman (n. 21 mai 1977, Mangalia) este actualmente redactor şef al cotidianului Obiectiv - Vocea Brăilei şi are deja trei cărţi publicate: Nopţi albe, zile negre (proză scurtă, 2005), Testamentul de ciocolată (proză scurtă, 2007), Teoria flegmei. Apel la mitocănie (publicistică, 2008).

  • Premiul de încurajare, decernat la Convenţia Societăţii Europene de Science Fiction – EUROCON 2006 (Kiev, Ucraina, 2006)
  • Premiul Kult pentru volum individual, pentru volumul Nopţi albe, zile negre (2006)
  • Premiul Kult pentru calitate literară de excepţie (2007)
www.mariancoman.wordpress.com



Tic-tac! Tic-tac!

Cei-care-tac

Îţi vin de hac!

Avea ochi negri-tăciune Cala. Şi gene lungi, şi părul lins, întunecat. Şi pielea albă şi fără nici un rid, fără nici un por mai deschis decît trebuie, fără nici un coş rătăcit în deşertul fin al obrajilor, fără nici o cicatrice pierdută pe frunte. Pe Cala o curtaseră toţi bărbaţii care o văzuseră. Măcar în gînd o curtaseră. Măcar în vis îi mîngîiaseră sînii. Măcar în şoaptă o ceruseră în căsătorie. Să fi fost zeci ori poate sute de doctori, de măcelari, de tîmplari vînjoşi ori cadre militare puse la patru ace, zeci de ofiţeri de miliţie tîmpiţi ori barmani spilcuiţi, o mulţime de crescători de albine, de vînzători la alimentara ori de pictori cu părul nepieptănat. Cînd o vedeau, bărbaţii începeau să bîzîie, să chiţăie ori să necheze. Se bîlbîiau, se-nroşeau ori se-mpiedicau. Iar Cala plutea ca o zînă brunetă pe lîngă mesele din restaurantele în care mîncau, pe lîngă maşinile pe care le conduceau, peste plaja pe care ei îşi fluturau cearşafurile pentru a se întinde la soare, plutea prin oraşul acela micuţ aruncat la malul mării. De frumoasă ce era, Cala plutea printre clădiri stîrnind şoapte, gemete şi lacrimi. Cala rupea inimi aşa cum un copil îşi rupe hîrtiile, neştiind că în mîinile lui sînt ferfeniţite bancnote albastre de sute de lei.

Cala zbura atingînd doar cu vîrful picioarelor scîndurile din garduri ori florile castanilor. Cala ştia să clipească, închizînd şi deschizînd cu genele ei lumea. Cala ştia să mănînce, ştia să zîmbească, ştia să danseze. Cala ştia să se poarte cu prichindeii care vindeau îngheţată ori porumb fiert, dar mai cu seamă ştia să se poarte cu bărbaţii. Ştia să se poarte în aşa fel cu ei, încît să-i pice la picioare şi să-i adulmece zborul. Cînd ieşea în oraş, în faţa ei se făcea linişte, iar în urmă începea rumoarea.

În zilele călduroase, Cala nu părea răpusă, aşa, ca alte femei. Nu era fleşcăită, topită ori lipsită de vlagă. Chiar dacă asfaltul se topea sub tocurile ei, Cala păşea proaspătă, iar sub rochia sa aproape transparentă dansau forme care furau privirile, care ameţeau simţurile, care tulburau minţile. Cîţi bărbaţi nu divorţaseră doar pentru că o văzuseră pe Cala! Cîţi nu făcuseră greşeala ca, după ce o zăriseră pe stradă, să privească în dreapta lor, acolo unde părea să le atîrne femeia, de-odată prea slabă, prea grasă ori prea şleampătă. Căci toate femeile păreau să se ofilească cînd Cala trecea pe lîngă ele. De parcă le lua seva, de parcă le sugea de energie, de viaţă, de vlagă. Păreau deodată uscate, scofîlcite, prăbuşite – se dezmembrau în ochii bărbaţilor, ca nişte păpuşi de plastic nimerite cine ştie cum în mîinile vreunui puşti pus pe rele. Iar femeile simţeau asta. Simţeau fetiţele de 12 ani, simţeau fetişcanele de 17 şi domnişoarele de 22, simţeau doamnele de 45 şi cucoanele de 56, simţeau babele de 67 venite la împachetări cu nămol şi chiar jumătate-moartele de 80 şi ceva care-şi duceau ultimul drum către spital. Şi toate o urau. O urau elevele de liceu şi studentele venite în vacanţă, o urau băbăciunile care vindeau pătrunjel în piaţă şi funcţionarele de la primărie, o urau poştăriţele şi securistele, turistele străine înmiresmate cu parfumuri scumpe, preotesele, florăresele şi croitoresele. O urau româncele, o urau ţigăncile, turcoaicele şi tătăroaicele. O urau în zilele în care o vedeau cum pluteşte pe stradă, o urau în zilele în care nu o vedeau, o urau vara, cînd de sub fustele foarte scurte îi picurau picioarele bronzate, dar o urau şi iarna, cînd paltonul lung şi verde aluneca pe deasupra zăpezii. O urau, Doamne, cît o urau!

Dar Cala... Ei bine, Cala, de frumoasă ce era, plutea. Şi nu dădea doi bani pe ura lor, pe bîrfele de la coafor ori din salonul de pedichiură, nu băga în seamă faţa acră a vînzătoarei de la aprozar atunci cînd îi trîntea în sacoşă cele mai bătute mere, nici nu auzea ameninţările cu farmece ale pirandelor de lîngă gară. Pentru Cala, fiecare zi era un premiu, fiecare oră era o sărbătoare, fiecare minut era o bucurie.

Cînd am cunoscut-o pe Cala tocmai terminasem armata la o unitate de marină din zonă, şi mă hotărîsem să mai petrec cîteva zile pe litoral, înainte de a mă întoarce în satul meu, unde, după vacanţa de vară, aveam să-mi încep cariera de învăţător. Cred că arătam înfiorător cu valiza de lemn în mînă - încă nu-mi era clar dacă să o arunc în mare ori să o păstrez pentru vreunul dintre fraţii mei -, cu părul tuns scurt şi cu o cicatrice proaspătă întinsă pe un întreg obraz – semnul încă nestins al grozăviilor pe care le îndurasem în armată. Cred că puteam fi uşor confundat cu un fost puşcăriaş ori cu una dintre namilele fără cap aduse din toată ţara să construiască noile hoteluri de la malul mării.

În buzunarul de la spate aveam buletinul, livretul şi foile de tren, iar la piept, în cămaşă, ţineam un carneţel în care păstram împăturite vreo două sute de lei, în bancnote de 25, suficiente pentru cele trei zile pe care îmi propusesem să le pierd aici. Şi bîntuiam fără ţintă prin oraş căscînd ochii ba la maşinile cu forme alungite ale turiştilor străini, ba la ţiganii plantaţi la colţ de stradă care ţineau în mîini funii lungi pe care erau spînzuraţi zeci de peşti mustăcioşi.

- Avem guvide! striga ţiganul de pe trotuarul de vizavi şi mişca din şiragurile de peşti de parcă ar fi fost propriile lui braţe.

Mi se părea minunat că pot căsca gura la el, că am timp să-mi imaginez că este o caracatiţă cu doar două braţe, că nici un tablagiu nu mă va pune să-i raportez nimic, să-i bag un tîrîş, că nu urmează nici o alarmă, nici o aplicaţie, nici o punte de spălat.

Da, aşa s-a întîmplat. Ţiganul s-a oprit din strigat şi a încetat să mai balanseze colierele de guvizi. Ochii lui păreau să-şi schimbe culoarea, iar faţa lui fioroasă, împodobită cu o mustaţă stufoasă şi umbrită de borurile largi ale pălăriei, începu să se lumineze, să devină blîndă, un pic naivă chiar. Un zîmbet larg i-a secerat figura dezvelindu-i vreo doi dinţi îmbrăcaţi în aur.

În piept mi-a explodat o bombă. O bombă cu fluturi şi petale de trandafir. Şi am simţit că nu mai am aer. Că mă sufoc.

Sînt oameni pe care nu-mi amintesc cînd i-am cunoscut. Sînt persoane pe care am impresia că le ştiu din-totdeauna, pe cînd, în cazul altora, momentul în care le-am întîlnit îmi scapă cu desăvîrşire. De parcă s-au trezit deodată, în viaţa mea, ca într-un vis. Şi uneori visul lor ia sfîrşit, dar de trezit... De trezit mă trezesc eu. Mă trezesc singur. În timp ce ele îşi continuă viaţa ca şi cînd eu nu am fost nimic altceva pentru ele decît - sigur că da – un vis, peste care se aşterne, secundă cu secundă, uitarea, eu mă zvîrcolesc de durere că le-am pierdut.

Dar pe Cala ştiu sigur cînd am cunoscut-o. Şi cred că eu am fost cel care s-a trezit în viaţa ei, ca într-un vis. Unul dintre visele acelea în care ai vrea să te mişti într-o anumită direcţie, dar muşchii nu te ascultă şi te poartă prin tot soiul de locuri pe care nu ţi-ai dorit să le cunoşti.

Cala stătea în faţa ţiganului aceluia şi-i spunea Dumnezeu-ştie-ce, că mustăciosul mai avea un pic şi se topea la picioarele ei. Era tot numai zîmbete şi broboane de transpiraţie. I se topeau şi peştii spînzuraţi pe frînghii, i se topeau picioarele şi pălăria neagră, cu boruri largi. Se topea asfaltul sub el, i se topea gura şi-i apăreau sclipiri de salivă în marginea buzelor crăpate.

Apoi, cînd am ajuns lîngă ei, ţiganul îi dăduse deja unul dintre braţele sale de caracatiţă şi jur că a primit pe mulţimea aia de guvizi doar un sfert din banii care se cuveneau. Iar Cala... Cala şi-a luat şiragul de peşti apoi m-a privit.

Ohohoho!

Ce uşor spun eu: m-a privit. Nu m-a privit. M-a fotografiat. M-a lovit cu privirea. M-a găurit. M-a sfredelit, m-a disecat, m-a perforat. M-a desfăcut cu ochii ca pe o portocală. Mi-a aruncat cojile şi m-a mîncat, apoi m-a recompus şi m-a aşezat exact în acelaşi loc, să mă uit la ea ca un prost. Şi m-am uitat la ea. Ca un prost. Iar ea se uita la mine şi avea o sclipire violet în ochi. Da, în ochii ăia negri, parcă fără pupile, avea o sclipire violet, ca de lentilă de aparat de fotografiat.

Iar eu, sînt sigur, arătam la fel de tîmp ca ţiganul ăla cu peştii lui mustăcioşi şi cu pălăria lui ridicolă. Eram amîndoi penibili, sînt sigur, cum al dracului de penibilă îmi era valiza de lemn ce-mi atîrna în mînă şi pe care, deodată - poc! – am scăpat-o. Fix peste piciorul ei. Peste piciorul Calei.

- Aaaaaaaaaaaaaaa! Aaaaaaaaaaaa! Auuu!

Ţipătul ei mi-a dezlipit timpanele şi mi-a pus în locul lor un ţiuit care m-a trezit, pentru un moment, la realitate, cît să încerc să-mi cer scuze. Dar n-am apucat.

Pleosc! Şi am simţit pe faţă o lovitură a naibii de usturătoare şi de umedă.

- Haoleo! făcea ţiganul de lîngă mine şi mă lovea cu funia lui de guvizi, împrăştiind peşti şi solzi în toate părţile.

- Haoleo! Ce-ai făcut, şefule, ’tu-ţi gura mă-tii?! Ai lovit-o pe domniţa Cala!

Şi în timp ce eu nu reuşeam să mă dezmeticesc din loviturile solzoase ale pălăriosului, Cala stătea ghemuită, oblojindu-şi piciorul. Părea o sirenă aruncată de valuri împreună cu o grămadă de peşti, undeva, pe malul mării.

Într-un tîrziu, după ce de obrajii mei s-a plesnit un întreg banc de guvizi, şi cînd în jurul nostru s-a strîns o şatră întreagă, ţiganul s-a oprit. Iar ceilalţi - burtoşii, pălărioşii, mustăcioşii – păreau că abia aşteaptă să continuie ceea ce tovarăşul lor abia terminase.

Dar atunci... Atunci s-a ridicat Cala. Şi feţele tuturor s-au îmbujorat. S-au aprins zîmbete peste tot şi s-a aşternut o linişte nefirească.

Eu aveam hainele murdare, iar pe buze mi se lipiseră solzi de peşte. Cred că miroseam teribil, iar în cap îmi umblau o mulţime de gînduri şi de întrebări, tot încercînd să-mi dau seama dacă vreodată în viaţa mea m-am simţit mai rău decît atunci.

Cred că le-a spus să plece. Şi că mă cunoaşte, că sîntem împreună sau aşa ceva. Le-a vorbit în ţigăneşte, şi toţi nespălaţii ăia au plecat cu feţele căzute, cerîndu-şi scuze. Au plecat. S-au scurs ca nişte urme tăcute, pe trotuare, şi au dispărut în spatele clădirilor. Şi strada a devenit deodată pustie. Doar eu şi Cala am rămas acolo, înconjuraţi de urmele bătăii cu guvizi pe care tocmai o încasasem. Şi după ce ţiganii au dispărut, şi tocmai se făcuse o linişte atît de clară încît păreau să se audă valurile mării - aflată, hăt, departe de noi - Cala a început să rîdă. Rîdea încetişor, chiţăia mai degrabă, în aşa fel încît, îniţial, am avut impresia că plînge. Îşi ţinea faţa în mîini şi chiţăia ca un şoricel din desenele animate. Iar eu, cu cicatricea mea pe faţă, cu valiza răsturnată la picioare şi cu hainele de pe mine murdare, mă uitam la ea şi nu înţelegeam nimic. Creierul îmi era blocat încă de cînd o văzusem, iar acum, oricît mă chinuiam, refuza să funcţioneze.

- Eu sînt Cala, mi-a spus ea.

Apoi, nu ştiu cum, de nu ştiu unde, a început furtuna. A început să toarne cu găleată, să tune şi să fulgere. Cala m-a luat de mînă - eu am apucat să-mi ridic valiza de lemn, apoi am început să alergăm, să căutăm un loc unde să ne ascundem.

Nu! Am trecut prea repede peste asta: Cala m-a luat de mînă. M-a luat de mînă şi am simţit că zbor. Că plutesc, aşa cum plutea ea. Că ceva din frumuseţea ei, ceva din ceva-ul ei pătrunde în mine, că timpul se dă înapoi şi sentimente pe care nu le mai încercasem din copilărie îmi furau acum mintea. O bucurie pe care nu mi-o puteam explica mă lua pe sus şi mă ameţea. Mă tulbura.

În curtea în care am intrat era un smochin. Cu frunze late ca nişte palme întinse la cerşit. Nu încetase să plouă, însă ieşise soarele şi aveam impresia că văd curcubee peste tot. Da, încă ploua, şi din sutele de palme ale smochinului şiroiau mii de diamante lichide ca dintr-un neobişnuit copac al abundenţei, de parcă cerşetorul ăla pe care mi-l închipuiam în locul arbustului exotic, cerşetorul acela fără cap şi fără picioare, avea mii de găuri în mîini, din care curgeau în cascadă pietre preţioase. Aşa cum curge mirul din stigmatele sfinţilor.

Cala încă mă ţinea strîns de mînă şi m-a tot ţinut aşa pînă cînd am intrat în casă.

Am vorbit cu adevărat abia după ce am făcut dragoste.

Dar e mult spus că atunci am făcut dragoste. E mult spus că am făcut ceva.

Un an de zile, noapte de noapte, am dormit într-un dormitor alături de patruzeci de bărbaţi şi am visat sute de femei. Visam fete din satul meu, o visam pe soţia comandantului ori pe fata de 16 ani a locţiitorului, visam toate femeile pe care le vedeam, şi toate îmi murdăreau visele, de ajunsesem să-l rog pe bucătar să-mi pună bromură şi-n ciorbă. Aşa că nu ştiu ce se poate spune că am făcut în zecile de secunde în care m-am fîţîit pe lîngă coapsele perfecte ale Calei, prin văile şi dealurile ei înmiresmate.

Am făcut cu adevărat dragoste abia mai tîrziu. Am făcut dragoste toată noaptea, şi am ţipat, şi am răcnit ca niştea animale sălbatice, ne-am zgîriat şi ne-am lovit, ne-am alergat, ne-am muşcat, ne-am lins, ne-am supt.

Cred că eram fericit. Cred că pentru prima oară în viaţa mea eram fericit. Eram ameţit. Tulburat... Eram beat de fericire.

Cînd ne opream, Cala îmi mîngîia pe întuneric cicatricea de pe obraz şi-mi vorbea despre nu ştiu ce semne, îmi şoptea tot soiul de lucruri despre cît de mult m-a aşteptat, îmi mirosea pielea şi-mi muşca lobul urechii. Îmi spunea că o să pregătim împreună sosirea nu-ştiu-cui, îmi spunea că perioada căutărilor s-a încheiat. Eu îi închideam gura cu un sărut lung, apoi alunecam iarăşi în ea, şi cuvintele i se topeau în ţipete ascuţite.

A doua zi am mîncat smochine, morcovi şi fursecuri. Şi am făcut dragoste.

În noaptea următoare am avut un coşmar. Tot ce fusese mai urît în armată îmi năvălise acum în minte.

În realitate nu ştiu de la ce mi s-a tras, dar în vis, comandantul aflase că m-am culcat cu soţia lui. Desigur, cu soţia lui mă culcasem doar într-un alt vis, dar acum lucrurile păreau teribil de reale, iar comandantul extrem de supărat. Şi-a scos sigililul de la chei şi, în timp ce patru bibani mă ţineau de mîini şi picioare, ofiţerul şi-a potrivit sigiliul în dinţii unui cleşte. Apoi l-a băgat în foc. Şi, cînd bucata de metal s-a încins, nemernicul mi-a apăsat-o pe obraz.

- Să-ţi aminteşti de mine şi cînd te uiţi în oglindă, aşa mi-a spus.

În vis m-am ridicat şi l-am lovit în cap cu cleştele lui împuţit şi i-am băgat sigiliul în ochi. În realitate însă, mă prăbuşisem la pămînt plîngînd, cu cicatricea fumegînd pe faţă.

- Miroşi a porc prăjit, îmi spusese comandantul.

Şi bibanii au rîs. Au rîs, nemernicii. Au rîs atunci, în armată. Căci în vis nu i-am mai lăsat. Le-am rupt mîinile şi le-am aruncat în foc.

- Mirosiţi a porci prăjiţi, le-am spus.

Cînd m-am trezit, Cala făcuse cafea. Şi mirosea în toată casa. Cafea bună, fără năut şi fără soia. Şi fără bromură. Mi-am mîngîiat seria de cifre de pe obraz, iar Cala m-a sărutat acolo, apoi a rîs.

Am băut cafea şi am mîncat cartofi fierţi, cu sare. Şi şuberec, cumpărat de Cala de la un turc din apropiere. Apoi am făcut dragoste. Încet, încercînd să nu scoatem nici un sunet. Muşcîndu-ne buzele şi limba. Ignind şi fornăind doar, ca nişte cai nemulţumiţi, cînd trupurile noatre nu-şi mai puteau ascunde plăcerea.

Spre seară am coborît pe malul mării. Şi atunci, pe drumul către faleză, m-au lovit privirile celorlalţi. Femeile se uitau la ea cu ciudă. Iar pe mine mă urmăreau în felul ăsta bărbaţii. Dar nu cred că îmi păsa. Îndurasem îndeajuns de multe mizerii în armată pentru a nu mă mai consuma din astfel de lucruri. La urma urmei, lîngă mine se afla cea mai frumoasă femeie din lume – la ce m-aş fi putut aştepta?

Cerul era plin de păsări, şi păsări erau şi pe plajă ori pe digurile ce întindeau pămîntul, în limbi zgrumţuroase, către larg. Pescăruşi, albatroşi şi tot soiul de alte zburătoare albe cărora nu le cunoşteam denumirea acopereau nisipul şi, de la depărtare, malul mării părea că tremură ori că e gata să se spulbere. Am alergat pe plajă, către mare, şi mulţimea aia de păsări a început să fîlfîie şi să croncăne, să se ridice ca o imensă pînză albă, pe măsură ce goana noastră îi frîngea liniştea.

Cala m-a dus în capătul unui dig, şi, acolo, printre stabilopozi, nisip şi pietre, am făcut dragoste din nou. Valurile se izbeau de stîngi la cîţiva metri de noi; bubuiau într-un ritm nebunesc, acoperindu-ne ţipetele. Scoicile scrîşneau sparte sub picioarele noastre. Milioane de stele pătaseră cerul şi, cînd deschideam ochii, luminile oraşului reflectate în apă îmi furau privirea. Şi atunci, chiar atunci, cînd mîinile mele mîngîiau sînii Calei, m-am gîndit că ea nu se află pentru prima oară acolo. M-am gîndit că stînca aceea pe care se sprijinea luase deja formele mîinilor ei, că ţipase în felul acela de sute de ori, că muşcase mii de urechi şi unghiile ei se înfipseseră în sute de fese. Că o armată întreagă trecuse prin poarta coapselor ei, că sute de bărbaţi îi sărutaseră ceafa, că mii de tipi excitaţi o străpunseseră şi-o frămîntaseră înaintea mea, chiar acolo, pe stînca aceea, privind, cînd deschideau ochii, asemeni mie, la luminile oraşului şi la reflexiile lor amestecate în valuri.

Şi-am explodat atunci, de plăcere şi de ciudă, şi femeia din mîinile mele a fremătat, şi părul ei negru mi-a furat stelele de pe cer cînd s-a împrăştiat prin faţa ochilor mei.

Iar în următoarea zi, nimic nu a mai fost ca atunci. Şi nici după două zile. Gelozia îmi ardea venele şi în fiecare gest pe care îl făcea Cala nu vedeam decît o repetiţie a altuia, făcut cine ştie cînd în faţa unui alt bărbat. Şi nu-mi închipuiam decît faptul că această femeie frumoasă se joacă cu minţile tuturor, dar că - ha! – eu, şmecherul, pot să-i fac faţă. Şi toţi bărbaţii răniţi în dragoste, toate victimile ei şi-au găsit în mine răzbunarea. Eu, cu cicatricea mea numerică înşirată pe faţă, aveam să salvez onoarea tuturor păcălicilor, înşelaţilor, deprimaţilor!

Şi pe cînd Cala se îmbăia, eu, mirosind încă a sex şi a transpiraţie, m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat, mi-am luat valiza de lemn de sub pat şi am plecat. Nu am zis o vorbă, nu am sărutat nici o mînă şi nici nu m-am uitat în urmă.

- Săru’mîna şefu’, mi-a spus, în gară, ţiganul care mă bătuse cu funia de peşti cu doar cîteva zile în urmă. Ce mai face domniţa Cala? mi-a rînjit nemernicul şi în ochii lui nu am văzut decît o strălucire perversă care m-a condus cu gîndul la piatra care luase forma mîinilor Calei.

- Face pe dracu’, i-am spus şi l-am lăsat cu mîna întinsă – mustăciosul se apucase de cerşit de cînd nu-l mai văzusem – mi-am luat bilet şi m-am urcat în tren.

Unii se bucură din orice. Se bucură pentru că mănîncă mere, se bucură că au băieţi, se bucură că au fete ori că le-a fătat vaca, se bucură că le-a ieşit măseaua de minte ori că au fost repartizaţi la un serviciu bun. Eu nu prea mă bucur. Sînt cam posac. Dar am învăţat să zîmbesc. Dacă ceilalţi se bucură în jurul tău, e bine să zîmbeşti.

Altfel se supără.

Cînd am ajuns acasă, mama s-a bucurat. S-a bucurat şi tata, chiar şi fraţii mei, nesuferiţii, s-au bucurat. S-au bucurat vecinii şi chiar şi Lili, domnişoara de peste drum, care avea o fată din flori, s-a bucurat. S-au bucurat toţi, şi au băut vin. Eu le-am zîmbit. Am zîmbit aşa toată seara şi i-am ascultat, în timp ce m-am gîndit la Cala. M-am gîndit la ea, la sînii ei şi la valurile care se izbeau de stînci. Şi am băut vin. M-am gîndit la mulţimea de pescăruşi ridicată deasupra mării atunci cînd am alergat împreună pe plajă, am zîmbit şi am băut vin. Mi-am amintit de buzele Calei şi de părul ei negru, mi-am amintit de guvizii încasaţi peste faţă, de ploaia care s-a născut din senin, m-am amintit de smochinul din curtea ei, am zîmbit şi am băut vin. M-am gîndit la sexul ei, la îmbrăţişările noastre, m-am gîndit la buzele ei, la transpiraţia de pe spatele meu şi la felul în care îmi tresărea inima cînd Cala ţipa. Şi n-am mai zîmbit, dar am băut vin.

Nu mai băusem, e drept, de multă vreme, iar vinul era dulce, din via noastră, amestecat cu puţin zahăr, să-i dea un pic de tărie şi de gust. Nu mai băusem de multă vreme, dar nu m-am îmbătat. Însă, nu ştiu cum, a tot început mama să mă întrebe ce e cu cifrele de pe obrazul meu, că ce am păţit, că de ce sînt abătut, că ce mi-au făcut acolo, că uite-l pe băiatul mamii cît e de trist, că aşa a păţit şi ăla mare al Coştiulenilor care s-a dus bărbat întreg în armată şi a venit cu minţile luate, ba şi fără două degete la una din mîini, că în ultima zi i-a făcut unu’ o glumă şi i-a zis să prindă glonţu’.

- Bine că nu l-a pus să-l prindă-n dinţi, i-am spus lu’ mama, şi biata de ea şi-a făcut cruce şi a zis să nu mai vorbesc aşa, că e păcat de sărmanu’ băiat, că acum umblă prin sat dezbrăcat şi cere ciocolată de la unu’ şi de la altu’, zice că vrea să facă o carte de ciocolată şi să plece cu ea pe lumea cealaltă, Doamne apără şi păzeşte, să-l caute pe colegul lui, Stelică, pe care zice că l-a împuşcat, cînd a fost la trageri.

Am început să rîd, să mă prăpădesc de rîs, nu alta, şi mama tot îşi făcea cruce, apoi iar mă întreba ce-i cu semnul de pe faţa mea, că ăsta nu-i lucru curat, şi că de ce rîd aşa. Apoi mă lua iarăşi cu băiatu’ Coştiulenilor, că uite ce necaz pe bieţii oameni, că acum vin şi de la Partid şi le spun că dacă nu se linişteşte nebunu’, trimit duba şi îl duc la balamuc şi n-or să-l mai vadă niciodată, că prea face panaramă în sat, cu ciocolata lui, că de unde să scoată ei ciocolată, că acum ţara are trebi mai importante.

Apoi nu ştiu ce şi-au şuşotit, şi a început tata, că mîine, de dimineaţă, să mergem la biserică, pentru că fiul popii s-a căsătorit săptămîna trecută, a luat-o pe Teodosia, fata unui tovarăş de la Judeţ, şi că se cade să trec şi să-i felicit, ba să le duc şi un lighean cu ouă, ca dar de nuntă, că mîine-poimîine încep şi eu serviciul, că uite, dacă învăţam, mă duceam şi eu la şcoala de popi şi nu rămîneam un amărît de profesor, da’ bine măcar că au aranjat ei să rămîn aici, la şcoala din sat, că altfel cine ştie ce se alegea de mine. Da’ mai bine lasă, că merg şi ei cu mine, că au nu ştiu ce treabă cu popa.

Şi iar m-a întrebat mama ce e cu cicatricea aia pe faţa mea şi că ce cifre-s alea, că din toţi, ce i-a căşunat comandantului pe mine, că acum cine mă mai ia pe mine, că o să ajung să mor singur şi bătrîn. Uite, măcar să-mi iau şi eu o creştină, poate pe Lili, vecina, că ce dacă are o fetiţă din flori, că ţine o gospodărie în spate, şi e fată bună, nu-i nici urîtă şi, la urma urmei, cu numerele alea pe faţă nici eu nu-s vreo frumuseţe. Ba să-mi las părul să crească o vreme, că ce-am avut de m-au tuns chilug, că parcă-s scăpat din puşcărie.

Ei nu se mai bucurau, iar eu nu mai puteam să zîmbesc. Era noapte, bătea vîntul şi foşneau copacii. În capul meu vuia marea. Şi mama - taca-taca, taca-taca - nu mai contenea cu cicăleala. Şi atunci mi-a sărit ţandăra. Am ţipat la ei. Le-am zis să mă lase-n pace şi am mai spus ceva. Dar nici nu ştiu ce le-am zis, ceva rău, probabil, că mama a început să plîngă.

Şi se învîrtea curtea în jurul meu, dar nu de la vin, sînt sigur. Se învîrtea fiindcă eram obosit. Am mai ţipat la ei, vacile au mugit în fundul curţii, apoi cîinii au început a lătra şi mi-am simţit limba ca o bucată de cauciuc. Apoi a fost înjurătura aia pe care o învăţasem în armată, cu cristoşii şi cu toate alea – ba am mai şi mimat ce le fac –, dar mama nu mai contenea cu plînsul şi cu cicălealea şi să tac, să tac, să tac.

- Fac ceva pe biserica voastră, le-am spus. Că numai popa vă învaţă la prostii! Numai ăla vă spune o grămadă de căcaturi, iar voi le luaţi de bune. Auzi! Să-i duc ouă şi să mă însor. Că altă treabă n-am...

Apoi am trîntit ceva şi m-am dus să mă culc, dar patul în care am vrut să mă întind mi s-a părut că-i plin de gîndaci. Am aprins lumina şi cred că de la oboseala aia mi-a venit să vomit şi am vărsat chiar acolo, între sobă şi pat.

Apoi l-am visat pe tovarăşul comandant, pe tovarăşul plutonier, pe tovarăşul maistru şi pe un tovarăş profesor pe care l-am avut în liceu şi care mă trăgea de perciuni. L-am visat şi pe preot. Şi toţi o siluiau pe Cala şi trăgeau de ea în toate părţile şi în toate felurile. Era şi ţiganul cu zeci de funii de guvizi prinse de el în cîrlige de pescuit, adînc înfipte în carne. Şi de-acolo, de pe lîngă cîrligele alea strălucitoare curgeau firişoare de sînge negru şi gros. Şi toţi aveau numere înscrise pe faţă, iar Cala gemea, în timp ce ei mă priveau şi rînjeau aşa cum rînjesc cîinii cînd copulează. Scoteau limbile, gîfîiau, mă priveau şi rînjeau. Dădeau din fund în jurul Calei, iar ea părea să aibă guri peste tot, guri cu care ţipa, înghiţea şi rînjea. Da, rînjea şi ea după ce le înghiţea sămînţa, apoi îşi lingea zecile de buze şi-şi deschidea din nou gurile flămînde.

Şi am vomat din nou. Şi am început să plîng şi să strig numele Calei, să înjur şi să ţip.

Mi-a fost tare rău cîteva zile. Mama îmi punea comprese pe frunte, dar eu ţipam la ea ca un apucat. Luasem o boală, pe semne, şi nu suportam să mă atingă nimeni. Fiecare deget lipit de carnea mea echivala cu o durere de măsea, fiecare şoaptă era, în urechile mele, o sirenă de vapor. Iar nopţile... nopţile erau cele mai grele.

I-am spus mamei că vreau să merg la doctor, însă ea s-a făcut că nu-mi înţelege cuvintele. A venit, în schimb, preotul şi a început să-mi citească din biblie şi să-mi cînte, mi-a pus mîna pe frunte, iar eu, de durere, am ţipat la el şi i-am spus să mă lase în pace, apoi a venit şi preotul cel tînăr şi mi-au cîntat amîndoi, în timp ce mama pregătea tămîia, iar Lili aprindea lumînări în toată odaia.

Îmi era rău, asta e clar, iar fumul şi behăielile popilor numai bine nu îmi făceau. Cred că într-un final am leşinat ori am adormit acolo, cu toate cîntările şi tămîia lor.

M-am trezit după o vreme întins pe duşumeaua bisericii, cu multă lumea rugîndu-se în jurul meu. Era un murmur liniştitor şi flăcările lumînărilor dansau în mîinile oamenilor acelora. Mă simţeam bine.

Dar atunci s-a întîmplat ceva.

Uşa bisericii s-a dat de perete şi înăuntru s-a năpustit, gol puşcă, băiatul cel mare al Coştiulenilor. Ţinea în mînă o bucată mare de ciocolată.

- Părinte! a strigat el din toţi rărunchii. Citeşte-mi şi mie ciocolata asta!

Şi atunci am început să rîd. Atît de hilară mi se părea toată adunătura aia, încît am început să rîd în hohote, acolo, pe duşumeaua bisericii.

Şi băiatul Coştiulenilor nu se oprea din ţipat, în timp ce toate muierile îşi făceau cruce şi cădeau în genunchi. Şi popii începură iarăşi a se ruga şi a invoca toţi sfinţii şi toţi dumnezeii în care eu nu credeam, dar pe care ei îi învăţaseră la şcolile lor de popi.

Nu ştiu cît a durat toată scena aia. Mă durea burta de la atîta rîs, apoi, cînd mi-am dat seama ce se întîmplă cu adevărat, era prea tîrziu. Pe băiatul Coştiulenilor l-au înhăţat chiar de acolo, din uşa bisericii, de unde ţipa. Au venit din spate, l-au prins de mîini, l-au legat şi l-au azvîrlit în dubă. Ciocolata a căzut în ţărînă, iar nebunul plîngea după ea ca un copil de trei ani. Se făcuse o adevărată busculadă, mama ăstuia urla să-i lase băiatul acasă, eu m-am ridicat şi am încercat să mă furişez pe lîngă huidumele alea în halate albe, dar n-am apucat, că ăleia nu ştiu ce i-a venit şi a început să ţipe că dacă îl ia pe fi-su, atunci să mă ia şi pe mine, că şi eu sînt dus cu capul, că uite cum rîdeam în biserică şi ce măscări am făcut.

Şi m-au luat. N-au stat pe gînduri. Mi-au sucit mîinile şi m-au lovit cu genunchii în pulpe atît de tare încît picioarele nu mă mai ascultau. Şi m-am lăsat purtat pe braţe pînă la dubă. Am căutat-o din priviri pe maică-mea şi am văzut-o cum se întoarce cu spatele. Şi atunci, pentru prima oară în viaţă, mi-am făcut griji pentru soarta mea.

Nu ştiu cît am stat acolo. Aproape că venise iarăşi vara cînd am ieşit. Eram tuns tot chilug, însă din cicatricea de pe obraz îmi rămăseseră doar cîteva linii neclare. Slăbisem mult în timpul în care fusesem inchis astfel încît a trebuit să-mi leg pantalonii cu un şiret pentru a nu cădea de pe mine. Îmi dăduseră drumul datorită băiatului Coştiulenilor. Într-un fel, el m-a băgat acolo şi tot el m-a scos.

L-au găsit mort într-o dimineaţă, cu tot corpul mînjit cu ciocolată. După aia a venit o comisie de medici de la Bucureşti şi ne-a reevaluat pe toţi. Pe mine m-au găsit sănătos tun şi mi-au dat drumul. Totuşi, eu cred că au greşit un pic. După cîtă vreme am stat închis, după atîtea injecţii, calmante, electroşocuri şi duşuri reci, mă îndoiesc de faptul că decizia lor a fost corectă.

A doua zi, se înţelege, eram pe malul mării. M-am certat cu pescăruşii şi mi-am spălat picioarele în apa rece. Nu era multă lume pe plajă - doi-trei rătăciţi pe care vremea, încă nu tocmai potrivită pentru prăjit la soare, nu îi speriase îndeajuns.

Cred că arătam înfiorător. Aveam privirea tulbure de la tratamentul pe care îl încheiasem cu doar cîteva zile înainte, eram nebărbierit şi aveam hainele prea mari şi prea murdare. Dar mă hotărîsem încă de cînd am urcat în duba aia împuţită că nu o să mai calc pe acasă. Niciodată în viaţa mea.

Unuia dintre medicii veniţi de la Bucureşti i se făcuse milă de mine şi îmi aranjease să primesc un post de chelner la unul dintre restaurantele de pe litoral, ba îmi pusese o pilă să iau şi o cameră într-un cămin de nefamilişti. În final mi-a împrumutat şi nişte bani pînă la prima leafă. Eu i-am mulţumit, iar el m-a bătut părinteşte pe umăr.

Apoi am început să o caut. Am întrebat vînzătoarele din magazine, am întrebat băbuţele de la colţ de stradă, am întrebat pe toată lumea care-mi ieşea în faţă, dar nimeni nu ştia nimic de Cala.

Am mîngîiat stînca din capătul digului şi am căutat în piatră forma mîinilor Calei, însă nu am găsit nimic. Am ascultat valurile şi am tras adînc în piept briza sărată încercînd să simt mirosul ei. Am bătut străzile şi pieţele oraşului, apoi am pîndit curtea aia în care smochinul se uscase. După o vreme am mîngîiat lemnul porţii, apoi am ciocănit din ce în ce mai tare, pînă cînd m-am pomenit strigînd în faţa ei. Dar nu a răspuns nimeni. Am zgîlţîit clanţa de fier şi am apăsat pe butonul soneriei, însă nu s-a auzit nimic.

Prin spatele meu, o doamnă între două vîrste îşi ciocănea tocurile de asfalt. Mă văzuse probabil de departe cum strigam după Cala, la poartă, şi, cînd a ajuns în dreptul meu, a suflat printre dinţi:

- A plecat japiţa!

Apoi, toc – toc – toc, femeia a dispărut după colţ, lăsîndu-mă dezarmat şi fără speranţă.

Şi au mai trecut cîteva zile aşa. Zile în care bîntuiam pe plajă ca o fantomă murdară şi fără chef de speriat oameni, zile în care tînjeam ca un cîine flămînd la poarta Calei, zile în care îmi răscoleam amintirile şi-mi măsuram remuşcările.

Dar eram obişnuit cu aşteptarea. Timpul petrecut în armată şi mai apoi la sanatoriu mă învăţase să am răbdare. Şi într-o zi, pe la mijlocul verii, la terasa la care serveam baterii de vin şi fripturi la grătar familiilor venite să-şi petreacă vacanţa la mare, l-am zărit pe mustăciosul care mă altoise cu funiile lui de guvizi.

Şi în timp ce colegii mei se chinuiau să-l scoată afară de pe terasă, eu m-am repezit la el, i-am arătat o hîrtie de o sută de lei şi i-am zis să vină cu mine. Ţiganul nu m-a recunoscut. L-am tras deoparte, în spatele unui bloc din apropiere, şi i-am şoptit că-i dau bani, numai să-mi spună tot ce ştie despre domniţa Cala.

- Dar noi nu vorbim despre asta, şefu’, a bîiguit ţiganu’ nedezlipindu-şi privirea de pe banii din mîna mea.

- Nu vorbim despre asta, a repetat el, apoi şi-a şters fruntea cu dosul palmei. Dacă află ţiganca mea...

Eu am mai scos nişte bani din buzunar, iar ţiganului i s-a făcut şi mai cald.

- A plecat, şefu’. A plecat, să moară mama dacă te mint! S-a dus, nu ştiu unde, dar s-a dus.

- Bă, ţigane, i-am spus. Că a plecat, ştiu şi eu. Tu spune-mi unde a plecat. Spune-mi de ce a plecat. Spune-mi cînd a plecat... Ajută-mă să o găsesc şi îţi dau o grămadă de bani!

Cred că începuse să se însereze ori să se întunece de ploaie cînd burtosul s-a hotărît să vorbească.

- Domniţa Cala era o femeie frumoasă, şefu’, făcu ţiganu. Era o femeie frumoasă, toţi ştim asta. Şi toate femeile de pe-aici o urau, şefu’. Toate o vorbeau pe la spate. Şi toate ţigăncile noastre îi plimbau ulcica şi-i ziceau de rău – că nu ne mai înţelegeam cu ele. Dar nu se prindea nimic de ea, şefu’. A venit Mama Calinca, taman de la Mizil, să-i cînte şi să-i descînte, da’ domniţa n-avea nimic. Noi ne bucuram - apăi cum să nu!? - că ne era dragă domniţa Cala. Ne vorbea frumos şi se purta bine cu noi. Da-ntr-o zi, să fie cam un an de-atunci, nu ştiu care babă a scos-o că domniţa Cala e femeia dracului. Că, umbla vorba, îşi face dracu’ mendrele cu ea ca să-şi aducă odraslele pe Pămînt. Nu-i de glumă şefu’, că vorba rea umblă repede, şi au venit la noi în mahala cucoane de la Partid, au venit hăt, de sus de tot, să vază care-i treaba cu duduia Cala. Că cică era dracu’ însemnat cum scrie la Carte, şi că se împreunau pe unde apucau, că noaptea se iţeau flăcări din mare, cînd ieşea cu el pe plajă. Ziceau ţigăncile că i-au văzut cu ochii lor cum îşi îmbîrligă cozile şi cum îşi ascut copitele. Noi multă vreme n-am ştiut nimic, şefu’. Că nouă nu ne spuneau nimic. Se întîlneau doar femeile şi şuşoteau. Veneau la noi româncele şi tătăroaicele, veneau cuconete îmbrăcate bine, veneau doamnele de la Securitate şi soţiile tovarăşilor de la Miliţie. Se încuiau în casă la femeia lu’ bulibaşă şi vorbeau pînă spre seară. Au dat buzna dup-aia alea de la spital, cînd burta domniţei Cala a început să crească... Dar era frumoasă, şefu’! Era frumoasă şi aşa, cu burtă. Frumoasă de-ţi lua minţile. Era mai tristă, că tînjea, cred, după bărbatu’ ei, dar frumoasă, să mor dacă nu. Şi cînd i-a venit sorocu’, a mers domniţa la spital, săraca, dar ea nu ştia ce-o aşteaptă. Ea nu ştia ce-au pus la cale otrăvurile-astea. Au legat-o bine de masă, ca să nu se zbată, şi au tăiat-o pe burtă cică pînă sus, sub ţîţe. Cînd să-i scoată copilu’ din pîntece au intrat ţigăncile şi-au pornit la descîntece de se cutremura spitalu’ de vrăji ce-au făcut. Ele zic că ăla mic avea coarne pe cap, cum au iezii, şi că a sărit să le muşte de-ndată ce a văzut lumină, da’ astea-s minciuni de ţigancă, şefu’. Îţi spun eu, că le ştiu bine pe toate. I-au sugrumat copilu’, i-au scos toate ouăle din ea, au cusut-o ca pe un sac şi au lăsat-o să zacă acolo. I-a dat Dumnezeu putere şi a plecat chiar în seara aia. Cînd a ieşit din spital, a trecut pe lîngă mine, săraca, că io vindeam flori în faţă, şi dusă a fost. De-atunci, chiar că n-am mai văzut-o, şefu’. Să moară copilaşii mei dacă te mint!

I-am plătit mustăciosului vreo mie şi ceva de lei, adică toţi banii din încasări pe care îi aveam la mine şi l-am lăsat să plece. Apoi am luat-o încetişor, pe faleză, şi am coborît pînă pe dig.

Bătea vîntul în rafale scurte şi repezi, şi aducea cu el stropi de apă sărată. Mirosea a alge şi a scoici, iar din cer aluneca noaptea. Am simţit că am lacrimi în ochi şi, pentru o clipă, mi-a părut că din mare ies flăcări.

3 comentarii:

  1. Mi-a placut. Cred ca am citit totul in 5 minute. M-as bucura daca ai scrie si ceva pentru citesteasta.ro lunar.

    RăspundețiȘtergere
  2. Condei strălucit, verb de artist, epic bun, construcţia povestirii zero. Titlul... să zicem că merge. Se vede din aeroplan că primul modul, inspirat!, femeia ideală, nemaipomenită... "descrisă" f. deştept prin reacţiile concitadinilor săi (fiecare îşchipue-şi-o cum vrea sau cum poate), ţi-a dat ghes să-i alcătuieşti un trunchi, pentru ieşirea în lume. Dar locul lui nu-i acolo, în frunte. Că-ţi iese povestirea lineară şi coborâtoare.
    Dar şi aşa (datorită excelentului condei!) e o povestire foarte bună. felicitări!

    RăspundețiȘtergere
  3. mari... ce am citit aici e curata boala de ganduri. povestea asta mi-a deschis toate sertarele mintii.
    multe din mine am vazut printre randurile astea. multumesc

    RăspundețiȘtergere