 |
| Stela Iorga |
La drept vorbind Răzvan își luase o
metresă numai şi numai pentru a-i ţine de urât când ploua afară, ori ningea,
când era el de gardă şi când venea acasă nu avea cine să îi facă o supă caldă
şi să-i spună o vorbă de întâmpinare.
Femeia pe care o luase în casa lui îl
iubea cu adevărat de foarte mult timp, cu mult înainte de a fi el celebru şi
bogat, aşa că dinspre partea vreunui partaj murdar nici nu putea fi vorba, mai
ales că Ioana îşi câştiga singură pâinea şi încă în mod foarte onorabil, ca
purtător de cuvânt al unuia de prin provincia lor.
Singurul lucru care-l necăjea pe Răzvan
erau după amiezile de vară, când mai mult ca niciodată visa la o altă femeie,
pe care de fapt nu o întilnise niciodată, o femeie foarte frumoasă şi foarte
graţioasă, nicidecum băieţoasă ca Ioana, care purta părul tuns scurt, scurt,
aproape băieţeşte.
Răzvan mai ales visa la acea femeie de
parcă ar fi cunoscut-o de mii de ani, uneori i se părea că o zăreşte pe stradă
şi atunci accelera maşina să o vadă pe necunoscuta care traversa mlădioasă
strada şi pentru toate acestea încerca un sentiment profund de culpă, fiindcă
Ioana simţea că Răzvan se gndeşte la o femeie în afara ei şi totuşi nu îi putea
reproşa nimic. Atunci avea ea obiceiul de a cumpăra o sticlă de vin roşu,
pietros, aşa ca bărbatul din faţa ei, se aşeza la masă cu el şi încercau să bea
un pahar împreună. Buzele bărbatului
schiţau un mic zâmbet superior, cu o nuanţă de mică batjocoră, fiindcă
înţelegea că femeia din faţa lui voia cu orice chip să ajungă la femeia din
sufletul lui, dar zâmbetul lui politicos şi distant punea o piedică între
aburul cald al vinului bun şi femeia mlădioasă, cu părul punţin lung, cam până
la baza urechii, care-i cădea liber în bucle mari şi unduioase ca toată faptura
ei. De fapt dacă Răzvan ar fi putut să o deseneze, ar fi făcut doar o linie
şerpuitoare şi atât, fiindcă la atât se reducea mişcarea ei fluidă, care parcă
curgea prin aerului împrejumuitor.
Ioana îşi bea aproape singură paharul cu
vin şi apoi îl lăsa dezolată pe bărbatul ei atât de iubit, să stea singur şi să
soarbă visător din paharul lui de vin, visând la femeia din sufletul lui, aşa
cum trebuia ea să fie, fără stridenţe, fără asperităţi, moale şi mătăsoasă la
pipăit aşa cum era părul ei castaniu, iar ochii, ochii aceia bărbatul îi vedea
mereu în faţa ochilor lui : verzi cu ape, ape albăstrui în ei, ochi în care să
te cufunzi încet, în timp ce îi mângâi părul moale, „mă iubeşti”, iar ea să
zâmbească numai cu ochii şi să îţi alunece lin din braţe, către dormitor.
Aceasta visa Răzvan de o viaţă de om şi
visul lui încă nu prinsese viaţă, datorită numeroaselor femei cu care împărţise
singurătatea şi supa caldă, dar mai cu seamă simţea că alungă femeia din suflet
cu prezenţa zgomotoasă, imperativă şi voluntară a Ioanei, care ştia cu precizie
de unde să ia absolut totul în casa lui şi să pună la loc fără a-i face lui
nervi, fapt care aproape că îl scotea din minţi, fiindcă Ioana era aproape
perfectă în meticulozitatea cu care trăia şi cu care îi ordona şi lui zilele,
când de fapt el ar fi vrut să tânjească uneori aşa, fără noimă şi fără agendă,
fără musafiri şi fără obligaţii sociale, care decurgeau din statutul lui de
medic.
Avea zile când se simţea aproape bolnav de
„femeia lui”, cea din suflet, pe care o simtea cu înaintarea în vârstă din ce
în ce mai aproape şi mai reală, până în ziua când prietenului lui cel mai bun,
graficianul, desenă în joacă o siluetă zveltă, puţin alungită şi un profil fără
ochi al unei femei fără nume. Inima lui Răzvan încremeni o clipă, apoi vorbi cu
glas pierit : „cine este femeia pe care ai desenat-o?”. Graficianul se uită
prostit la prietenul lui, simţind că ceva nefiresc se întâmplă şi spuse cât
putu de firesc : „este pacienta ta căreia i-ai făcut acum un an un transplant
de inimă, nu mai ţii mine?”.
Şi deodată ca o izbucnire de jerbe de
lumini în mintea lui Răzvan se făcu multă lumină, suficient de multă cât să o
poată vedea pe femeia care-i fusese pacientă şi care avea o fire foarte tăcută,
care nu se plânsese niciodată şi pe care niciodată nu o băgase în seamă, nici
măcar în ziua externării, când ar fi putut să-i vadă măcar ochii şi buclele
părului ei, dacă nu şi mâinile mici şi ferme cu care îşi tot mângâia o şuviţă
de păr desprinsă mereu din buclele ei rebele.
Nu, nu avusese cum să îi recunoască mersul
unduios, fiindcă asistentele o duseseră în cărucior până la uşa spitalului, dar
ochii, ochii şi părul castaniu trebuia să le fi recunoscut, numai că de atâta
amar de timp obişnuit cu atâtea Ioane guralive şi imperative în viaţa lui,
făptura din vis se strecurase pe lângă el delicat ca toată fiinţa ei şi
dispăruse în viaţă.
Doctorul stă în faţa fişelor de internare
şi caută înnebunit numele femeii pe care o visase o viaţă şi se opreşte
deodată, fără să ştie de ce, ca trăsnit, la numele uneia dintre ele : Cătălina.
Ce nume! Până şi numele ei dansează puţin, totul se învârte în jurul doctorului
de bucurie şi-i spune încetişor numele pentru el „Că-tă-li-na”, aproape
cântându-l.
Când îi va găsi adresa la care stă, Răzvan
va simţi deodată că florile din mâinile lui s-au vestejit fără veste, că
transpiră neobişnuit de mult şi că trebuie să fugă cu orice preţ din faţa uşii,
înainte ca aceasta să se deschidă pentru el şi fericirea lui.
Nu mai avea curaj, era obosit, era cu mult
prea iubit de toate Ioanele din viaţa lui, avea simţurile aproape tocite şi
făcea sex din obligatie foarte bine, avea o rutină pe care simţea că femeia
aceasta cu inimă nouă avea să i-o tulbure, mai erau şi pastilele, cine să i le
dea, şi vizitele la cabinetul lui, când ar fi putut să o întâlnească, şi aşa
mai departe, toate complicaţiile post operatorii şi post Ioane îi trecură prin
dreptul ochilor lui într-o clipită şi, transpirat cum era, o luă la goană pe
scări, departe, cât mai departe de visul lui cu o inimă nouă iubitoare, care
tocmai îşi făcea o cană de ceai de iasomie, învelită în halatul ei de casă,
când deodată auzi soneria uşii, care avea să nu se deschidă pentru ei doi
niciodată.
Stela Iorga
 |
| The Cape, Andrea Kowch |
